Rezumat:

Articolul examinează regimul juridic al încetării contractului de întreținere prin acordul de voință al părților (mutuus dissensus), în raport cu prevederile Codului civil privind necesitatea intervenției instanței în materia rezoluțiunii contractului, și propune o diferențiere față de instituția renunțării creditorului la dreptul la întreținere. Analiza vizează condițiile în care încetarea convențională este admisibilă, precum și efectele sale civile, în special caracterul ex nunc și consecințele asupra transferului dreptului de proprietate și asupra obligației de întreținere. Sunt avute în vedere, totodată, implicațiile fiscale ale încetării contractului, cu referire la impozitul pe transferul dreptului de proprietate imobiliară.

Cuvinte-cheie:

contract de întreținere, mutuus dissensus, acord, încetarea contractului, rezoluțiunea contractului de întreținere, efecte ex nunc, transferul dreptului de proprietate, obligația de întreținere, renunțarea la dreptul la întreținere, impozitul pe transferul proprietății imobiliare, drept notarial, simetrie formă.

Considerente generale

Contractul de întreținere, potrivit art. 2.254 alin. (1) Cod civil, este „contractul prin care o parte se obligă să efectueze, în favoarea celeilalte părți, prestații de întreținere, în schimbul transmiterii unui bun sau a unui drept”.

Acesta reprezintă un contract sinalagmatic, aleatoriu, cu executare succesivă și cu caracter intuitu personae, întrucât este practic unanim admis că obligația de întreținere este asumată în considerarea calităților personale ale persoanelor contractante.

Dincolo de caracterele sale juridice, contractul de întreținere rămâne unul dintre contractele cu largă aplicabilitate în dreptul notarial. El reprezintă, de multe ori, instrumentul juridic de predilecție pentru transmiterea bunurilor în familie, atunci când se dorește evitarea încheierii unui act cu caracter gratuit, fără intenția de a se plăti un preț, precum și, în egală măsură, instrumentul la care persoanele în vârstă apelează pentru a-și asigura confortul în ultimii ani de viață, în schimbul transmiterii proprietății asupra unui bun imobil.

Indiferent de motivele care conduc părțile să aleagă încheierea acestui tip de contract, prin natura însăși a contractului este necesară executarea succesivă a obligației de întreținere, prestație care trebuie executată pe o durată relativ lungă de timp.

Noul Cod civil a consacrat o opinie existentă de mult timp în doctrină, potrivit căreia contractul de întreținere își păstrează caracterul aleatoriu, chiar și în situația în care acesta este încheiat pentru o perioadă determinată.

Datorită caracterului impredictibil și fluctuant al nevoilor unei persoane de-a lungul timpului, art. 2.254 Cod civil nu menționează necesitatea ca obligația de întreținere să aibă caracter viager.

Menționăm, cu titlu de exemplu, deteriorarea bruscă a stării de sănătate a unei persoane, care poate necesita tratamente medicale costisitoare sau asistență specializată permanentă.

Întrucât, de cele mai multe ori, acest contract este încheiat viager sau, în orice caz, pe o durată lungă de timp, situațiile în care părțile ajung să nu se mai înțeleagă înainte de încetarea contractului prin ajungerea la termen nu reprezintă un eveniment rar.

Având în vedere acest potențial litigios ridicat, natura efervescentă a relațiilor umane, precum și, foarte probabil, dorința de a proteja creditorul vulnerabil, legiuitorul a prevăzut în mod expres, în cuprinsul art. 2.263 Cod civil, interdicția rezoluțiunii contractului de întreținere în afara intervenției instanței de judecată. Această condiție este impusă atât în ipoteza neexecutării nejustificate de către debitorul obligației de întreținere, cât și atunci când comportamentul creditorului este de o asemenea natură încât face imposibilă executarea contractului în condiții conforme bunelor moravuri[1].

Cadrul legal al încetării și desființării contractului de întreținere

Rezoluțiunea contractului de întreținere. Intervenția instanței

Alegerea de a impune intervenția instanței în situațiile care fac obiectul alin. (2) și (3) ale art. 2.263 Cod civil este justificată și prin caracterul aleatoriu al contractului, care poate suscita dorința părților de a încerca să pună capăt acestuia cu rea-credință, atunci când constată că nu mai corespunde predicțiilor avute în vedere la momentul încheierii sale și că se găsesc în pierdere.

Această interdicție generează, în practica notarială, o anumită rezervă atunci când se solicită încetarea convențională a contractului de întreținere, rezervă care se manifestă chiar și în ipoteza în care părțile solicită desființarea contractului de comun acord, fără a se întemeia pe cazurile prevăzute de alineatele anterior menționate.

Excepție: rezoluțiunea pentru neconstituirea sau diminuarea garanției

Desființarea poate interveni însă, cu respectarea limitărilor impuse de legiuitor prin art. 2.263 Cod civil, fără intervenția instanței. Astfel, contractul de întreținere este susceptibil de rezoluțiune atunci când debitorul întreținerii nu depune garanția asumată pentru executarea obligației sale ori o diminuează, în condițiile art. 2.256 alin. (1) Cod civil, coroborat cu art. 2.251 alin. (1) Cod civil.

Opinam că, pentru acest caz de rezoluțiune, este posibilă inclusiv stipularea unei clauze de denunțare unilaterală sau inserarea unui pact comisoriu, având ca obiect neconstituirea garanțiilor promise.

Cauzele generale de încetare

De asemenea, în conformitate cu art. 1.321 Cod civil, contractul încetează prin executare, prin acordul de voință al părților, prin denunțare unilaterală, prin expirarea termenului, prin îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiției, în cazul imposibilității fortuite de executare, precum și din orice alte cauze prevăzute de lege.

În ceea ce ne privește, vom reține faptul că, în timp ce interdicția vizează cauzele ce fac obiectul art. 2.263 Cod civil, cauzele de încetare enumerate de art. 1.321 Cod civil rămân, în principiu, aplicabile contractului de întreținere. Astfel, acesta poate înceta prin expirarea termenului, fie el cert – respectiv data până la care s-a prevăzut obligația de prestare a întreținerii –, fie incert – în situația în care s-a stipulat că obligația de întreținere va dura până la decesul creditorului –, prin îndeplinirea sau neîndeplinirea condiției stipulate în contract etc.

Încetarea prin acordul de voință al părților (mutuus dissensus)

Noțiune

Mutuus dissensus reprezintă acordul de voință al părților prin care acestea decid, de comun acord, să constate încetarea unui contract anterior încheiat. Părțile se vor repune în situația anterioară încheierii contractului prin manifestarea voinței de a-și finaliza relația contractuală într-un sens contrar celui avut în vedere inițial.

Acest act este un contract nenumit ce reprezintă o expresie a principiului simetriei actelor juridice, în sensul că ceea ce a fost creat prin acordul de voință poate fi desființat tot prin acordul de voință, exprimat în sens contrar, de către aceleași părți.

Întemeiată pe libertatea contractuală, consacrată de art. 1.169[2] Cod civil, pe forța obligatorie a contractului, prevăzută de art. 1.270 alin. (1) Cod civil, precum și pe principiul simetriei actelor juridice, încetarea contractului de întreținere prin acordul părților este admisă cu condiția ca:

• anterior, contractul să nu fi încetat deja pentru o altă cauză – de exemplu, prin îndeplinirea condiției rezolutorii stipulate în contractul de întreținere;
• acordul de încetare să întrunească, la rândul său, condițiile generale de validitate ale contractului, prevăzute de art. 1.179 Cod civil (capacitate, consimțământ, obiect, cauză);
• acordul de încetare să fie încheiat în formă autentică[3], întrucât contractul de întreținere se încheie, sub sancțiunea nulității absolute, în formă autentică (art. 2.255[4] raportat la art. 1.243[5] Cod civil).

Lipsa efectului retroactiv al desființării prin acordul părților

Încetarea contractului de întreținere prin mutuus dissensus produce, ca regulă, efecte numai pentru viitor (ex nunc)[6], iar nu retroactive, în lipsa unei dispoziții legale exprese care să confere efect retroactiv acordului părților.

Momentul producerii efectelor generate de acest act este momentul întâlnirii consimțământului părților, în forma cerută de lege, iar efectele se produc, de principiu, pentru viitor. Revocarea prin consimțământ mutual operează ca o reziliere amiabilă[7], atât pentru contractele cu executare succesivă, cât și pentru cele cu executare uno ictu.

Încheierea acestei convenții generează o întoarcere voluntară a prestațiilor, și nu o repunere a părților în situația anterioară ca efect al legii (declanșată de o retroactivitate expresă, astfel cum este cazul rezoluțiunii sau al nulității).

Efectele încetării convenționale. Liberarea părților de obligații (art. 1.322 Cod civil)

Actul de încetare convențională a contractului de întreținere permite o adaptare flexibilă a efectelor încetării contractului, în funcție de voința părților.

Dacă admitem că este posibilă încetarea contractului de întreținere prin acordul părților, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 1.322 Cod civil, care prevăd, ca efect principal al încetării contractului, liberarea părților de obligațiile asumate. Normele edictate de art. 1.322 C. civ., teza a II-a, privind efectele încetării, au caracter supletiv.

A.     Transmiterea dreptului de proprietate

Transferul dreptului de proprietate realizat prin contractul de întreținere produce efecte depline de la data autentificării actului, în temeiul art. 1.674 și art. 1.675 Cod civil, coroborate cu dispozițiile speciale privind contractul de întreținere (art. 2.254 și urm. Cod civil).

Transmiterea dreptului de proprietate din patrimoniul creditorului obligației de întreținere, care s-a operat la momentul încheierii contractului, a avut drept contraprestație obligația debitorului de a-l întreține pe creditor. În principiu, în afara cazului în care s-a stipulat altfel printr-o clauză contractuală expresă, dreptul de proprietate s-a transmis deja la momentul încheierii contractului.

Desființarea ulterioară a contractului prin mutuus dissensus nu afectează valabilitatea transferului de proprietate intervenit anterior, ci doar stinge, pentru viitor, obligațiile asumate de părți. Eventuala revenire a bunului în patrimoniul întreținutului operează ca un nou transfer de proprietate, distinct, din punct de vedere juridic, de cel inițial.

Este voința părților cea care generează încetarea acestui contract, iar, ca urmare a acordului de încetare, va opera întoarcerea dreptului de proprietate în patrimoniul creditorului obligației de întreținere.

Este important de subliniat faptul că, spre deosebire de nulitate sau de rezoluțiune, repunerea părților în situația anterioară operează ca urmare a voinței comune a acestora de a se reîntoarce la situația existentă anterior încheierii contractului. Această restituire nu produce efecte retroactive, spre deosebire de nulitate sau rezoluțiune.

Această calificare este esențială din perspectivă fiscală, după cum vom vedea mai târziu.

În ceea ce privește prestațiile executate, părțile pot conveni:

• fie restituirea bunului transmis, cu restituirea prestațiilor de întreținere deja efectuate; restituirea acestora se va face prin echivalent, la valoarea convenită de părți ca fiind cea a întreținerii prestate până la acel moment;

–    fie menținerea prestațiilor realizate până la momentul încetării, în considerarea echilibrului contractual.

B. Obligația de întreținere

Întrucât, după cum am arătat, dreptul de proprietate va fi restituit, trebuie stabilit care va fi soarta obligațiilor de întreținere prestate până la acest moment. În mod normal, întrucât părțile au dorit să se întoarcă în situația anterioară încheierii contractului de întreținere, pare justificată restituirea integrală a întreținerii prestate până la acel moment.

Cu mențiunea că această restituire integrală are caracter supletiv, facem următoarele precizări:

B.1. Restituirea prestațiilor prin echivalent

Datorită naturii speciale a obligației de întreținere, restituirea acesteia întocmai, astfel cum a fost prestată, nu este posibilă. Pentru aceste motive, soluția este ca părțile să procedeze la o evaluare de comun acord a întreținerii prestate până la acel moment, în vederea determinării sumei ce urmează a fi restituită.

B.2. Nerestituirea prestațiilor cu titlu de liberalitate

Pe de altă parte, nimic nu împiedică părțile să prevadă faptul că nu se va proceda la restituirea întreținerii prestate până la acel moment. Un aspect important în cazul stipulării unei asemenea clauze îl reprezintă calificarea motivului pentru care nu se procedează la restituire. Astfel, prestațiile pot fi păstrate de către creditor cu titlu de liberalitate, cu toate implicațiile care decurg dintr-o asemenea calificare (respectiv înscrierea în registrul de liberalități, posibilele implicații în materia rezervei succesorale, precum și necesitatea de a stipula, în situația în care actul se încheie între părinți și copii, dacă această donație se face cu sau fără obligație de raport etc.).

B.3. Nerestituirea prestațiilor cu titlu de despăgubire

O altă posibilitate este ca aceste sume să nu fie restituite de către creditor sau să fie restituite doar parțial, întrucât ele acoperă un eventual prejudiciu cauzat acestuia prin încetarea contractului. În practică, o asemenea situație este nu doar posibilă, ci adesea solicitată explicit de către părți, întrucât, cel mai frecvent, creditorul nu dispune de lichiditățile necesare pentru a proceda la această restituire.

Menționăm totuși că este necesară o atenție sporită în momentul redactării unei asemenea clauze, întrucât sub nicio formă nu trebuie să rezulte că încetarea contractului este cauzată de unul dintre motivele prevăzute de art. 2.263 Cod civil, respectiv neexecutarea obligațiilor de întreținere, ori că la încetarea contractului a condus chiar conduita creditorului.

Practic, prin inserarea unei asemenea mențiuni, s-ar stipula în mod expres faptul că încetarea contractului a fost determinată de împrejurări care ar fi făcut imperativă adresarea instanței de judecată.

Ceea ce se poate stipula, în schimb, este faptul că încetarea contractului se produce la inițiativa debitorului obligației de întreținere, întrucât, pentru motive justificate și acceptate de către creditorul obligației, acesta nu mai dorește continuarea contractului de întreținere, iar obligațiile de întreținere prestate până la acest moment nu sunt supuse restituirii, întrucât contravaloarea lor va fi reținută de către creditorul obligației de întreținere cu titlu de despăgubire pentru eventualele prejudicii cauzate de încetarea contractului.

Printre motivele care ar putea conduce debitorul să solicite încetarea contractului de întreținere pot fi menționate, cu titlu exemplificativ: faptul că debitorul se mută din localitate sau din țară, iar conjunctura geografică nu îi mai permite să presteze întreținerea în mod corespunzător pentru creditor. Totodată, contractul este intuitu personae, întrucât obligațiile sunt asumate în considerarea persoanei părților, în special a întreținătorului, calitățile personale ale acestuia fiind esențiale pentru executarea prestației, iar prestarea de către o altă persoană nu este dorită sau nu prezintă interes pentru creditor. De asemenea, pot fi avute în vedere modificarea regimului de viață, schimbarea situației profesionale ori obligațiile la care este ținut debitorul față de alte persoane aflate în întreținerea sa, care fac pentru acesta dificilă sau imposibilă prestarea obligației de întreținere în mod corespunzător etc.

Incidența impozitului pe transferul dreptului de proprietate în cazul desființării contractului de întreținere prin mutuus dissensus

Potrivit art. 111 alin. (1) Cod fiscal, impozitul pe transferul dreptului de proprietate imobiliară din patrimoniul personal este datorat cu ocazia transferului dreptului de proprietate, indiferent de titlul sub care acesta se realizează.

În cazul contractului de întreținere, transferul dreptului de proprietate se produce la data autentificării contractului, iar în acel moment impozitul devine exigibil. Lipsa efectului retroactiv al desființării contractului prin mutuus dissensus face ca obligația fiscală să rămână definitiv dobândită de stat.

Prin urmare, chiar dacă părțile desființează ulterior contractul de întreținere de comun acord, impozitul achitat la momentul transferului inițial nu poate fi restituit, întrucât operațiunea juridică impozabilă a existat și a produs efecte.

Întrucât, ca efect al acordului de încetare, părțile convin restituirea bunului către întreținut, această operațiune constituie, din punct de vedere juridic și fiscal, un nou transfer al dreptului de proprietate, supus regimului fiscal aplicabil la data autentificării actului prin care se convine încetarea contractului de întreținere.

În consecință, se va analiza dacă sunt incidente dispozițiile art. 111 alin. (2) Cod fiscal privind scutirile de impozit, iar notarul public va avea obligația de a determina și încasa impozitul corespunzător noului transfer, dacă acesta este datorat.

Diferențierea față de renunțarea creditorului la obligația de întreținere

Încetarea contractului de întreținere prin mutuus dissensus trebuie clar diferențiată de renunțarea creditorului întreținerii la dreptul său de a primi întreținerea, cele două instituții având natură juridică și efecte distincte.

 

Renunțarea la dreptul de întreținere reprezintă un act juridic unilateral, prin care creditorul obligației de întreținere declară că nu mai solicită executarea acesteia. O asemenea manifestare de voință nu afectează existența contractului de întreținere, nu conduce, prin ea însăși, la desființarea raportului contractual și nu stinge transferul dreptului de proprietate realizat în temeiul contractului.

Renunțarea creditorului la dreptul la întreținere. Calificarea juridică a actului

Creditorul obligației de întreținere poate renunța la dreptul său de a primi întreținerea. Această renunțare este, în principiu, admisibilă, întrucât dreptul la întreținere izvorât din contract este un drept patrimonial, de care titularul poate dispune, în limitele legii și ale ordinii publice.

 

Calificarea juridică a actului diferă însă în funcție de existența sau inexistența unei contraprestații.

Renunțarea la dreptul la întreținere cu titlu gratuit

Atunci când creditorul întreținerii renunță la dreptul său fără a primi nicio contraprestație, actul are caracterul juridic al unei liberalități, mai precis al unei remiteri de datorie cu titlu gratuit[8]. În această ipoteză, renunțarea constituie un act juridic unilateral de dispoziție, cu titlu gratuit, având ca efect stingerea obligației de întreținere.

Remiterea de datorie nu desființează contractul de întreținere, nu produce niciun efect cu privire la dreptul de proprietate transmis în contraprestația întreținerii; acest act reprezintă o liberalitate, cu toate implicațiile care decurg dintr-o asemenea calificare.

În practică notarială, o asemenea renunțare necesită o analiză atentă a consimțământului, în special atunci când creditorul este o persoană vulnerabilă.

Renunțarea la dreptul la întreținere în schimbul unei prestații

Atunci când creditorul renunță la dreptul său în schimbul unei contraprestații (sumă de bani, prestație în natură, drept real etc.), renunțarea reprezintă un act juridic bilateral, cu titlu oneros. Din punct de vedere juridic, ne aflăm în prezența fie a unei tranzacții[9], fie a unei novații[10], fie a unui contract nenumit, în funcție de structura concretă a convenției.

Ca urmare a încheierii acestui act, obligația de întreținere se stinge prin acordul părților; acesta nu produce niciun efect cu privire la dreptul de proprietate transmis în contraprestația întreținerii, iar actul este supus regulilor generale ale contractelor cu titlu oneros.

Renunțarea la dreptul la întreținere, indiferent dacă este gratuită sau oneroasă, nu echivalează cu desființarea contractului de întreținere; aceasta produce efecte limitative, exclusiv asupra obligației de întreținere, și nu afectează transferul dreptului de proprietate.

Concluzii

Analiza de față conduce la ideea că încetarea contractului de întreținere prin acordul de voință al părților nu este, în sine, incompatibilă cu regimul juridic particular al acestui contract, cu condiția respectării limitelor stabilite de legiuitor pentru ipotezele de rezoluțiune. Mutuus dissensus nu reprezintă o modalitate de eludare a controlului judiciar prevăzut de art. 2.263 Cod civil, ci o formă distinctă de încetare, întemeiată pe autonomia de voință a părților și lipsită de caracter sancționator.

În acest context, încetarea convențională a contractului de întreținere se circumscrie logicii efectelor ex nunc, iar restituirile care pot interveni ca urmare a acordului părților trebuie înțelese ca rezultate ale voinței acestora, și nu ca efecte ale legii. Această calificare permite o delimitare coerentă atât față de rezoluțiune și nulitate, cât și față de renunțarea creditorului la dreptul la întreținere, instituții care răspund unor finalități juridice diferite. Dintr-o perspectivă practică, clarificarea acestor distincții contribuie la o aplicare mai previzibilă a regulilor civile și fiscale incidente și oferă un cadru coerent pentru redactarea convențiilor de încetare a contractului de întreținere, fără a afecta echilibrul protecției instituite de lege în favoarea creditorului întreținerii.

---

[1] Art. 2.263 Cod civil
„(2) Atunci când comportamentul celeilalte părți face imposibilă executarea contractului în condiții conforme bunelor moravuri, cel interesat poate cere rezoluțiunea.
(3) În cazul prevăzut la alin. (2), precum și atunci când cererea se întemeiază pe neexecutarea fără justificare a obligației de întreținere, rezoluțiunea nu poate fi pronunțată decât de instanță, dispozițiile art. 1.552 nefiind aplicabile. Orice clauză contrară este considerată nescrisă.”

[2] Art. 1.169 Cod civil – Libertatea de a contracta

„Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.”

[3] Menționăm, în subsidiar, că forma autentică ar fost necesară pentru actele ce vizează bunuri imobile și pentru un alt tip de contract ce nu necesită ad validitatem forma autentică, întrucât este necesară pentru efectuarea înscrierilor în cartea funciară privind drepturile imobiliare: Art. 1.244 Cod civil – Forma cerută pentru înscrierea în cartea funciară„În afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute, convențiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară.”

[4] Art. 2.255 Cod civil – Forma contractului

„Contractul de întreținere se încheie în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute.”

[5] Art. 1.243 Cod civil – Modificarea contractului
„Dacă prin lege nu se prevede altfel, orice modificare a contractului este supusă condițiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa.”

[6] I.-F. Popa, „Contractul civil”, în L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 142.

[7] Liviu Pop, Ionuț-Florian Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Universul Juridic, București, 2012, p. 145.

[8] Art. 1.629 Cod civil – Remiterea de datorie
„(1) Remiterea de datorie are loc atunci când creditorul îl liberează pe debitor de obligația sa.
(2) Remiterea de datorie este totală, dacă nu se stipulează contrariul.”

[9] Art. 2.267 Cod civil – Tranzacția

„(1) Tranzacția este contractul prin care părțile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunțări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă.”

^[10] Art. 1.609 Cod civil – Novația

„(1) Novația are loc atunci când debitorul contractează față de creditor o obligație nouă, care înlocuiește și stinge obligația inițială.”