Rezumat:

Prezentul articol își propune să trateze un subiect de actualitate în practica juridică a momentului, teoria impreviziunii – ca remediu în materia neexecutării contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, astfel cum a fost configurată potrivit prevederilor Codului civil din 1864 coroborate cu dispozițiile Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite și a considerentelor cu caracter obligatoriu cuprinse în Decizia nr. 623/2016 pronunțată de Curtea Constituțională a României.

Cuvinte-cheie: impreviziune, Legea nr. 77/2016, clauze abuzive, protecția consumatorului, contracte credit franci elvețieni, CHF, dare în plată

1.         CONSIDERENTE GENERALE

Legal încheiate, contractele sunt supuse principiului pacta sunt servanda, astfel încât, odată angajate juridic printr-un contract, părțile au obligația să respecte clauzele acestuia, fiind ținute la executarea obligațiilor, așa cum și le-au asumat. Prin urmare, contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. În ceea ce privește contractele cu executare succesivă și contractele afectate de un termen suspensiv de executare, acestea sunt expuse, pe durata ființei lor, unor împrejurări aleatorii ale căror origini se află în conjunctura economică.

La momentul încheierii contractului, părțile se obligă, în considerarea unui complex de împrejurări existent la acel moment și luând în considerare posibilitatea modificării acestor împrejurări, în mod previzibil, pe parcursul executării contractului. Astfel, părțile se supun și unui alt principiu universal recunoscut, rebus sic stantibus, altfel spus, își execută obligațiile contractuale, cu condiția ca împrejurările să rămână neschimbate.

Niciunul dintre cele două principii nu are un caracter absolut. Aplicarea rigidă a principiului forței obligatorii poate conduce, în ipoteza schimbării circumstanțelor avute în vedere de părți la data încheierii contractului, la situații inechitabile, la încălcarea bunei-credințe, la îmbogățirea fără justă cauză a uneia dintre părțile contractante în detrimentul celeilalte. Nici principiul rebus sic stantibus nu poate avea caracter absolut, deoarece ar fi generată o gravă instabilitate a circuitului juridic dacă de fiecare dată când ar avea loc o modificare a circumstanțelor, părțile contractante ar fi exonerate de executarea obligațiilor lor. Principiile pacta sunt servanda și rebus sic stantibus, în aparență antagoniste, se completează unul pe altul, al doilea operând ca o excepție de la primul, cu obiectivul comun de a asigura securitatea juridică a contractelor.[1]

La încheierea contractului, părțile contractante se obligă ținând cont de circumstanțele sau realitățile economice ale momentului. În cazul în care, pe durata executării sale, intervin evenimente neprevăzute din punct de vedere economic/financiar, între valoarea prestațiilor părților pot să apară grave dezechilibre susceptibile a fi cauză de ruină economică pentru o parte și de îmbogățire pentru cealaltă, situații calificate în doctrină ca premise ce pot conduce la conturarea noțiunii de impreviziune.

Impreviziunea constă în paguba pe care o suferă una dintre părțile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestațiile sale și contraprestațiile celeilalte părți în cursul executării contractului.[2]

Impreviziunea reprezintă o excepție veritabilă de la principiul forței obligatorii, intervenind atunci când în executarea contractului a survenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligațiilor prevăzute de acesta. Drept urmare, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune.[3]

2.         JURISPRUDENȚA în materie, la începutul secolului XX

Instituția impreviziunii și-a găsit aplicarea în sistemul de drept românesc încă din prima parte a secolului XX, după Primul Război Mondial, atunci când societatea s-a confruntat cu o importantă criză economică, revenind pe rolul instanțelor de judecată după 1989, în contextul transformărilor de ordin politic, economic și social.

            Prin decizia pronunțată de Tribunalul Ilfov în anul 1920 în Cauza Lascăr Catargiu vs Banca Bercovici, instanța a reținut faptul că scăderea drastică a valorii monedei naționale ca urmare a Primului Război Mondial (1914 – 1918) în raport cu moneda în care s-a contractat contul curent (francul elvețian) la nivelul anului 1912 constituie un eveniment cu totul excepțional, ce nu putea fi prevăzut, „dacă în urmă au intervenit evenimente cu totul excepționale care schimbă situația de până atunci, făcând ca echilibrul să se rupă prin crearea de avantaje excesive de o parte, și pierderi ruinătoare de cealaltă parte, și dacă acele evenimente nu puteau fi prevăzute când convențiunea a fost încheiată, e just ca părțile să fie exonerate de obligațiile lor” (s.n.).

Potrivit Deciziei nr. 33/1921 pronunțate de Curtea de Apel București, s. II, s-a reținut că aplicarea teoriei impreviziunii cere ca evenimentele ulterioare să nu fi putut fi prevăzute de părți, nici evitate prin clauze de apărare, pe când situația economică la nivelul anilor 1916 putea fi prevăzută la data încheierii contractului în 1914, când întreg continentul era în război.

Astfel cum rezultă din decizia Tribunalului Mehedinți pronunțată în anul 1926 și publicată în revista Pandectele Române din 1926, instanța a dispus desființarea unui contract, reținând deprecierea considerabilă a leului în raport cu lira sterlină în timpul Primului Război Mondial, fapt ce a condus la creșterea imensă a prețului bumbacului, considerând că toate raporturile economice s-au răsturnat după războiul mondial, iar părțile nu ar fi încheiat contractul de furnizare de bumbac în 1914 dacă ar fi prevăzut aceste urmări.

De asemenea, prin Decizia nr. 1122/21.02.2003, completul secției comerciale a Înaltei Curți de Casație și Justiție apreciază faptul că teoria impreviziunii poate interveni „în măsura în care obligația contractuală nu mai este susceptibilă de executare, întrucât, împrejurările în care trebuia executată o fac radical diferită de cea asumată în contract”.

3.         REGIM JURIDIC anterior Codului civil din 2011

Lipsa unui cadru legal expres reglementat până la momentul intrării în vigoare a Codului civil din 2011 a avut ca rezultat limitarea impreviziunii la nivel doctrinar, ca teorie, ca mecanism aplicabil în baza articolelor 969 și 970 din Codul civil de la 1864 (precedent). Impreviziunea nu a fost acceptată de practicieni ca temei juridic al unor acțiuni de reajustare a echilibrului contractual, legiuitorul român aplicând principiul suveran al forței obligatorii a contractelor.

Fără a fi consacrată legislativ, impreviziunea nu a fost aplicată în situația intervenirii dezechilibrelor contractuale ca urmare a fluctuației monetare, în cazuistică, reținându-se a fi incident principiul nominalismului monetar (art. 1.578 vechiul Cod civil), potrivit căruia debitorul era obligat la restituirea sumei împrumutate, indiferent dacă moneda a suferit o creștere sau o scădere.

Cu toate acestea, regăsim caracteristici ale noțiunii de impreviziune în unele legi speciale cum ar fi Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor, care dispune în art. 43 că în cazul unei disproporții vădite între remunerația autorului și beneficiile celui care a obținut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate cere instanței revizuirea contractului sau mărirea remunerației.

De asemenea, O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică prevede în art. 54 că relațiile contractuale dintre concedent și concesionar au la bază principiul echilibrului financiar al concesiunii, respectiv concesionarul nu va fi obligat să suporte creșterea sarcinilor privind execuția obligațiilor sale.[4]

Prin Codul civil din 2009 legiuitorul a reglementat expres instituția impreviziunii, art. 1.271 oferind cadru legal configurării teoriei impreviziunii în sfera dinamicii contractuale, ca remediu în materia executării contractului în ipoteza schimbării premiselor ce au fost luate în considerare de către părți la momentul acordului de voință, cu consecința dobândirii unei valențe excesive în sarcina uneia dintre părți.

4.         IMPREVIZIUNEA configurată sub regimul Codului civil din 1864 în raport cu Legea nr. 77/2016

Cu toate acestea, adoptarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite a determinat abordarea impreviziunii din perspectiva Codului civil din 1864, deoarece majoritatea contractelor de împrumut vizate de actul normativ menționat au fost încheiate în perioada 2007 – 2009, acestor contracte fiindu-le aplicabil cadrul legal de la acea dată.

Potrivit Deciziei nr. 623/2016 pronunțate de Curtea Constituțională, „dreptul comun îl constituia Codul civil în vigoare la acea dată, iar reglementări suplimentare, specifice domeniului bancar, se regăseau în Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare.

Indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, Codul civil din 1864, care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art. 969 și art. 970.

Din punct de vedere normativ, impreviziunea rezultă din însăși reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credință și echitate ce caracterizează executarea contractelor”, reține instanța Curții Constituționale.

Pornind de la această premisă, se poate considera că un contract care nu respectă principiul bunei-credințe nu poate să producă toate efectele pe care le are înscrise în mod formal în el, iar un contract care nu are toate efectele reglementate clar, precis, care are niște lacune de reglementare, se completează cu așa-numita echitate.

Fundamentată sub regimul Codului civil din 1864, teoria impreviziunii își găsește temeiul juridic în prevederile art. 970 care dispuneau: „Convențiile trebuie executate cu bună-credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa.”

A.        Caracteristicile impreviziunii

În conturarea noțiunii de impreviziune, este necesară identificarea următoarelor trăsături:

a) impreviziunea devine incidentă numai în sfera obligațiilor izvorâte din contracte cu titlu oneros;

b) impreviziunea se raportează la cauze de ordin economic și financiar – ea este urmarea fluctuațiilor monetare/valutare sau a altor împrejurări care fac excesiv de oneroasă executarea contractului de către una dintre părți;

c) paguba pe care o suferă sau este pe cale de a o încerca o parte contractantă, rezultată din dezechilibrul prestațiilor intervine întotdeauna după momentul încheierii contractului.

În acest context, Curtea Constituțională reține că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna-credință care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ținându-se cont de ideea de risc al contractului. Când riscul se materializează, acesta trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent.

Astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părți ale contractului, în baza autonomiei lor de voință, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, și un risc supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.

Impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat și, în condițiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat, în condițiile noii realități economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestațiile de la momentul a quo al încheierii contractului sau la riscul acceptat de către părți la același moment, fiind, așadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului.

B. Condițiile impreviziunii

În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor impreviziunii, Curtea Constituțională stabilește în sarcina instanței posibilitatea controlului judecătoresc cu privire la verificarea:

– condițiilor cu caracter obiectiv referitoare la cauza schimbării circumstanțelor (existența situației neprevăzute) sau la cuprinsul contractului (absența unei clauze de adaptare a contractului) și

– condițiilor cu caracter subiectiv referitoare la atitudinea/conduita părților contractante (lipsa culpei debitorului în executarea contractului) sau la efectele schimbării circumstanțelor (caracterul licit al neexecutării obligațiilor contractuale).

În caz de neînțelegere între părți, evaluarea existenței situației neprevăzute (condiție obiectivă) și a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credințe în exercitarea drepturilor și obligațiilor contractuale ale părților (condiții subiective), precum și a echității (ce presupune atât o latură obiectivă – principiul exactei compensații cu implicarea egalității de tratament, cât și una subiectivă – luarea în considerare a unei situații particulare, de regulă, slăbiciunea unei părți contractante) trebuie realizată cu maximă rigoare și cade în sarcina instanței judecătorești, organ care beneficiază de garanția de independență și imparțialitate și care, pe această cale, dobândește un rol important în determinarea condițiilor de executare a contractului.

Consecința luării în considerare a criteriului bunei-credințe constituie o lărgire a rolului judecătorului în contract, dar securitatea juridică nu va fi pusă în pericol, întrucât intervenția judiciară este limitată de îndeplinirea condițiilor specifice impreviziunii contractuale.

C. Efectele impreviziunii

Instituția impreviziunii, ca remediu alternativ pentru ipoteza intervenirii unui dezechilibru contractual, presupune:

–           obligația părților de a renegocia contractul, renegocierea fiind una efectivă prin raportare la noua realitate,

–           sau intervenția instanței pentru a dispune adaptarea contractului (în vederea menținerii utilității sociale a acestuia) ori încetarea sa, dacă în cazul intervenirii noilor condiții, contractul își pierde utilitatea socială.

5.         CADRUL LEGAL reglementat de Legea nr. 77/2016

În materia contractelor de CREDIT, legiuitorul a creat cadrul legal aplicabil raporturilor juridice dintre consumatori și instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare sau cesionarii creanțelor deținute asupra consumatorilor, în vederea identificării unor soluții privind restabilirea echilibrului contractual sau încetarea contractului prin darea în plată a bunului constituit ca garanție în favoarea creditorului, cu consecința stingerii obligațiilor izvorâte din contractul de credit.

Rațiunea juridică ce a stat la baza adoptării actului normativ antemenționat a constat, astfel cum rezultă din expunerea de motive, în restabilirea echilibrului contractual în situația unei „crize a contractului”, prin împărțirea riscului între părți, prestația echivalentă constând în transmiterea proprietății asupra bunului imobil ipotecat către creditor.

Darea în plată (datio in solutum) reprezintă o novație prin schimbarea obiectului obligației, care nu mai este plătită în natură, ci printr-un alt bun, prin altă prestație echivalentă.

În consecință, părțile au posibilitatea să dea eficiență prevederilor Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a), b), c) și d).

Astfel, pentru stingerea creanței izvorând dintr-un contract de credit și a accesoriilor sale prin darea în plată trebuie să fie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiții:

a) creditorul și consumatorul fac parte din categoriile prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 și Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, astfel cum acestea sunt definite de legislația specială;

b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depășea echivalentul în lei al 250.000 de euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Națională a României în ziua încheierii contractului de credit;

c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziționa, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinație de locuință sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puțin un imobil având destinația de locuință;

d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracțiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea Legii nr. 77/2016.

Dacă în privința condițiilor prevăzute la pct. b), c) și d) nu sunt necesare precizări privind îndeplinirea acestora, condiția prevăzută la lit. a) aduce în discuție elemente de noutate în legislația actuală, două noi concepte implementate prin politica modernă a UE în materie de protecție a consumatorilor, respectiv calitatea de consumator astfel cum este definită de Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 și clauzele abuzive din contractele încheiate cu profesioniștii prevăzute și reglementate de Legea nr. 193/2000.

6.         Calitatea de CONSUMATOR și CLAUZELE ABUZIVE

Potrivit dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 21/1992 coroborate cu prevederile Legii nr. 193/2000, consumatorul este definit ca fiind orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale; prin profesionist se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia.

Fiind definite părțile, legislația aplicabilă în materia protecției consumatorului și raporturile juridice derulate în temeiul unui contract care intră sub incidența legii speciale protejează cetățenii în calitatea lor de consumatori. Prin această modalitate se asigură accesul neîngrădit la produse și servicii, informări complete despre caracteristicile esențiale ale acestora, apărarea și asigurarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva unor practici incorecte, participarea acestora la fundamentarea și luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori.

A. Transpunerea directivelor UE adoptate în materia protecției consumatorilor

În data de 4 februarie 2014, Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene adoptă Directiva nr. 2014/17/UE privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale, act normativ ce modifică dispozițiile legale prevăzute de Directiva nr. 2008/48/CE privind contractele de credit pentru consumatori, Directiva nr. 2013/36/UE a Parlamentului European privind accesul la activitatea instituțiilor de credit și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a firmelor de investiții, precum și prevederile Regulamentului (UE) nr. 1093/2010 de instituire a Autorității Europene de Supraveghere (Autoritatea Bancară Europeană).

Dispozițiile art. 42 alin. 1 din Directiva nr. 2014/17/UE instituie în sarcina statelor membre ale uniunii adoptarea și publicarea până la data de 21 martie 2016 a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma directivei adoptate, precum și obligația acestora de a comunica de îndată Comisiei Uniunii textele actelor normative transpuse în legislația națională.

În acest context legislativ, Guvernul României adoptă O.U.G. nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, act normativ ce s-a impus ca măsură legislativă de protecție a consumatorului ținând cont de impactul, cu consecințe la nivel social și economic, al contractului de credit garantat cu ipotecă, încheiat pe o perioadă îndelungată de timp și care implică sume semnificative.

Prevederile legale menționate vizează, în special, situația în care imobilul ipotecat este chiar locuința consumatorului, ca măsură pentru prevenirea riscului valutar, în cazul creditelor în valută, de a-și limita expunerea la riscul ratei de schimb valutar pe durata creditului, pentru a crea un cadru unitar, bazat pe concepte juridice clar definite, care să reglementeze anumite aspecte ale raporturilor contractuale dintre comercianți și consumatori în cadrul Uniunii Europene.

            De asemenea, în expunerea de motive privind adoptarea O.U.G. nr. 52/2016, legiuitorul a avut în vedere situația actuală a consumatorilor din contractele de credit oferite pentru bunuri imobile rezidențiale, potrivit căreia „penalitățile ce se pot acumula pentru neplata la timp a ratelor sunt împovărătoare pentru consumator, fiind mare riscul pierderii locuinței în cadrul derulării procedurilor de executare silită și al rămânerii cu datorii față de creditor, deși garanția a fost executată”.

Transpunerea în legislația națională a dispozițiilor directivelor europene s-a impus ca măsură imediată pentru a asigura protecția necesară consumatorilor în cazul existenței dificultăților de ordin financiar la rambursarea ratelor, în situația executării silite, precum și a cesionării creanței către entitățile care desfășoară activitatea de recuperare de creanțe.

B.        Jurisprudență CJUE

Conform jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, un consumator se găsește „într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la contractele redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita vreo influență asupra conținutului acestuia”.[5]

Aceeași jurisprudență a reținut regula potrivit căreia „o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumatori, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive”.[6]

Aceasta reprezintă o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrului formal, pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților, un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea între părți.

Așadar, principiul forței obligatorii a contractului nu își găsește aplicabilitatea în cazul clauzelor abuzive, așa-zisul echilibru rezultat din voința exprimată a părților (un echilibru calificat de jurisprudența CJUE ca fiind formal) nefiind un echilibru real, în care părțile realmente sunt pe poziții de egalitate, poziții din care își vor putea supraveghea fiecare prestația; „situația de inegalitate care există între consumatori și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract, această intervenție pozitivă este în competența tribunalului, fiind o intervenție judiciară; de aceea, nu doar lipsa negocierii este prezumată în aceste contracte, ci și dezechilibrul financiar al prestațiilor părților”.[7]

Totodată, prin Decizia nr. C-186/16, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în Cauza Andriciuc vs Banca Românească, în urma cererii de decizie preliminară formulate de Curtea de Apel Oradea cu privire la interpretarea art. 3 alin. (1) şi art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Prin întrebările preliminare formulate, instanța națională a urmărit, în esență, să afle dacă o clauză privind restituirea creditelor în valuta în care au fost acordate poate fi supusă evaluării caracterului său abuziv.

Răspunzând întrebărilor preliminare formulate, Curtea a arătat că examinarea caracterului abuziv al clauzelor dintr-un contract de credit trebuie efectuată ținând cont de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul (instituția bancară) putea avea cunoștință la momentul încheierii contractului și care erau de natură să influențeze executarea ulterioară a contractului. De asemenea, Curtea reține că în cazul unei clauze de risc valutar, deși face parte din obiectul principal al contractului, caracterul său abuziv poate fi examinat de instanța națională dacă a fost exprimată în mod clar și inteligibil.

CJUE amintește că această cerință impune verificarea modului în care este explicat mecanismul de funcționare a clauzei de schimb valutar (a cărei imprecizie sau netransparență determină lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei, n.n.), precum și relația acestui mecanism cu alte clauze, astfel încât „consumatorul să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care rezultă în ceea ce îl privește”.

La încheierea contractului de credit, instituția financiară are două obligații esențiale față de clientul său:

C.        Obligația de INFORMARE și obligația de AVERTIZARE

Obligația de informare se realizează prin comunicarea către consumatori a unor informații exhaustive, obiective și neutre cu privire la operațiunea în cauză, care să le permită înțelegerea condițiilor creditului.

Obligația de avertizare obligă instituția financiară bancară/nebancară (IFN) să avertizeze consumatorul asupra capacității financiare și mai ales asupra riscului de îndatorare cauzat de credit. Obiectivul urmărit este de a permite împrumutatului să măsoare posibilele consecințe nefaste ale împrumutului și să renunțe la operațiune dacă aceasta pare riscantă.

Contractul de adeziune, astfel cum este definit de art. 1.175 C. civ., este acel contract ale cărui clauze esențiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părți, pentru aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare.

În contextul de față, consumatorul nu are posibilitatea negocierii, el poate să achieseze în întregime la clauzele contractuale sau să nu le accepte deloc. În ipoteza acceptării, consumatorul aderă la contractul prestabilit în tot cuprinsul și conținutul acestuia.

În instrumentarea cauzelor, instanța națională trebuie să țină cont de publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii unui contract de împrumut, contractele de credit fiind susceptibile a fi contracte de ADEZIUNE prin prisma lipsei de negociere a clauzelor.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene insistă în legătură cu obligația de INFORMARE, în sensul că obligă instanța națională să verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea efect asupra întinderii obligației sale și care permit acestuia să evalueze costul total al împrumutului său. De vreme ce este vorba de o obligație a băncii, înseamnă că nu consumatorul, ci banca trebuie să probeze informarea completă, promptă și precisă a consumatorului.

În acest context, Curtea precizează că instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză. Aceste informații trebuie să privească nu numai posibilitatea aprecierii sau a deprecierii valutei în care a fost contractat împrumutul, ci și impactul pe care fluctuațiile cursului de schimb valutar și o majorare a ratei dobânzii la împrumuturile în moneda străină îl au asupra împrumutului. Împrumutatul trebuie clar informat cu privire la faptul că, prin încheierea unui contract de împrumut în monedă străină, se expune unui risc de schimb valutar pe care va fi, eventual, dificil din punct de vedere economic să și-l asume în cazul devalorizării monedei în care își primește veniturile; instituția bancară trebuie să prezinte posibilele variații ale cursurilor de schimb și riscurile inerente contractării unui împrumut în moneda străină, în special în ipoteza în care consumatorul nu își primește veniturile în respectiva monedă.

În ipoteza în care banca nu și-a îndeplinit aceste obligații de informare și avertizare și, în consecință, se poate examina caracterul abuziv al clauzei în litigiu, instanța națională este obligată să evalueze posibila nerespectare de către bancă a cerinței de bună-credință și dezechilibrul semnificativ între părțile contractului. Această analiză trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului, ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele băncii în ce privește posibilele variații ale cursului de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină.

7.         Legea nr. 77 și impactul asupra activității notarului public

Așa cum am menționat, aplicarea impreviziunii ca remediu alternativ pentru ipoteza intervenirii unui dezechilibru contractual presupune, în primul rând, obligația părților de a renegocia contractul, renegocierea fiind una efectivă prin raportare la noua realitate.

Legiuitorul acordă posibilitatea părții dezavantajate să dea eficiență dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 77/2016, astfel încât să se adreseze creditorului solicitând identificarea unei soluții de revizuire a contractului în scopul salvgardării sale sau propunerea unei oferte în scopul menținerii utilității sociale a contractului, fie încetarea sa atunci când, în cazul intervenirii noilor condiții, contractul își pierde utilitatea socială.

Potrivit art. 5 din actul normativ menționat, debitorul are posibilitatea să transmită creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care să se prevaleze de prevederile legale, inclusiv în vederea încheierii unui acord al părților privind:

– adaptarea contractului la realitatea economică și juridică actuală;

– negocierea clauzelor contractuale cu agrearea unei variante financiare astfel încât să se creeze un echilibru contractual având ca rezultat împărțirea riscului contractului între părțile contractante;

– adoptarea unei soluții de înstrăinare cu acordul creditorului a bunului imobil constituit ca garanție în favoarea instituției financiare, cu consecința stingerii obligațiilor asumate prin credite;

– precum și, dar fără a se limita la încheierea contractului de dare în plată – soluție in extremis la starea de supraîndatorare sau de ruină a debitorului.

Astfel, debitorul împreună cu notarul public vor indica creditorului, prin notificarea scrisă transmisă acestuia la sediul social înregistrat, datele de întâlnire pentru stabilirea momentului în care se va încheia fie acordul/tranzacția, fie actul translativ de proprietate.

Potrivit prevederilor legale, notificarea va conține obligatoriu locul întâlnirii, cu indicarea adresei biroului notarial, precum și cele două date calendaristice lucrătoare și intervalul orar în care poate fi programată întâlnirea părților, prima dată propusă nu poate fi programată mai devreme de 30 de zile libere, zile la care se adaugă cea de la care începe să curgă termenul și ultima în care se împlinește termenul.

De asemenea, notificarea transmisă creditorului este necesar să cuprindă precizări cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. a), b), c) și d) din Legea nr. 77/2016, cu mențiunea intervenirii impreviziunii în statu-quoul debitorului.

Deși am mai menționat în cele de mai sus, Curtea Constituțională a stabilit în sarcina instanței verificarea condițiilor de admisibilitate, a condițiilor obiective și a celor cu caracter subiectiv, evaluarea criteriului bunei-credințe constituind o lărgire a rolului judecătorului în contract, circumscrisă la îndeplinirea condițiilor specifice impreviziunii contractuale.

Așadar, în urma primirii notificării, creditorul are posibilitatea – în eventualitatea agreării încheierii unui acord cu împrumutatul – să solicite clarificări suplimentare sau înscrisuri din care să rezulte situația în fapt a debitorului.

Totodată, ca urmare a transmiterii notificării către instituția financiar-bancară/nebancară, a cesionarului sau reprezentantului acestuia, în vederea aplicării prevederilor art. 6 din același act normativ, privind suspendarea dreptului creditorului de a se îndrepta împotriva codebitorilor, precum și împotriva garanților personali sau ipotecari prin orice procedură judiciară sau extrajudiciară, în practică, s-a statuat transmiterea către executorul judecătoresc a înscrisurilor privind notificarea înaintată creditorului și dovezile de comunicare, solicitându-i-se suspendarea executării silite demarate împotriva debitorului, evident în cazul în care pe rolul unui BEJ există deschis un dosar de executare având ca obiect contractul de credit respectiv.

În cazul în care, la data/datele precizate în cuprinsul notificării formulate în temeiul Legii nr. 77/2016, una dintre părți nu s-a prezentat la notarul public, partea interesată poate solicita notarului încheierea unei certificări de fapte în temeiul art. 305 din Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995 aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 2.333/C/2013, din care să rezulte neîndeplinirea obligației de neprezentare la data, ora și locul indicate în notificare.

Certificarea de fapte atestă conduita părților în raporturile dintre ele, în special în situația în care una dintre părți nu se prezintă în fața notarului fără a oferi vreo justificare în acest sens. Acest mijloc de probă este util pentru dovedirea bunei-credințe a părții ce se prevalează de înscris, această modalitate ușurând sarcina organului de jurisdicție în ceea ce privește stabilirea situației de fapt într-o speță determinată, în litigiu, dedusă spre soluționare instanței de judecată.

În situația în care părțile convin în adoptarea soluției privind darea în plată a bunului imobil ipotecat, constituit ca garanție în favoarea creditorului în vederea stingerii obligațiilor asumate prin contractul de credit, notarul public va proceda la întocmirea înscrisului cu respectarea condițiilor legale de fond, de formă și privind publicitatea, în urma autentificării actului părțile încetând a mai avea pretenții una față de alta.

Deși nu are impact asupra activității notariale în mod direct, ci tangențial, abordarea teoriei impreviziunii din perspectiva aplicării dispozițiilor Legii nr. 77/2016 poate fi utilă în conturarea unei viziuni de ansamblu, cu caracter informativ a instituției prezentate, astfel încât, în exercitarea competențelor sale, notarul public să poată oferi părților lămuririle punctuale pe care acestea le-ar putea solicita.

8.         Intervenția INSTANȚEI spre a dispune adaptarea sau încetarea contractului

În a doua ipoteză privind efectele impreviziunii, în aplicarea acesteia revine instanței de judecată să aprecieze dacă evenimentul survenit ulterior încheierii contractului nu putea fi prevăzut, în mod rezonabil, la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale și dacă această creștere face excesiv de oneroasă executarea obligațiilor.

Studiu de caz:

În România, creditarea populației în franci elvețieni a fost promovată spre finalul anului 2005, instituțiile financiar-bancare lansând pe piață o ofertă de finanțare destinată persoanelor fizice, și anume, creditul de nevoi personale și creditul imobiliar în franci elvețieni (CHF).

În analiza modului în care operează impreviziunea în materia contractelor de credit încheiate în perioada 2007 – 2009, luăm ca exemplu creditul ipotecar în franci elvețieni pentru achiziția unei locuințe.

A.        Prezentarea situației în fapt:

– debitorul persoană fizică contractează un credit ipotecar în franci elvețieni;

Precizări:

• în accepțiunea acestuia, francul elvețian era o monedă stabilă, numele țării – Confederația Elvețiană, stat făcând parte din Spațiul Schengen – a oferit încredere consumatorului;

• contractează într-un moment în care cursul valutar este favorabil, creditele în această monedă au avut o valoare a dobânzii mai mică decât creditele în moneda națională sau o altă valută.

• debitorul realizează venituri sub medie;

Precizări:

• costul îndatorării în această monedă era mai redus la momentul acordării, ceea ce a făcut ca debitorii cu venituri mai scăzute să apeleze la acest tip de împrumut, majoritatea debitorilor nedevenind eligibili pentru accesarea altor valute de creditare.

– debitorul realiza venituri în moneda națională.

Evenimente cu impact social:

• în anul 2009 criza financiară începe să producă efecte, condițiile economice se schimbă, leul începe să se deprecieze accentuat, activitatea firmelor stagnează sau scade, sunt introduse măsurile de austeritate cu reduceri salariale și disponibilizări, iar băncile, în special cele care promovaseră creditarea în franci elvețieni, încep să înregistreze dificultăți la încasarea ratelor de la clienți, clauzele dezavantajoase din contractele de împrumut încep să se resimtă;

• 15 ianuarie 2015, Banca Națională a Elveției (SNB) a emis un comunicat prin care anunță că renunță la plafonul de curs EURO/CHF de 1,2, impus în anul 2011, după care francul elvețian s-a apreciat accelerat în piață (de la 3,7 lei/franc, după o singură zi, moneda elvețiană urcase la 4,32 de lei și o săptămână mai târziu casele de schimb o vindeau cu 6 lei).

Consecințe:

Îndeplinirea obligației de plată a devenit din ce în ce mai împovărătoare pentru debitori, acutizându-se direct proporțional cu aprecierea monedei elvețiene; cu cât francul elvețian se aprecia pe piețele internaționale, cu atât se majorau și ratele lunare.

Astfel, în condițiile achitării unui avans de 25% din prețul imobilului, a susținerii ratelor timp de 8-9 ani în derularea contractului de credit (aproape jumătate din perioada de finanțare), la nivelul anilor 2016 – 2017, motivat de faptul că veniturile nu au fost nici indexate proporțional cu valoarea ratei lunare și nici nu au reușit să țină pasul raportat la evoluția valutară, debitorul intră în imposibilitatea îndeplinirii obligației de plată, caz în care creditorul este pus în situația declarării scadenței anticipate, uno ictu, și declanșării executării silite demarate împotriva debitorului.

În acest moment, imobilul constituit ca garanție în favoarea creditorului a ajuns să valoreze 30-40% din suma inițială, astfel încât, pentru un imobil contractat în anul 2008, evaluat de către evaluatorul băncii la valoarea de 150.000 de euro, valoarea de piață la nivelul anului 2017 se situa doar la suma de 60.000 de euro.

În aceste condiții, chiar și în ipoteza valorificării bunului în cadrul măsurilor de executare silită, debitorul continuă să fie executat silit în baza creanței (actualizată cu valoarea penalităților și spezelor creditului) deținute de către instituția financiar-bancară/nebancară sau de cesionarul creanței, izvorâte din contractul încheiat de către debitor într-un moment neprielnic pentru el din punct de vedere economic.

Potrivit ultimelor statistici ale BNR, la finalul lui 2016 mai existau 38.519 credite în CHF cu o valoare de 5,4 miliarde de lei, iar pe rolul instanțelor sunt înregistrate, în prezent, 9.093 de procese având ca obiect Legea nr. 77/2016 privind darea în plată.[8]

B.        ARGUMENTE vizând intervenția impreviziunii

Având în vedere analiza propusă, este necesară identificarea elementelor ce au condus la deteriorarea echilibrului contractual, atât din punctul de vedere al plasării în timp a momentului în care a survenit evenimentul și al condiției previzibilității rezonabile la data acordului de voință, cât și cu privire la onerozitatea excesivă și motivele ce au determinat-o.

1.         Criza financiară și economică din anul 2008

Cât privește primul aspect, deși existau mai mult analize financiare pe piață care prevedeau o posibilă criză economică, este incontestabil că amploarea acesteia nu a putut fi determinată în mod rezonabil la momentul încheierii contractului de către părți, motiv pentru care creșterea la sold și diminuarea veniturilor ca urmare a crizei economice mondiale nu au putut fi luate în calcul.

„Criza financiară și economică din anul 2008 a declanșat efecte fără precedent în ultima jumătate de secol, recesiunea economică – ca și consecință directă a manifestării acesteia – extinzându-se inclusiv în România.

Astfel, creșterea economică a României din perioada 2005 – 2009 nu a fost generată, așa cum ar fi fost eficient economic, de cererea externă (exporturi), ci de cererea internă, reprezentând consumul populației, consumul guvernamental și investiții în cea mai mare parte neproductive – acest cumul de creștere neadecvat creând dezechilibre macroeconomice:

–           Producția industrială e puternic afectată de scăderea cererii externe, atât exportul, cât și importul și indicele producției industriale au scăzut începând cu luna octombrie 2008 și accentuându-se în anul 2009.

–           Reducerea exporturilor a condus la scăderea producției și la o contracție a cererii interne, scăderea investițiilor nete, a lucrărilor de construcții noi, de utilaje, precum și a altor cheltuieli, începând cu anul 2008.

–           Scăderea producției a condus la scăderea cifrei de afaceri din comerț și servicii, începând cu luna iulie 2008 și accentuându-se în anul 2009, aceasta a condus implicit la falimentarea unor întreprinderi și la creșterea șomajului.

În aceste condiții, ca efecte ale crizei economice, are loc deteriorarea activului net al populației și al companiilor, ca urmare a ponderii ridicate a creditelor în valută – corelate cu deprecierea leului – și a scăderii prețurilor activelor mobiliare și imobiliare.

Aceasta contribuie, la rândul său, la accentuarea crizei prin efectele negative pe care le are asupra așteptărilor și prin augmentarea gradului de prudență la nivelul consumatorilor și al agenților economici.”[9]

Argumentul mai sus dezvoltat este menționat de Curtea Constituțională, dispozițiile Deciziei nr. 623/2016 „având drept obiect reglementarea acelor situații apărute în urma crizei economice din cauza căreia debitorii nu au mai fost capabili să își execute obligațiile asumate prin contractele de credit”.[10]

2.         Evoluția veniturilor debitorilor

De asemenea, cu privire la evoluția veniturilor debitorilor, potrivit art. 4 din Regulamentul nr. 3/12.03.2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, act normativ emis de Banca Națională a României: „instituțiile financiare bancare/nebancare ar fi avut obligația unei analize riguroase cu privire la categoriile de clienți eligibili pentru finanțare, procedura de clasificare a clientelei-țintă pe categorii de risc de nerambursare, precum și a categoriilor de venituri considerate eligibile de către împrumutător, diferențiat pe categorii de clientelă, a coeficienților de ajustare aferenți în funcție de gradul de certitudine și de caracterul de permanență ale acestora, în scopul determinării gradului total de îndatorare”.

Având în vedere evoluția crizei economice în anul 2009, precum și extinderea acesteia în cursul anului 2010, Guvernul României adoptă Ordonanța de urgență nr. 55/2010 privind unele măsuri de reducere a cheltuielilor publice, ca măsură cu caracter excepțional pentru atingerea țintelor de deficit ale bugetului general consolidat în anul 2010 de reducere a cheltuielilor bugetare, prin diminuarea dezechilibrelor existente și menținerea deficitului bugetar în limite sustenabile, potrivit căreia, în directă concordanță cu prevederile Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, salariile din aparatul bugetar au fost diminuate cu un procent de 20%.

3.         Fluctuația monetară și fluctuația valutară

Cu privire la cel de al doilea aspect, în doctrină, pentru a fi verificată condiția privind onerozitatea excesivă în executarea obligațiilor, interesează ca imprevizibilitatea și aspectul economico-financiar – care trebuie să caracterizeze efectul asupra contractului – să se raporteze nu atât la natura sau cauza evenimentului, cât mai ales la efectele acestuia asupra executării obligațiilor contractuale.[11]

Fluctuațiile monetare constau, cel mai adesea, în deprecierea puterii de cumpărare a banilor prin inflație. Inflația este un fenomen economic complex al tuturor economiilor naționale și al economiei mondiale și se reflectă în creșterea generală și continuă a prețurilor și tarifelor la toate bunurile și serviciile, creșterea masei monetare având ca rezultat scăderea puterii de cumpărare, într-un cuvânt, deprecierea banilor. Din păcate, deprecierea tuturor semnelor monetare este însă un proces continuu, pe termen lung și ireversibil.

Cu toate acestea, fluctuațiile monetare nu sunt nicidecum singurele cauze ale impreviziunii: între altele se pot aminti și diversele forme de intervenționism legal care generează o mărire a costurilor executării unei prestații, dar poate fi vorba de o schimbare radicală a condițiilor economice de la data încheierii contractului cu semnificația unei impreviziuni monetare.

            Fluctuațiile valutare. În contextul în care, pe parcursul derulării unui contract de credit garantat cu un bun imobil, consumatorul întâmpină dificultăți economico-financiare ce pot apărea atât din cauza variației dobânzii sau a cursului de schimb valutar, cât și ca urmare a altor aspecte neprevăzute, prevederile O.U.G. nr. 52/2016 stabilesc ca plafon de la care încep să se impună măsuri de protecție a debitorului pragul de 20%.

Astfel, conform art. 36 din O.U.G. nr. 52/2016, „creditorii se asigură că, în cazul în care un consumator deține un împrumut în valută, acesta este avertizat periodic, ori de câte ori este cazul, dar cel puțin lunar, cel puțin în cazurile în care valoarea totală plătibilă de consumator care rămâne de rambursat sau al ratelor periodice variază cu mai mult de 20% în raport cu valoarea la care s-ar ridica dacă s-ar aplica cursul de schimb de la momentul încheierii contractului între moneda contractului de credit și moneda națională. Avertizarea îl informează pe consumator în legătură cu o creștere a cuantumului total plătibil de către acesta, prezintă dreptul de conversie într-o monedă alternativă și condițiile în care se poate efectua acesta.”

Raportat la onerozitatea excesivă, trebuie subliniat că, la modul general, în aplicarea principiilor din cuprinsul Directivei nr. 2014/17/UE, o variație de maximum 20% față de momentul încheierii contractului a cursului monedei de plată față de moneda de consolidare a creanței (mai ales în cazurile în care debitorul nu este acoperit natural față de riscul valutar al hipervalorizării monedei de plată) obligă creditorul să informeze de îndată debitorul asupra posibilității acestuia de a efectua conversia în moneda în care debitorul își obține majoritatea veniturilor, tocmai în vederea evitării riscului de hipervalorizare a monedei de indexare sau de consolidare a creanței bănești.

Onerozitate excesivă. Dacă în ceea ce privește termenul de onerozitate, acesta își găsește reglementarea în dreptul comun, caracteristica „excesivă” nu poate fi determinată cu acuratețe prin aplicarea unei norme legale, fapt de natură a genera dezbateri în practică privind întinderea sau delimitarea de la care onerozitatea contractuală poate produce efecte juridice. Cu privire la acest aspect, nici jurisprudența nu oferă suport, rămânând strict la latitudinea fiecărui judecător să aprecieze, în instrumentarea individuală a cauzelor, limita peste care onerozitatea devine excesivă, motiv pentru care stabilirea unei practici unitare în acest sens devine dificilă.

Potrivit reglementărilor juridice moderne europene în domeniul dreptului contractual european, „modificarea fundamentală a echilibrului contractual, chiar dacă nu literalmente stabilit în toate sistemele juridice, este principalul criteriu al impreviziunii. Cu alte cuvinte, apariția dificultăților în cazul unei creșteri esențiale a costurilor sau a diminuării valorii performanței, pot fi efectul unei situații pentru care o parte invocă impreviziunea (clauza de hardship, n.n.).

Criteriul numeric al alterării echilibrului contractual este un instrument obișnuit și util pentru a determina o situație de dificultate, dar nu poate reprezenta un prag de modificare universală, care ar servi drept standard general pentru toate cazurile. Cu toate acestea, practica internațională arată că în circumstanțe excepționale, o alterare până în 50% din prețul contractului, poate fi luată în considerare, fiind calificată drept impreviziune”.[12]

În aceste condiții, dacă creșterea valorii obligației până la plafonul de 50% reprezintă criteriu de impreviziune, per a contrario, creșterea valorii obligației peste pragul menționat tinde direct proporțional către calificarea ca excesivă a onerozității raporturilor contractuale.

Astfel, în lipsa unei definiții legislative a noțiunii de onerozitate excesivă, proporția de 50% de mărire a valorii obligației debitorului este reținută și propusă de către comentatorii Proiectului Codului Privat European ca un criteriu în acest sens. [13]

4.         Liberalizarea francului elvețian

În februarie 2015, Banca Națională a României menționează în cuprinsul raportului „Analiza creditelor în franci elvețieni” faptul că decizia Băncii Naționale a Elveției de renunțare la pragul de 1,2 CHF pentru un EUR, pe fondul măsurilor de politică monetară ale Băncii Centrale Europene (BCE), a dus la aprecierea CHF față de RON și a condus la creșterea datoriei pentru debitorii în franci elvețieni.

Totodată, potrivit prezentării guvernatorului BNR susținute în fața comisiei de specialitate din Parlament în data de 10.02.2015, „cauzele determinante pentru activitatea importantă a creditării în franci elvețieni în perioada 2007 – 2008 au o legătură strânsă cu factori sociali. Costul îndatorării în această monedă era mai redus la momentul acordării, ceea ce a făcut ca debitorii cu venituri mai scăzute să apeleze la acest tip de împrumut, iar categoriile de populație cu venituri mai mari să poată accesa sume mai ridicate.

Evoluțiile valutare nefavorabile ale francului elvețian pot avea implicații importante asupra capacității de rambursare a debitorilor. O simulare asupra ratelor de plată la un credit standard acordat în franci elvețieni, leu, respectiv euro în decembrie 2008 relevă faptul că: (i) la momentul acordării, ratele lunare de plată la creditele în franci elvețieni erau mai mici comparativ cu creditele similare acordate în lei sau euro și (ii) impactul modificării cursului de schimb și/sau al ratei de dobândă a fost cel mai ridicat pentru creditul standard în franci elvețieni comparativ cu celelalte monede”, rezultând o apreciere valutară de peste 130% față de moneda națională (în care își realizează veniturile debitorii).

În practică, judecătorii au aplicat teoria impreviziunii în cazul creditelor în CHF (franci elvețieni), decizie motivată de dublarea cursului CHF/RON din momentul obținerii creditului până în prezent, ceea ce nu putea fi prevăzut nici de client, nici de bancă. În consecință, instanța a decis echilibrarea contractului, prin aplicarea unui curs mediu între cel din data acordării și cel din prezent, „urmând ca și banca, iar nu doar consumatorul, să suporte 50% din acest risc supra-adăugat”, după cum se arată în motivarea instanței.[14]

C.        Alte cazuri de impreviziune: onerozitatea excesivă, cauză a dezechilibrului contractual

De reținut că tipologia mai sus descrisă nu se rezumă strict la debitorii ce au contractat în franci elvețieni, intervenirea impreviziunii poate avea loc la creditele contractate în euro, dolari sau lei (ultima situație nefiind influențată de fluctuația valutară, ci, cel mult, de cea monetară). Este cazul debitorilor ce au contractat împrumuturi în lei cu instituții financiare nebancare (IFN-uri) adresate, de regulă, persoanelor fizice cu venituri sub medie, pe perioade scurte de timp, având un indicator privind costul total al unui împrumut, care include atât dobândă nominală, cât și comisioanele, rezultând ca urmare a schemei de calcul o dobândă efectivă anuală (DAE) cuprinsă între 1.341% și 7000% pe an, la nivelul anului 2017.[15]

Jurisprudență: Cu titlu de exemplu, extras din practica instanței, menționăm Decizia nr. 5296/2017 pronunțată de Tribunalul București în dos. nr. 24454/4/2016 – definitivă prin nerecurare, potrivit căreia instanța de apel a dispus „admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate în parte, în sensul admiterii cererii reconvenționale prin care apelanta solicită constatarea stingerii în integralitate a obligațiilor izvorâte din contractul de credit încheiat cu o instituție financiară nebancară”.

În cauză, disproporționalitatea reală contractuală rezultă din soldul creanței, dezechilibrul contractual producându-se prin creșterea excesiv accelerată a soldului raportată la unitatea de timp (de aproximativ opt ori față de creditul inițial într-o perioadă de doi ani și șase luni), sold rezultat ulterior adjudecării imobilului de către creditorul-adjudecatar.

În consecință, instanța de apel a pronunțat o hotărâre prin care a dispus liberarea debitorului prin stingerea în integralitate a obligațiilor sale de plată.[16]

D.        Operarea impreviziunii în cazul bunului adjudecat

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 95/28.02.2017, instanța de contencios constituțional apreciază că, în contextul impreviziunii, „datoriile rezultate din contractul de credit sunt considerate stinse, chiar dacă bunul imobil aferent garanției a fost vândut la un preț mai mic decât valoarea datoriei debitorului către instituția de credit. Practic, judecătorul a apreciat, în contextul impreviziunii, că sumele de bani plătite în mod voluntar în executarea contractului, cele obținute din adjudecarea bunului, indiferent de data la care aceasta a avut loc, precum și, după caz, de sumele rezultate din urmărirea silită a altor bunuri ale debitorului până la data formulării notificării, acoperă valoarea datoriilor aferente contractului de credit”.

            Curtea apreciază că „o asemenea ficțiune juridică, departe de a fi arbitrară, valorifică un element accesoriu al contractului de credit, ipotecă, definită, în cazul de față, ca fiind un drept real asupra unui bun imobil afectat restituirii sumei de bani împrumutate, și este de natură să asigure echilibrul contractual dintre părți în limitele riscului inerent unui contract de credit, eliminând din sfera raporturilor dintre debitor și creditor riscul supra-adăugat”.

În acest caz, potrivit art. 8 din Legea nr. 77/2016, debitorul poate cere instanței să pronunțe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligațiilor născute din contractul de credit ipotecar, cu respectarea condițiilor de admisibilitate, a transmiterii notificării către creditor și demonstrarea incidenței impreviziunii în cauză, chiar dacă imobilul a fost adjudecat la un preț mai mic decât valoarea datoriei debitorului către instituția financiară.

9.         Concluzii

Implementată recent în legislația actuală ca un mijloc de adaptare la realitățile economice și juridice ale momentului, teoria impreviziunii încearcă să reprezinte soluția privind situația contractelor ajunse în stadiul unui dezechilibru major între prestațiile părților, prin schimbarea circumstanțelor avute în vedere de către părțile contractante la momentul exprimării acordului lor de voință.

Reglementată distinct în perioada recentă, apreciem că impreviziunea, ca instrument legal, și modalitățile prin care va opera aceasta se vor sedimenta în timp, modificarea lor permanentă ținând de jurisprudență și practica în materie. Pe de altă parte, Codul privat european, aflat în prezent în stadiu de proiect, va consacra și implementa, inclusiv în legislația noastră, principiile dreptului contractual european, bazându-se pe conceptul unui sistem european de drept contractual uniform, ca set de reguli generale aplicabile tuturor sistemelor juridice aparținând statelor membre ale Uniunii Europene, reguli concepute pentru a oferi o flexibilitate maximă și care vor crea premisele dezvoltării viitoare a gândirii juridice în domeniul dreptului contractual.

---

[1] Carmen Tamara Ungureanu, „Impreviziunea în contractele de comerț internațional”, Revista de Științe Juridice, nr. 1/2015, p. 49.

[2] L. Pop, Teoria generală a obligațiilor, Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 66.

[3]  Decizia nr. 623/2016 pronunțată de Curtea Constituțională a României, par. 96.

[4] Iosif-Robi Urs, Petruța-Elenă Ispas, Drept civil. Teoria obligațiilor, Hamangiu, București, 2015, p. 117 – 118.

[5] Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 9 noiembrie 2010, VB Penzugyi Lizing Zrt vs. Ferenc Schneider, C‑137/08, punctul 46, Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 27 iunie 2000, Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, C‑240/98-C‑244/98, Rec., p. I‑4941, punctul 25, Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C‑168/05, Rec., p. I‑10421, punctul 25, Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C‑40/08, Rep., p. I‑9579, punctul 29.

[6] Art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13/CEE.

[7] Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 9 noiembrie 2010, VB Penzugyi Lizing Zrt vs. Ferenc Schneider, C‑137/08, punctul 48.

[8] http://portal.just.ro

[9] Sursa: studiu realizat de către BNR și UniCredit Research.

[10] Decizia nr. 623/2016 pronunțată de Curtea Constituțională a României, par. 94.

[11] C. Zamșa, „Condițiile impreviziunii contractuale între tradiție și actualitate”, Revista română de drept al afacerilor, nr. 6/2009.

[12] Potrivit lucrării Fundamental alteration of the contractual equilibrium under hardship exemption, de Daniel Girsberger, Paulius Zapolskis, autorii se concentrează asupra reglementărilor moderne, precum cele stabilite de:

-Principles of International Commercial Contracts, International Institute for the Unification of Private Law (UNIDROIT), Roma, 2010;

-Lando, O.; Beale, H., Principles of European Contract Law. Full text of Parts I and II combined, Kluwer Law International, Haga, 2000;

-Von Bar, C.; Clive, E. (eds.), Principles, Definitions and Model Rules of European Private Law, vol. I Sellier European Law Publishers, München, 2009.

„Fundamental alteration of the equilibrium of the contract, even though not literally established in all legal systems, is the main criterion under the hardship exemption. In other words, hardship may occur where an essential increase of costs or diminution of the performance value is the effect of a situation for which a party invokes the hardship exemption.

A numeric expression of the contractual equilibrium alteration is a regular and useful tool to determine a hardship situation, but there can be no universal alteration threshold which would serve as a general standard for all cases. However, international practice shows that only in exceptional circumstances may an alteration of less than 50% of the contractual price, value or consideration be qualified as hardship.” (s.n.)

[13] Apud C. Zamșa, art. cit., Principles of European Contract Law, p. 121.

[14] Hotărârea nr. 1924/21.02.2017 pronunțată în Dosarul nr. 30690/300/2016.

[15] Sursa: https://www.bancherul.ro

[16] http://portal.just.ro/3/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=400000000339604&id_inst=3

BIBLIOGRAFIE

– Girsberger, D.; Zapolskis, P., 2010, „Fundamental alteration of the contractual equilibrium under hardship exemption”.

– Lando, O.; Beale, H., 2000, Principles of European Contract Law. Full text of Parts I and II combined, Haga, Kluwer Law International.

– Ungureanu, C. T., 2015, „Impreviziunea în contractele de comerț internațional”, în Revista de Științe Juridice, nr. 1.

– Pop, L., 2000, Teoria generală a obligațiilor, Bucureşti, Lumina Lex.

– Urs, I.-R.; Ispas, P.-E.,2015, Drept civil. Teoria obligațiilor, București, Hamangiu.

– Von Bar, C.; Clive, E. (eds.), 2009, Principles, Definitions and Model Rules of European Private Law, vol. I, München, Sellier European Law Publishers.

– Zamșa, C., 2009, „Condițiile impreviziunii contractuale între tradiție și actualitate”, Revista română de drept al afacerilor, nr. 6.

– Art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13/CEE.

– Decizia nr. 623/2016 pronunțată de Curtea Constituțională a României, par. 94.

– Decizia nr. 623/2016 pronunțată de Curtea Constituțională a României, par. 96.

– Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 9 noiembrie 2010, VB Penzugyi Lizing Zrt vs. Ferenc Schneider, C‑137/08, punctul 46.

– Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 27 iunie 2000, Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, C‑240/98-C‑244/98, Rec., p. I‑4941, punctul 25.

– Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C‑168/05, Rec., p. I‑10421, punctul 25.

– Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C‑40/08, Rep., p. I‑9579, punctul 29.

– Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 9 noiembrie 2010, VB Penzugyi Lizing Zrt vs. Ferenc Schneider, C‑137/08, punctul 48.

– Hotărârea nr. 1924/21.02.2017 pronunțată în Dosarul nr. 30690/300/2016.

– Studiu realizat de către BNR și UniCredit Research.

– International Institute for the Unification of Private Law (UNIDROIT), Principles of International Commercial Contracts, Roma.

– http://portal.just.ro

– https://www.bancherul.ro – http://portal.just.ro/3/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=400000000339604&id_inst=3