Mihail Bejan a fost o personalitate marcantă a celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Integrat în societatea notarială maghiară și în comunitatea română din Transilvania și-a investit energia și talentul atât în domeniul profesional juridic, cât și în cel social și politic, în beneficiul comunității sale apropiate din Banat și orașul Lugoj.

După cum ne arată informațiile de ordin biografic, Bejan s-a născut în data de 5 noiembrie 1838 în comuna Gurbediu din județul Bihor, România. Tatăl lui, George Bejan a fost preotul comunității ortodoxe a sârbilor și românilor din Oradea. Studiile liceale le-a făcut la Gimnaziul Premontrei din Oradea. Majoritatea absolvenților promoției din 1859 au urmat o carieră juridică. Printre aceștia îi amintim pe Miksa Ortvay, judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, președintele Tribunalului Miskolc, pe György Szabó și Alajos Dobosffy, judecători la Curtea de Apel, și pe Sándor Beöthy, avocat. Printre colegii absolvenți găsim și judecători de comună și preoți. Însă dintre toți colegii lui, poetul Iosif Vulcan, colegul cu care s-a înscris la Facultatea de Drept a Universității Pesta și cel care avea să-i rămână cel mai bun prieten pe tot parcursul vieții lui, avea să exercite cea mai puternică influență asupra dezvoltării spirituale a lui Bejan.

Evoluția intelectuală a studenților români înscriși la Universitatea din Pesta a beneficiat de suportul substanțial oferit de importante și înstărite personalități române. Acestea ofereau regulat ajutor studenților români în bani, cărți sau materiale didactice. Cei mai fervenți suporteri au fost Emanuil Gojdu, familia Mocsonyi, Athanáz Grabovszky și Alexandru Nedelcu. În anii 1820, susținătorii studenților au înființat societatea cunoscută sub numele de „Asociația studenților români”, o organizație neînregistrată juridic care și-a fixat ca obiectiv principal dezbaterea unor subiecte de interes din literatura și istoria română. Pentru membrii asociației reperul intelectual era dat de lucrările de istorie elaborate de Petru Maior. Printre membrii cercului îi găsim și pe Pavel Vasici, Paul Jorgovici și Eftimie Murgu, alături de mai mulți alții. Din păcate, nu dispunem de alte date privind activitatea și dizolvarea asociației.

Iosif Vulcan i-a convocat pentru data de 7 februarie 1862 pe studenții români la o ședință preliminară pentru înființarea asociației studenților români. Mai târziu, pe 20 februarie s-a ținut ședința de constituire a asociației. A fost ales și președintele asociației în persoana lui Partenie Cosma care mai târziu avea să devină directorul executiv al Băncii Albina din Sibiu. Numele ales pentru asociație a fost Societatea de Lectură „Petru Maior”, motivat mai târziu după cum urmează: „Decizia tineretului de a denumi organizația după Petru Maior a fost motivată, în afară de meritele extraordinare pe care le-a avut în domeniul literaturii naționale române, de faptul că Petru Maior, această stea strălucitoare a românilor, a trăit și a murit la Budapesta.” Primele întâlniri au avut loc la domiciliul membrilor, iar din 1872 într-o locuință închiriată în centrul istoric în strada Veres Pálné nr. 11. Bejan participase la lucrările comisiei de pregătire a societății, astfel că a devenit unul dintre membrii fondatori ai noii organizații. Primele încercări de beletristică ale lui Bejan apar la Pesta în revista Aurora Română, editată de preotul Ioanichie Minculescu. Printre primele texte publicate îl găsim și pe cel despre Ruga, o sărbătoare religioasă locală apărută la mijlocul secolului al XIX-lea. Sărbătoarea și popularizarea ei au fost susținute de Constantin Udrea, fost primar de Lugoj și administrator de biserică și de Ioan Marcu, protopopul bisericii. Sărbătoarea se ținea în data de 15 august, de ziua sfântului patron al bisericii ortodoxe din Lugoj. Sărbătoarea începea cu Ruga Banatului, pusă în scenă în biserică, după care participanții se adunau în jurul bisericii pentru o petrecere cu dans ce se prelungea până la patru dimineața. Sărbătoarea era deseori cuplată cu acțiuni de strângere de fonduri, donații în beneficiul populațiilor afectate de calamități naturale. Chiar și faimosul cor român din Lugoj a fost întemeiat cu ajutorul banilor donați în asemenea ocazii. O altă încercare literară timpurie a lui Bejan a fost nuvela intitulată Bal mascat, în care autorul spune povestea unei iubiri romantice. Nuvela nu poate fi percepută altfel decât ca un exercițiu literar al autorului. Aurora Română avea să-și schimbe denumirea în Aurora și avea să-și încheie apariția după câțiva ani din lipsa de consecvență de care dăduse dovadă redacția și din pricina incapacității de a oferi publicului cititor literatură de calitate. Cu toate acestea, revista Aurora a fost o revistă importantă, mai ales pentru că a fost prima revistă literară de limbă română care a utilizat alfabetul latin.

Încă din 1861, chiar înainte de apariția revistei Aurora, Iosif Vulcan publicase în Revista Concordia din Pesta un articol despre nevoia de a edita o revistă de literatură română de calitate, fundamentată pe principii profesionale. Așa s-a născut revista ilustrată de cultură și literatură Familia, cu redacția în strada Nyáry Pál nr. 4. Crezul lui Iosif Vulcan apare chiar în primul număr: „Înflorirea, stima și nemurirea cutarei națiuni atârnă de la cultura ei. Națiunea fără cultură nu poate rezista valurilor amalgamizatoare ale timpurilor și piere de pe fața pământului ca și floarea bătută de vântul toamnei și istoricii nu vor însemna despre dânsa nimic remarcabil.”Revista a publicat printre altele poezii și alte scrieri semnate de autori ca Mihai Eminescu și Octavian Goga. Redacția revistei a avut sediul în Budapesta până în anul 1880, după care s-a mutat la Oradea unde avea să fie publicată revista până în anul 1906, anul morții lui Iosif Vulcan. Într-un articol publicat cu ocazia aniversării a 25 de ani de la apariția primului număr al revistei, Bejan scrie despre Familia ca despre o revistă născută din Aurora. El credea de altfel că revista împlinise 25 de ani mai devreme, nu în 1890.

Aparent, drumurile lui Bejan și Vulcan se despărțiseră după absolvire. Bejan și-a început cariera juridică la Arad în timp ce Vulcan a rămas la Pesta continuând să publice revista. Bejan a fost numit pe rând subnotar, respectiv asesor de judecată la Tribunalul Arad. În această perioadă va publica primul articol de natură juridică în Jogtudományi Közlöny (Monitorul Juridic), articol în care tratează problemele legate de un instrument juridic important în dreptul civil și în cel penal, și anume dovada cu martor. Costurile privind martorii prezenți în procesul de judecată erau gestionate în mod diferit în procedura civilă și în procedura penală. În procesele civile toate cheltuielile erau suportate fie de către ambele părți, fie de către partea care a pierdut procesul. Însă în perioada respectivă statul nu adoptase încă măsura achitării în avans a cheltuielilor cu martorii în procesele penale. De aceea, de regulă martorii nu se prezentau la proces, ceea ce atârna greu asupra desfășurării și încheierii corecte a proceselor. A propus stabilirea unui buget-cadru înainte de soluționarea juridică a problemei, buget care să permită adunarea și prezentarea dovezilor pentru condamnarea inculpaților: „Dacă statul a luat în gestiune procesele penale, dreptul și echitatea impun obligativitatea statului de a plăti imediat după depunerea mărturiei cheltuielile de transport pentru martorii care se prezintă la proces în această calitate. Plata va fi trecută în contul acuzatului. Prin aceasta se asigură cele necesare ca mediile care servesc adevărul și protejează interesele statului să dispună de condiții adecvate pentru a-și îndeplini menirea în interesul binelui public.”

Alături de munca sa din domeniul juridic, a participat și la activitățile secției arădene a asociației culturale ASTRA, înființată de Andrei Șaguna, mitropolit ortodox al Transilvaniei. A colaborat la revista bilunară Speranța, apărută în perioada 1869 – 1872 și la revista bilunară de satiră Gura Satului, întemeiată de Iosif Vulcan, dar publicată în acea perioadă sub îngrijirea lui Mircea V. Stănescu. A început să studieze în regim individual, autodidact pentru a-și satisface interesul profund pentru lingvistică, istorie și folclor. A avut o corespondență extinsă cu numeroși savanți ai epocii.

În 1872 Bejan este numit judecător supleant la Curtea de Apel de la Pesta. A fost repartizat în consiliul VI condus de președintele Daruváry Alajos. Între 1871 și 1872 este redactor-șef la revista Patria, revistă guvernamentală apărută inițial o dată la două săptămâni, mai apoi o dată la trei săptămâni. Patria a fost în epoca respectivă prima revistă politică a guvernului redactată în limba română cu caractere latine. Este candidatul partidului de guvernământ la alegerile din 1872 pentru Camera Reprezentanților în circumscripția Făget. Candidatul opoziției cu care intrase în competiție electorală a fost Eugen Mocsonyi. Bejan și-a ținut discursul de prezentare a programului la Făget în data de 6 iunie 1872. Într-un articol al cotidianului guvernamental Pesti Napló corespondentul de la fața locului avansase deja ideea succesului în alegeri spunând că: „alegerea lui e certă”. Până la urmă a obținut mandatul de reprezentant cu o majoritate de 296 de voturi.

Tragerea la sorți efectuată în cadrul ședinței de învestire a Camerei Deputaților l-a plasat în grupul VI, prezidat de baronul Péchy Manó. Cenzorul grupului a fost Széll Kálmán care avea să ocupe mai târziu funcția de prim-ministru. Și-a început activitatea în Comisia juridică unde a contribuit la finalizarea proiectului privind Codul de procedură penală. A participat activ la dezbaterea lansată în 1873 privind procedura de amendare a procesului legislativ (legea privind Codul de procedură civilă) pe marginea unui proiect de lege elaborat de Teleszky István. Amendamentele doreau să consolideze principiul oralității și nemijlocirii în procedura de drept civil. În dezbaterea care a avut loc în Comisia juridică, Bejan a susținut ideea că introducerea principiului oralității are avantaje certe și din perspectiva naționalităților, pentru că astfel li se oferă părților șansa de a-și utiliza limba maternă. Însă principiul înscrierii/înregistrării în scris ar impune reprezentanților legali ai fiecărei părți utilizarea limbii oficiale în documentele depuse. Dimitrie Bonciu a susținut aceeași poziție. Amendamentul la legea dreptului penal a fost adoptat în 1881, însă, contrar așteptărilor, a consolidat principiul înscrisurilor. În 1873 a fost ales în Comisia pentru imunitate din Camera Deputaților. Păstrând bunele relații stabilite cu biserica ortodoxă română din Arad, în septembrie 1873 a participat la Congresul Bisericii Ortodoxe organizat la Sibiu, unde a fost ales secretarul congresului. Punctul principal pe ordinea de zi a congresului a fost alegerea mitropolitului. Participanții la congres au considerat că Miron Romanul este cel mai potrivit pentru ocuparea funcției rămase liberă după moartea lui Andrei Şaguna.

Alături de activitatea desfășurată în politica țării a ținut să mențină viu contactul cu electoratul. În septembrie 1874 a organizat o întâlnire cu alegătorii din Făget. În cadrul adunării a prezentat pe larg activitatea depusă în calitate de deputat. La sfârșitul lui 1874 în Camera Reprezentanților se înființează o comisie temporară cu sarcina de a elabora un sistem prin care să se reglementeze relația dintre stat și culte în vederea asigurării libertății religioase. Din comisie făcea parte, alături de Bejan, și Dimitrie Bonciu, originar din Arad, la acea vreme deputat din circumscripția Ineu, iar mai târziu, după introducerea instituției notariatului public, notar public la Arad și primul președinte al Camerei Notarilor Publici din Arad. În activitatea sa de deputat, Bejan s-a străduit să reprezinte interesele Banatului, mica sa patrie. Cel mai bun exemplu în acest sens este interpelarea depusă pentru menținerea sediului tribunalului la Oravița. Inițiativa n-a avut sorți de izbândă. La începutul lui 1876, dispunând de autorizarea dată de Legea nr. 33 din 1875, guvernul a desființat 22 de tribunale, printre care și cel din Oravița. Însă Bejan avea să se implice cel mai mult în dezbaterea privind legea notarului public din Camera Deputaților, care a fost și ultima sa activitate în calitate de deputat.

Introducerea instituției notarului public civil a fost un element important în construcția organizării judiciare după compromis. Notariatul public imperial și regal introdus în 1858 prin patent imperial a dispărut într-un timp relativ scurt de doi ani și jumătate, lăsând locul organelor de autorizare rămase de pe vremea organizării pe stări sociale. Însă vechea structură nu reușea să satisfacă cerințele apărute ca urmare a dezvoltării economice după compromis și nici pretențiile indivizilor ce-și căutau dreptatea în justiție. Ministrul justiției, Horvát Boldizsár, îi atribuise inițial avocatului Bogdány Lajos sarcina de a elabora proiectul de lege privind notariatul public. Proiectul lui Bogdány s-a inspirat din modelul francez care propunea competențe nelimitate pentru notari. Proiectul a fost respins de avocați. Însă nevoia socială pentru introducerea instituției notariatului public a rămas în continuare stringentă. În consecință, Bittó István l-a însărcinat pe Ökröss Bálint, director în Ministerul Justiției, să elaboreze respectiva lege. Al doilea proiect de lege a pornit de la modelele bavarez și austriac care atribuiau competențe limitate notarilor publici. Proiectul a fost adoptat spre dezbatere în Camera Deputaților.

Kapp Gusztáv, deputat sas din Transilvania și unul dintre participanții la dezbaterea proiectului de lege privind notariatul public dorea să obțină pentru limba germană același statut de care se bucura maghiara, limba oficială. Era de părere că toți notarii publici desemnați ar trebui să cunoască, alături de maghiară, și germana, adică amândouă limbile vorbite în regiunea vizată. Poziția lui Bejan a fost mai moderată în această privință. El considera că alături de limba oficială a statului, notarul public ar trebui să vorbească limba unei naționalități utilizată în regiunea unde-și are sediul notariatul public respectiv. Dimitrie Bonciu a susținut la rândul său această idee agreată, cel puțin în principiu, și de ministrul de interne, Tisza Kálmán. Bejan mai susținea extinderea obligativității notariale și în cazul relațiilor de natură juridică dintre soți, respectiv aparținători apropiați. Însă Camera Deputaților nu a votat amendamentul. În numărul din 1 iunie 1875 revista Hon (Patria) își informează cititorii că Mihail Bejan a renunțat la mandat pentru a fi numit notar public. În afară de Bejan, alți cinci deputați au fost numiți notari publici odată cu introducerea instituției notarului public: Dálnoky Barnabás la Miskolc, Dimitrie Bonciu la Arad, Matics János la Novi Sad, Máday Sándor la Budapesta și Szmrecsányi László la Kosice.

În 1975, tribunalele de la Lugoj, Făget și Bocșa aparțineau de sediul notarial de la Lugoj. În 1890 a fost înființat un notariat public cu sediul în Bocșa, iar în 1908 a fost înființat un alt notariat public cu sediul în Făget. În 1896 se înființează un al doilea sediu notarial la Lugoj. Populația regiunii ce ținea de competența sediilor din Lugoj era majoritar română. Structura etnică arăta în felul următor: în 1880 aici trăiau 47.863 de cetățeni de naționalitate română, 8.629 de naționalitate germană, 2.585 de naționalitate maghiară și 3.874 de altă naționalitate. În 1910 structura etnică se prezenta astfel: 57.818 români, 14.464 maghiari, 13.355 germani și 4.411 alte naționalități. Datele privind numărul de cazuri înregistrate ne arată că sediul notariatului public din Lugoj se plasa peste media din țară. Numărul de documente, succesiuni și certificări/adeveriri/legalizări procesate era mare. Bejan vorbea nu mai puțin de patru limbi: limba maghiară, limba oficială a statului, germana, latina și româna. Dispunând de certificat lingvistic, a întocmit adesea acte în limba română pentru clienții care nu aveau cunoștințe de limba maghiară. Însă numărul documentelor întocmite în limba română nu arată foarte precis numărul clienților care nu vorbeau limba maghiară, pentru că taxele notariale percepute în cazul documentelor scrise în limbile naționalităților erau de două ori mai mari decât în mod obișnuit. De aceea clienții de multe ori se mulțumeau cu traducerea orală a documentelor scrise în limba maghiară fără a mai solicita întocmirea lor în limba română.

Sediul notarului public din Lugoj făcea parte din Camera Notarilor Regali Timișoara. Camera notarială își desfășura activitatea în jurisdicția mai multor tribunale regale cum ar fi cea din Bela Crkva (Serbia), Caransebeș (România), Zrenjanin (Serbia), Kikinda (Serbia), Pančevo (Serbia) și Timișoara (România). În viziunea transmisă într-o adresă întocmită de Camera Notarilor în 1894: „Teritoriul acoperit de Camera Notarilor Regali Timiș, cu excepția zonei mai înstărite a Comitatului Torontal – și anume marea parte a Comitatului Timiș și aproape întreg Comitatul Caraș-Severin – este locuit de români, o populație sărăcită căreia nu-i place agricultura. Pe aceste meleaguri comerțul lipsește cu desăvârșire, iar poporul român este atât de nepretențios încât poate fi pe deplin satisfăcut cu porumbul cultivat pe mica parcelă familială.” Adresa Camerei este înșelătoare, pentru că a fost redactată ca răspuns la lărgirea competențelor notarilor publici în procedura de succesiune cu scopul de a împiedica înființarea unui nou sediu notarial pe teritoriul deservit de camera notarială. Dimpotrivă, adevărul este că Becicherecu Mare, Lugoj și mai ales Timișoara erau sediile notariale cu cea mai mare circulație de documente din toată țara.

Primul președinte ales al Camerei a fost Prepeliczay Béla, notar din Timișoara. Însă el și-a dat demisia din funcția deținută în 1878 lăsând locul următorului președinte ales, un notar public din Timișoara pe nume Plausich Mátyás care avea să dețină funcția de președinte – cu realegeri anuale – până la sfârșitul Primului Război Mondial. Mihail Bejan a fost ales de mai multe ori ca membru în conducerea Camerei. Însă nu a fost ales niciodată în funcția de președinte sau vicepreședinte pentru că nu locuia în Timișoara unde aceasta își avea sediul. Bejan a întocmit toate adresele Camerei privind noile proiecte de legi care vizau și notarii într-un fel sau altul. În prima lucrare din domeniul literaturii juridice care atingea și instituția notarului public Bejan a încercat să îmbunătățească poziția notarilor publici în raport cu diferitele profesii și vocații din sistemul judiciar. A identificat două probleme principale: prima problemă era că procuratura avea sarcina de a controla și supraveghea notarii publici, iar cea de a doua problemă era că și tribunalele prestau servicii de autentificare care inițial țineau exclusiv de competența notarilor publici. Astfel, ei derulau procese succesorale, emiteau autentificări și înregistrau recursurile pentru neplata cambiei. Totodată, numărul de comenzi, sarcini, viitoare procese succesorale transmise notarilor publici depindea de relația personală dintre judecători și notari. Sudul teritoriului arondat la Camera Notarială Timiș era zonă frontalieră și aparținea de grăniceri. Legea din 1873 dispunea integrarea teritoriului frontalier din Banat în sistemul comitatului. S-a înființat Comitatul Severin prin comasarea teritoriului regimentului român din Banat și a teritoriului regimentului sârb din Banat. Celelalte zone din teritoriul regimentului sârb au fost alipite la Comitatul Timiș, respectiv Comitatul Torontal. Munca notarilor publici a avut de suferit din cauza acestor schimbări, mai ales în ceea ce privește cazurile de succesiune și moștenire, din pricina faptului că legea nu desființase instituția specială a proprietății din zona frontalieră, sistemul de cooperativă comunitară (zadruga). În definiția avocatului Stassik Ferenc din Becicherecu Mare:„Prin cooperativă comunitară înțelegem traiul în comun al unei comunități formate din mai multe persoane care trăiesc într-un sistem patriarhal în aceeași casă și își angajează forțele și averea în scop comun spre beneficiul tuturor.”Astfel, deciziile notariale privind taxele succesorale în cazul sistemului de cooperativă comunitară aveau nevoie de avizare prin contrasemnare dată de iudex nobilium. Un alt dezavantaj al menținerii sistemului de cooperativă comunitară era discrepanța dintre situația de fapt a proprietății și datele din cartea funciară. Este motivul pentru care Bejan dorea să urgenteze eliminarea sistemului de cooperativă comunitară. Elaborând proiectul de lege, Niamessny Mihály, notar public din localitatea Biserica Albă, se alăturase la rândul lui celor care propuneau soluționarea acestei probleme. Până la urmă, soluția legislativă a trebuit să aștepte până în 1885, iar lichidarea de fapt a proprietăților cooperativelor comunitare a fost tărăgănată până la izbucnirea Primului Război Mondial.