Publicațiile notariale au scris unele dintre cele mai strălucite pagini din istoria notariatului public românesc și reprezintă uneori mărturii unice ale vremurilor trecute, care dau seamă de stări de lucruri cu ecouri și în prezent. Adresându-se la început contemporanilor, ca sursă de informare, sunt azi depozitarele gândurilor și ale faptelor înaintașilor și, tocmai de aceea, la 100 de ani de la recunoașterea notariatului public în Transilvania[1] și 24 de ani de la renașterea notariatului public în România, am considerat important să ne aplecăm asupra lor și să relevăm aspecte definitorii care nu pot fi nicicum ignorate în procesul evolutiv al notariatului public așa cum îl percepem în zilele noastre. Invocându-le, nu dorim a pretinde că Buletinul Notarilor Publici de astăzi este urmașul lor direct, ci că aceste periodice mai vechi au fost luate drept model atunci când, în 1996, actuala publicație a notariatului public românesc a văzut lumina tiparului.

Este lesne de înțeles că nu putem aborda tema propusă fără o scurtă incursiune în istoricul apariției instituției notariatului public pe teritoriul actual al României și, implicit, al periodicelor notariale. Începutul se află în Imperiul Habsburgic unde, în 1855, notarii publici imperiali erau chemați să fie parteneri ai justiției, desfășurând un serviciu public care oferea garanția legalității și a autenticității actelor juridice pe care cetățenii le încheiau, dar și un partener al statului în asigurarea bunei funcționări a instituțiilor acestuia. La 7 februarie 1858, prin decret imperial, Codul de proceduri notariale adoptat la 21 mai 1855 (Notariatordnung von 1855) era extins și în Galiția, Marele Ducat al Cracoviei, Bucovina, Ungaria, Croația și Slovenia, Transilvania și Voivodina sârbă.

Instaurarea regimului dualist austro-ungar (1867), în urma compromisului dintre burghezia maghiară și monarhia habsburgică cu scopul de a menține vechiul Imperiu Austriac, antrena cu sine – distinct, și instituția notariatului public și determina apariția a două legi notariale: una pentru Cisleithania[2]: Notariatsordnung von 1871 (Codul de proceduri notariale, nr. 75, foaia legilor imperiale), tradus în opt limbi, inclusiv cea română, care intra în vigoare la 1 noiembrie a aceluiași an, respectiv Articolul de lege XXXV privind notarii publici regești din 30 noiembrie 1874^[3], care se aplica de la 1 august 1875 la nivelul Transleithaniei[4].

La mijlocul secolului al XIX-lea, își făceau apariția și primele periodice notariale difuzate în teritoriile românești. Mai întâi, în anul 1859, la Viena, era publicat Zeitschrift für das österreichische Notariat (Jurnal pentru notarul austriac) înlocuit în 1868 de Zeitschrift für Notariat und freiwillige Gerichtsbarkeit in Österreich (Jurnal pentru jurisdicție notarială și voluntară în Austria).[5] Sub redacția lui Oszkár Charmant[6], notar public la Fiume (Rijeka), apărea în 1895 Folyóirat a perenkívüli törvénykezés és a közjegyzői gyakorlat számára: a magyarországi királyi közjegyzők közlönye (Jurnal pentru drept extrajudiciar și practică notarială: Buletinul notarilor publici regali maghiari),prima publicație a notariatului public din teritoriile aflate sub tutela Budapestei. Publicația a întâmpinat mari dificultăți de la început și, în 1897, a fost suspendată temporar din ordinul Asociației Naționale a Notarilor Regali din Ungaria. Doi ani mai târziu era reeditată, sub denumirea Közjegyzők Lapja (Notarul Public), având ca redactor-șef pe Schilling Rudolf, notar public în Budapesta.

Din 1904, Asociația Națională a Notarilor Regali din Ungaria prelua revista și o publica sub denumirea Királyi közjegyzők közlönye: folyóirat a perenkívüli törvénykezés és a közjegyzői gyakorlat számára (Gazeta Notarilor Regali: Jurnal pentru drept extrajudiciar și practică notarială).Condusă la început de Oszkár Charmant, apoi, din 1910, de Holitscher Szigfrid, periodicul va rezista până în octombrie 1918. În anul următor era înlocuit de Állami Közjegyzők Közlönye (Monitorul Oficial al Notarilor de Stat)care va avea doar două numere. Din 1922, pentru următorii 23 de ani, notariatul public maghiar va publica Királyi közjegyzők közlönye: folyóirat a perenkívüli törvénykezés és a közjegyzői gyakorlat számára (Gazeta Notarilor Regali: Jurnal pentru drept extrajudiciar și practică notarială).[7]

Primele scrieri de popularizare în limba română a instituției notarului public apar mai întâi în presă^[8] și, ulterior, în broșuri speciale dintre care amintim cea publicată de Dimitrie Bonciu (coordonator), Mihail Bejan și dr. Aurel Maniu: Învățătură pentru poporul român despre legea adusă în privința notarilor publici regesci, Articlulu de lege XXXV din anul 1874. Despre notarii publici regești (Tipografia Alessandru Kocsi, Budapesta, 1875). Apărut într-o ediție trilingvă (română, maghiară și germană), textul a fost reluat, în 1903, sub titlul Învățătură pentru poporul român despre legea adusă în privința notarilor publici regești.

În anul 1905, la Arad, Dimitrie Bonciu[9] publica Învățătură pentru poporul român despre legea adusă în privința notarilor publici regești, despre foloasele și întrebuințarea ei. Compusă de Demetriu Bonciu, notari public reg. în Arad^[10], iar, la Tipografia Arhiidiecezană din Sibiu, sub semnătura notarului public regesc Mihail Bejan[11] era publicat tomul: Învățătură despre legile privitoare la notarii publici regești. În asemenea dinamică publicistică se explică și motivul altor acțiuni de mediatizare a profesiei notariale destinate populației românești din Ardeal cum ar fi cele susținute de Asociația pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român cu tema „Notarii publici”^[12].

Nu avem informații despre existența unui buletin dedicat notarilor publici din Rusia țaristă sau celor care își desfășurau activitatea în Basarabia în baza legii notariale rusești, dar, imediat după 1918, instituția notariatului public va fi recunoscută în toate cele trei provincii care vor intra în componența României (Transilvania, Bucovina și Basarabia), organizată conform legilor speciale din statele în care a funcționat înainte de Unire, naturalizată și sub rezerva dispozițiilor prevăzute în legislația românească referitoare la modul de redactare a actelor, conținutul jurământului, modelul sigiliului sau modul în care se realiza accesul în profesie. Scopul notariatului public rămânea, în esență, identic cu acela definit de legea austriacă, maghiară sau rusă: constatarea raporturilor juridice nelitigioase, facilitarea exercitării drepturilor și apărarea intereselor legitime ale titularilor acestora – în respectul legii, asigurarea păcii sociale prin crearea și conservarea de instrumente probatorii ale voinței părților. În primii ani de după Unire, pășind pe calea normalității, notarii publici din provinciile unite și-au organizat sistematic activitatea sperând să obțină treptat o identitate proprie și o recunoaștere la nivel național.

România se afla însă în fața unor sarcini deosebit de dificile în toate domeniile de activitate, diferențele dintre situația existentă în Vechiul Regat și provinciile unite resimțindu-se în mod acut. Procesul unificării legislative și totodată redefinirea instituțiilor noului stat național modern constituiau probleme care au dat naștere atât dezbaterilor parlamentare, cât și analizelor întocmite de marii juriști ai epocii în presă sau în publicațiile de specialitate. Era firesc ca și notarii publici, care nu aveau tradiție în Vechiul Regat, să fie interesați de problematica integrării în lumea juridică românească inclusiv prin intermediul foii de gazetă.

Privind retrospectiv, trebuie să remarcăm că instituția notarilor publici, care își căuta locul cuvenit în arhitectura justiției române, atrăgea opinii diferite în cele trei provincii în care funcționa și Vechiul Regat, alimentate de o serie de teorii mai mult sau mai puțin obiective. Cert este că „în Vechiul Regat, lumea nu știe ce este notarul public”[13], așa cum remarca August Ottenbreit. O problemă foarte importantă și imperios necesar de a se realiza pentru extinderea la nivel național a notariatului public și ridicarea prestigiului său era astfel popularizarea profesiei care, în primii ani după Unire, își dovedise nu numai utilitatea socială, ci și vitalitatea, chiar fără să beneficieze de un ajutor corespunzător din partea autorităților statului.

Prima transpunere în practică a acestei realități a venit din partea lui Tigran Pruncu (1861 – 1942)^[14],notar public în Bucovina, viitor vicepreședinte al Uniunii Generale a Notarilor Publici din România. Prin eforturile lui, era adusă la lumină în anul 1924, la Tipografia Școala Română din Câmpulung, revista Justiția. Revistă științifică. Organ al notarilor publici din România Mare, un act legitim și necesar pentru că, în perioada interbelică, periodicele aveau un rol decisiv în procesul de afirmare a unui corp profesional, pagina de gazetă fiind, de cele mai multe ori, locul de întâlnire al practicienilor din domeniu și principalul canal de răspândire a opiniilor acestuia.

Justiția îl va avea pe Tigran Pruncu ca director și redactor-girant până la desființare. Notarul bucovinean a fost cel care va face sacrificii bănești pentru a scoate publicația la timp și pentru a o întreține, dar și principalul colaborator al revistei, fiind nevoit a scrie aproape singur toate materialele, fără sprijin important din partea altor notari publici. Era destinată să informeze, lunar, pe notarii publici asupra unor subiecte legate de evoluția cadrului legislativ privind profesia de notar public, aplicării și interpretării legislației, precum și asupra reperelor de interes din activitatea Camerelor.

Deși era intitulată Revistă științifică, publicația nu-și propunea să concureze revistele de drept din Vechiul Regat, precum: Dreptul: revistă fondată în anul 1871 de „Societatea Juridică”, Palatul de justiție, revistă fondată în 1916 – revistă de informare și cultură juridică sau cele fondate de Constantin Hamangiu în 1921 și 1925: Pandectele române: repertoriu de jurisprudență, doctrină și legislație, respectiv, Pandectele săptămânale: revistă săptămânală sau pe cele din Ardeal, dintre care amintim: Revista juridică: studii comparate, doctrină, legislațiune, jurisprudență cu adnotări, critici și recesiuni, judiciare, advocațiale, notariale: organ al barourilor din ținuturile ardelene și bănățene care apărea la Cluj și îl avea director pe Ioan Suciu, viitor notar public, sau Ardealul juridic: revistă lunară de drept și unificare legislativă, doctrină, jurisprudență, legislație comparată: Organ oficial al publicațiilor judecătorești din Ardeal și Banat tot de la Cluj, ar fi fost și dificil s-o facă, ci să le completeze cu o problematică mai puțin cunoscută, și anume cea legată de exercitarea activității de notar public.

Eforturile lui Tigran Pruncu de promovare a notariatului public și consolidare a unei practici notariale unificate, faptul că scrisul a fost precedat de experiența lui profesională au făcut treptat din jurnalul de câteva pagini un for al notarilor publici, un mijloc de cunoaștere și exprimare a ideilor notariatului public românesc. Au existat notari publici care și-au focalizat interesul ca, indiferent de condițiile economice și sociale, revista să poată apărea sistematic până în anul 1938, răspunzând astfel apelului fondatorului ei:

„Domnii notari publici și binevoitorii acestei întreprinderi sunt rugați cu insistență a colabora cât mai intens și a sprijini materlicește la susținerea acestui organ care doresc să apare cât mai variat, obligându-mă a publica ofrandele”.[15]

Pe lângă articolele cu specific juridic sau de interes pentru practica notarială, dintre care amintim: „Dispozițiuni recomandabile pentru anteproectul legii timbrelor și taxelor”[16], „Reducerea procentelor pretinde reducerea prețurilor de cumpărare”[17], „O dispozițiune necesară pentru originalele particulare”[18], „Înlăturarea resp. facilitarea supralegalizărilor”[19], „Care pertractări succesorale trebuesc predate și care pot fi predate notarilor publici, apoi ce dictează utilitatea publică”[20], revista aducea știri din activitatea internă a Camerelor sau a birourilor notariale. Astfel, Tigran Pruncu publica articole precum: „Memorandul camerei notarilor publici Timișoara în materia de menținere a instituțiunei de notari publici”[21], „Consfătuirea Camerelor notarilor publici din Ardeal, Bucovina și Basarabia la Cluj în 6 Octomvrie 1934”[22], „Știri îmbucurătoare pentru notarii publici din Basarabia”[23] sau „O decizie a Curții de Apel Cernăuți favorabilă notarilor publici”[24][BN1] . În articolul „Casația anulează înființarea ilegală a unui notariat public”,pe care îl redăm mai jos, Tigran Pruncu atrăgea atenția asupra pericolului imixtiunii clasei politice în activitatea Camerei Notarilor Publici Timișoara, care putea duce la diminuarea prestigiului unei instituții riguros structurate:

„Noi am publicat în revista noastră «Justiția» no. 5 din mai 1926 că Dl Ministru Chirculescu ad interim la Justiție a înființat în urma avizului telegrafic al Președintelui Camerei notarilor publici din Timișoara cu decretul din 27 martie 1926 no. 28525 un post de notar public pentru circumscripțiunile judecătoriilor Bocșa-Montană și Reșița-Montană din județul Caraș în Ardeal cu reședința la Reșița-Montană și că a numit chiar în ziua înființării cu decretul din 27 martie 1926 no. 28249 pe avocatul Livius Luțai notar public la Reșița-Montană județul Caraș în postul nou înființat.

Asemenea am publicat noi în revista noastră «Justiția» no. 3 din martie 1927 și no. 4 din aprilie 1927 că s-a făcut Apel la Contenciosul Curții de Apel din Timișoara și că Apelul a fost respins pe motive nefondate.

În contra acestei respingeri a înaintat energicul Dl Dr. Cornel Petricu notar public la Bocșa-Montană un recurs la Curtea de casație și a obținut câștig de cauză. Fiind de mare interes pentru notariatele publice această decizie ne permitem a o reproduce cuvânt după cuvânt precum urmează:

«Curtea de Casație S. III

Având în vedere motivele de recurs prin care se susține că Curtea de Apel prin exces de putere, violarea și greșită interpretare a art. 1, 5, 6, din legea notarilor publici, art. 1, 3, 48 și 70 din legea pentru statutul funcționarilor publici, art. 461 din codul penal și al legii notarilor publici cu privire la calitatea de funcționari publici și a art. 88, 137 din constituție a dat deciziunea tocată cu recurs, statuând că funcțiunea de notar public, este o funcțiune publică și că Ministerul de Justiție este în drept a stabili numărul notarilor publici, circumscripțiile și reședințele lor, fără ca acest drept să fie îngrădit de vreo dispoziție a legii.

Considerând că prin deciziunea atacată cu recurs Curtea de Apel a respins cererea în contencios a recurentului și pentru a ajunge la această susținere argumentează, că Ministerul de Justiție deși este obligat să asculte Camera notarilor publici, această ascultare are un caracter pur consultativ, care nu obligă pe Ministru, iar pe de altă parte că concursul prevăzut de art. 6 din legea notarilor publici, nu constitue o îngrădire a dreptului Ministerului de a numi pe cine voiește.

Având în vedere că potrivit art. 1, 5 și 6 din Legea XXXV de la 1874 — legea notarilor publici — lege menținută în vigoare prin art. 137 din Constituție, vacanța pentru postul de notar public se completează de către Ministerul de Justiție pe cale de concurs urmând ca postulanții să se adreseze cu petițiile însoțite de actele necesare către baroul notarial respectiv în circumscripția cărei este postul solicitat, care barou își dă avizul asupra petițiilor înregistrate, înaintând apoi în termen de 15 zile după expirarea termenului de concurs Ministerului raport motivat însoțit de toate petițiile, iar în conformitate cu textele citate tot Ministerul Justiției stabilește cu ascultarea baroului respectiv, atât numărul cât și locurile de reședință ale notarilor publici.

Că din aceste texte de lege reiese neîndoios, că deși numai Ministerul de Justiție poate numi pe notari publici și a stabili numărul lor, nu mai puțin este adevărat, că acest drept al Ministerului conferit prin lege, nu este un drept a cărui exercitare nu este îngrădită prin vreo dispozițiune a legii, ci din contră exercitarea lui este subordonată prescripțiunilor substanțiale din citatele texte așa că o numire făcută de Ministerul fără respectarea acelor formalități nu poate avea caracterul unei numiri făcută în conformitate cu prevederile legii, și deci nici nu poate fi considerată ca legală.

Că astfel fiind și întrucât în speță Ministerul, deși a cerut avizul Camerei notarilor publici cu privire la înființarea unui nou post cu reședința Reșița, Camera prin avizul no. 81633 din 24 martie 1926 n-a opinat înființarea acestui post pentru motivele arătate în el, și prin urmare avizul Camerei fiind negativ Ministerul n-a putut înființa acel post, fiind obligat a ținea seama de acest aviz conform art. 5 căruia nu se poate da o altă interpretare.

Având în vedere că Ministerul a procedat și contra dispozițiunilor art. 6 din invocata lege, de vreme ce completarea noului post de notar public în comuna Reșița n-a publicat concurs, și deși noul numit conform textului citat era obligat a înainta petițiunea pentru numirea la baroul notarial, pentru a da avizul asupra acelei petițiuni, Ministerul a dat curs unei petițiuni făcute direct la el, fără să existe vre un aviz al baroului, lipsind și raportul motivat al baroului cu privire la petițiunea înaintată cum prevede aceasta categorie art. 6 citat.

Că din cele ce preced rezultă că deriziunile Ministerului de Justiție no. 28525 și 28549 din 1926 sunt date cu călcarea și nerespectarea dispozițiunilor invocate din legea notarilor publici iar – Curtea de Apel numai prin exces de putere, violarea art. 1, 5 și 6 din sus-zisa lege a respins cererea în contencios făcută de Recurent, iar statuând că formalitățile prevăzute de textele invocate, nu sunt obligatorii pentru Ministru, a dat o greșită interpretare așa-ziselor texte.

Considerând că fiind stabilit că Curtea de Apel a violat dispozițiunile art. 1, 5 și 6 din legea notarilor publici, examinarea chestiunii de a se ști, dacă notarul public este sau nu funcționar public nu mai prezintă nici un interes, așa că recursul pentru considerațiunile susarătate urmează a fi admis.

Pentru aceste motive admite recursul.

Președintele Secției III la Curtea de Casație în această chestie a fost Dl A. Alexandrescu, raportor Dl consilier Corneliu Botez, magistrat asistent Dl A. Capșa, avocații reclamantului au fost domnii Lugoisianu și Păscuiu, avocatul reclamatului a fost Dl Stan.

Decizia aceasta a Curții de Casație merită toată lauda noastră căci ea redă notariatelor publice însemnătatea cuvenită și ne dă speranța, că în viitor instituția notariatelor publice nu va fi tratată ca o instituție administrativă, la care se fac numiri și suspendări după bunul plac al politicei, ci se vor respecta propunerile legale și juste ale Camerelor notarilor publici atât la înființări de notariate publice cât și la numirile și mutările notarilor publici făcându-le aceste din urmă după vechimea din starea notarială înlăturând în modul acesta orice protecție.”[25]

Nu era însă unica problemă a profesiei. Ceea ce ar fi trebuit să fie doar un provizorat după evenimentul din 1918, s-a menținut aproape patru decenii din cauza atitudinii clasei politice și a cercurilor de specialiști de la București, care au primit instituția notarului public cu neîncredere și chiar antipatie. Treptat se va produce o reorientare a conținutului revistei care se alătura astfel demersurilor notarilor publici transilvăneni pentru recunoașterea la nivel național a profesiei, pentru asigurarea unității corpului notarial și formarea conștiinței acestuia, sens în care notarul bucovinean nota:

„Dacă nu vom manifesta existența și activitatea noastră în folosul publicului și al Statului va deveni autoritatea noastră antebelică din ce în ce tot mai micșorată până ce instituția noastră din oficiu de stat protejat în toate țările civilizate latine și nelatine va ajunge să aibă numai vaza unei instituțiuni particulare lăsată să ajungă la patul morții.

Cine se mișcă, trăiește, Cine roagă, capătă. Datoria sacră a fiecăruia din noi e de a anunța imediat Baroului notarilor publici din Cluj, strada Regina Marin[BN2]  18, participarea obligatorie la congresul notarilor publici din România a cărui dată va fi fixată după declarațiunelor[BN3]  obligatorie de participare”.[26]

În Ardeal, unde notarii publici dădeau dovadă de o solidaritate profundă, mișcarea pornită de Tigran cu ajutorul articolelor din Justiția nu a rămas fără ecou. În articolul „Aviz” din numărul 3/1928 bucovineanul semnala că:

„Baroul notarilor publici din Cluj vrea să scoată o revistă bilunară a notarilor publici în stil mare. Ne bucurăm că mica și desinteresata noastră revistă notarială «Justiția» fondată de noi în interesul instituțiunei notariatelor publice în anul 1924 a dat impulsii la o revistă mare notarială, căreia îi dorim deplinul succes și viață lungă. Cetitorilor revistei noastre «Justiția» facem cunoscut, că revista noastră «Justiția» nu va înceta să apară ci va apare totuși mai departe că până acum.”[27]

În contextul în care „camerile notariale au observat în cei 4 ani din urmă deslănțuirea unei propagande vrăjmașe în contra notariatului public, propagandă, care n-a avut nici un motiv serios și nici o justificare, fiind condusă exclusiv de interese înguste de câștig”[28], pentru o mai bună coagulare a intereselor comune, notarii publici din Ardeal au decis publicarea unei reviste profesionale. Proiectul se va materializa în Revista Notarilor Publici. Organul oficial al notarilor publici din România, la care proprietari editori erau Camerele Notarilor Publici Cluj, Oradea, Timișoara și Târgu Mureș. Notarii publici din Bucovina și Basarabia vor adera în scurt timp la această inițiativă în calitate de proprietari-editori.

Începând cu luna mai 1928, publicația va apărea lunar la Oradea până în anul 1930 și va include, pe lângă știrile despre activitatea notarilor publici și a Camerelor, articole care abordează domenii diverse ale dreptului cu un valoros conținut științific și care reflectă deschiderea considerabilă a spectrului de interes profesional al notarilor publici.

Fondatorii nu se mulțumeau să ofere doar un mijloc de cunoaștere și exprimare a practicii notariale, ci sperau că revista va contribui la un dialog în direcția recunoașterii legislative și, implicit, instituționale, a profesiei notariale, la influențarea și atragerea la colaborare a opiniei publice, a elitei juridice și a liderilor politici de la București. Mărturie rămâne articolul de debut publicat sub semnătura lui Ioan T. Cosma, președintele Camerei Notarilor Publici Cluj:

„Cu colegul și iubitul meu prieten dr Gheorghe Popa, cu care din 1922 încoace am pregătit toate mișcările, pentru apărarea instituțiunii noastre, am meditat asupra înțelesului vorbelor părintești și înțelepte ale Ministrului nostru, vorbe ce ni le-a spus nouă, când în luna decembrie 1927 am fost primiți într-o audiență și am ajuns la convingerea, că trebuie să înființăm o revistă juridică, care să fie graiul și sufletul nostru, prin care ne vom prezenta opiniei publice a țării. Am lansat ideea iar colegii din Ardeal și din Banat au acceptat-o cu însuflețire.

Cu ajutorul lui Dumnezeu pornim la luptă și la muncă, ca să apărăm patrimoniul nostru, pentru soarta căruia purtăm răspunderea în fața conștiinței noastre și în fața generațiilor viitoare.”[29]

În contextul în care Colegiul Notarilor Publici pentru Bucovina avea pe ordinea ședinței din 6 octombrie 1929 propunerea Camerei ca toți notarii publici din Bucovina să se aboneze obligatoriu la Revista Notarilor Publici[30], Justiția își va suspenda apariția în lipsa unei susțineri financiare clare. După cum relata Tigran Pruncu în anul 1929, „Nevoind a sta în cale «Revistei notarilor publici» am suspendat apariția revistei noastre «Justiția» însă fiindcă revista notarilor publici nu a vroit să-mi publice articolul «Legalisation, Freizügigkeit vollstreckbaren Urkunden, Konsularisches Notariat» am scos iarăși la iveală revista «Justiția» spre a putea publica acest articol”.[31]

După acest episod Tigran va mai publica sporadic Justiția: 1931 (anul VI), 1934 (anul VII), 1935 (anul VIII), 1937 și 1938 (câte un număr special), asta deși în „adunarea generală anuală a notarilor publici din Bucovina care avea loc la Cernăuți în 21 octombrie 1934, la propunerea D-lui I. Constanciuc s-a decis colaborarea la revista «Pagini juridice» a Curții de apel Cernăuți și asigurarea reeditării revistei «Justiția» pentru continuarea luptei în interesul instituției notariatelor publice”.[32]   rev1.jpg, 1934

Revenind la organul oficial al notarilor publici din România, periodicul și-a arătat mult mai repede utilitatea decât credeau fondatorii lui pentru că în paginile sale va fi publicat, la un an de la înființare, „Memoriul Camerelor Notarilor Publici Oradea, Cluj, Timișoara și Târgu-Mureș adresat domnului Ministru al Justiției, în chestia anulărilor”. La începutul anului 1929, corpurile profesionale notariale transilvănene riguros structurate s-au aflat în fața unei situații care nu doar că diminua prestigiul instituției, dar putea conduce chiar la desființarea acesteia. În urma examinării în contencios a mai multor decizii care vizau înființarea de posturi de notari publici în Transilvania[33], Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a III-a obliga Ministerul Justiției, prin deciziile nr. 547, 549, 550 și 575 din 4 iunie 1927 să anuleze toate numirile care s-au realizat fără a se respecta prevederile articolului 6 din Legea XXXV/1874[34], deși dispozițiile legii cu privire la pregătirea și stagiul notarului public erau îndeplinite. Spre satisfacția corpului notarial, Revista Notarilor Publici anunța cu entuziasm în numărul din 1 noiembrie 1929 că:

„La încheierea Revistei noastre primim știrea că Domnul Ministru al Justiției Gr. Iunian, reîntors din Viena, unde se găsea pentru restabilirea sănătății, a luat numaidecât în studiu propunerile Camerelor notariale și a luat măsuri pentru punerea în lucrare a nouilor numiri de notari publici. Vestim cu bucurie colegilor cum că prin deciziunile dela 28 și 30 octombrie a.c., Domnul Ministru al Justiției a completat posturile vacante din Geoagiu (județul Hunedoara) și Sf. Gheorghe (județul Trei Scaune), numind la aceste posturi pe foștii titulari anulați.”[35]

De altfel, paginile următoarelor numere din Revista Notarilor Publici vor fi pline de anunțuri preluate din Monitorul Oficial al României, în care notarii demiși își reluau posturile.[36]

Distingând o minimă înțelegere din partea ministerului în problema arzătoare a reglementării profesiei la nivel național, în anul 1929, notarii publici înaintau ministrului Grigore Iunian un nou „Anteproiect de lege privitor la organizarea corpului de notari publici”, organizat în două capitole și 21 de articole, publicat în paginile revistei[37]. Conform proiectului, notarii publici erau funcționari de stat: „instituiți pentru a întocmi despre acte și fapte juridice înscrisuri cu putere de autenticitate, a autentifica, legaliza și a primi în depozit acte pentru păstrare și conservare și a îndeplini alte lucrări date în atribuția lor de legi și regulamente speciale”[38]și nu primeau retribuții, salariu sau indemnizații din partea statului. Numirea se făcea la propunerea ministrului de justiție, individual, prin decret regal, iar numărul, reședința și circumscripțiile notarilor publici se stabileau de ministerul de resort. Notarul public era obligat să domicilieze în localitatea unde ocupa postul. Vacanța posturilor se anunța prin Monitorul Oficial al României, iar doritorii erau obligați să transmită cererile spre avizare Camerelor notariale. 

Instabilitatea politică concretizată prin destituirea ministrului Grigore Iunian și numirea a trei miniștri de justiție în intervalul martie – decembrie 1930 nu a permis Camerelor notariale să întreprindă alte demersuri pentru promulgarea acestui anteproiect. Revista își va încheia la scurt timp apariția – mai 1938, iar lipsa unui canal de comunicare oficial al notarilor publici își va face repede simțit efectul.

La Congresul Avocaților din septembrie 1931, ținut la Iași, notariatul public s-a aflat în fața unei situații care putea conduce la desființarea acestuia. În Conferința despre Unificarea Sistemului Notarial, avocații cereau ministrului, prin vocea lui Nicolae Turlea, înființarea unei secții de notariat la toate tribunalele din țară și desființarea instituției notarilor publici din Ardeal. La propunerea congresului, ministrul Hamangiu aproba instituirea unei comisii care, deși nu avea incluși și reprezentanți ai notarilor publici, avea scopul examinării proiectului de unificare legislativă[39]. Anteproiectul de lege pentru punerea în vigoare în tot cuprinsul țării a legislației civile, comerciale și penale române conținea 19 articole, iar la articolul 12 se prevedea introducerea Legii pentru autentificarea actelor și înființarea, pe lângă fiecare dintre cele 30 de tribunale existente în Ardeal, Banat și Bucovina, a unei secții notariale. Notariatele publice erau pur și simplu desființate, iar notarii publici, numiți în mod legal, erau confirmați în funcție, pentru că „ar fi o imposibilitate morală și economică sistarea instituțiunii notariatului public cu vechi tradiții în aceste teritorii”.[40]

Acest moment de cumpănă a confruntat corpul notarilor publici cu un punct nodal al existenței sale – a supraviețui sau a dispărea. Trebuia deci justificată nevoia de notari publici, iar Tigran Pruncua reactivat Justiția pentru o mai bună coagulare a tuturor eforturilor depuse de colegii săi. Răspunsurile individuale nu mai erau suficiente la probleme care necesitau interacțiune, cooperare și solidaritate. În articolul „Invitare la congres” Tigran Pruncu solicita o mai mare coeziune a corpului notarial:

„La ședința Delegaților Camerelor notarilor publici din Ardeal și Bucovina s-a decis ținerea unui Congres al notarilor publici din toate provinciile alipite în ziua de 10 octombrie a.c., 1931 ora 9 dimineața în palatul Justiției, sala Tribunalului.

Din cauza amânării deschiderii Parlamentului pentru ziua de 15 Noembrie s’a amânat și Congresul pentru ziua de 14 noiembrie a.c. Toți notarii publici sunt foarte insistent rugați a participa în interesul lor propriu la acest Congres pentru ași documenta interesul pentru instituția notarilor publici și a se solidariza la protestul contra unificării legislative proiectată în detrimentul instituției notarilor publici.

Primul Congres cercetat de mai toți notarii publici din Provinciile alipite la făcut pe fostul Ministru de Justiție J.T. Florescu să se prefacă din mic dușman în mare prieten al nostru și să exclame „veni, vidi, victus”. Primejdia de astăzi e mult mai accentuată și prin nepăsarea noastră poate deveni dezastruoasă.

Fraților Colegi! Veniți cu toții fără excepție la Congres.

Anunțați participarea neobositului, vrednicului nostru Președinte al Congresului Dr. Ioan Cosma Președintele baroului notarilor publici la Cluj în Ardeal – Piața Unirei 26.”[41]

Într-un final Congresul a fost anulat prin dispoziția ministrului justiției. Organizatorii Congresului declarau că:

„Notarii publici sunt foști înalți magistrați și juriști meritoși, care se bucură de stima unanimă în noile ținuturi. Ei au venit să se întrunească în congres în Capitală, pentru a dovedi încă odată atașamentul la ideea unității naționale. În congresul ce urma să aibă loc azi, ei voiau să-și arăte doleanțele față de proiectul de unificare legislativă al d-lui Hamangiu”[42].

În următorii ani, notarii publici vor strânge rândurile. În Cluj, la 6 octombrie 1934, avea loc întrunirea conducătorilor notarilor publici din Transilvania și Bucovina unde se decidea înființarea Uniunii Notarilor Publici din România și reînființarea Revistei Notarilor Publici din România. Va fi însă un drum lung și anevoios, dar, în numărul special din iunie 1937, Justiția anunța „cu bucurie că la 15 mai a.c. s-a înființat la Cluj «Uniunea generală a notarilor publici din România» în sala mare a Curții de Apel Cluj arhiplină cu notari publici din Ardeal”[43][BN4] . Editorul arăta că, în contextul în care Uniunea va publica o nouă revistă notarială, Justiția își va suspenda din nou apariția, urmând a fi publicată doar în situații deosebite[44].

Într-adevăr, potrivit statutului, Adunarea Generală a Notarilor Publici din România autoriza Consiliul general al Uniunii să încheie cu o tipografie din Cluj contractul cu privire la editarea și tipărirea revistei juridice, „stabilind, după cum va crede de cuviință, condițiile acelui contract. Revista va servi ca mijloc de propagandă și de luptă pentru interesele justiției românești, precum și ale notariatului public din România.”[45] Începând cu 15 noiembrie 1937, sub egida Uniunii, apărea la Cluj, lunar, mai puțin lunile iulie și august, Notariatul Public. Revistă de drept, doctrină și jurisprudență. Organ oficial al Uniunii Generale a Notarilor Publici din România. Publicația era înregistrată în registrul special al Tribunalului Cluj, Secția a III-a sub numărul curent 101/1938 și avea sediul în clădirea din Piața Unirii nr. 26.

Din comitetul de redacție reunit sub președinția lui Ioan T. Cosma, președintele Uniunii, făceau parte: Tigran Pruncu, Ioan Cândrea – președintele Camerei Notarilor Publici Oradea, Ioan Pordea – președintele Camerei Notarilor Publici Cluj, Eugen Truția – președintele Camerei Notarilor Publici Târgu Mureș, Octavian Puticiu – președintele Camerei Notarilor Publici Timișoara, Ștefan Micule – președintele Camerei Notarilor Publici din Bucovina, Ion Văluță și Boțuș Epuri, președintele și vicepreședintele Uniunii Notarilor Publici din Basarabia. Director și redactor era Victor Andru.

După cum remarcau confrații din presă, publicația se prezenta în condiții foarte bune și cu un material bogat din domeniul jurisprudenței, aspect constatat încă de la primul număr, care avea următorul cuprins: „Cuvânt înainte”, de I. T. Cosma; „Notariatul public din provinciile unite și unificarea legislativă”, de V. Andru; „Câteva cuvinte asupra protestatului cambier”, de Al. Ulvineanu; „Actele sub semnătura privată și înregistrările în cărțile funduare”, de I. Predoniei; „Dreptul comercial în antichitate”, de Petre Poruțiu; „Notariatul public și Secția de notariat”, de Ioan Cândrea[46].

Redacția folosea ingeniosul mijloc de a trece pe coperta interioară, pe lângă colaboratorii interni, notari publici, membri ai Uniunii, și pe cei externi, printre care îi remarcăm pentru început pe: Paul Balașiu, președinte la Curtea de Apel Cluj, Sever Dan, fost ministru, Emil Hațieganu, fost ministru, profesor universitar[47], decan al Facultății de Drept a Universității din Cluj, Lazăr Iacob, profesor universitar la Cluj, Petre Poruțiu, prof. univ. la Cluj, Ion Mănescu, președintele Curții de Apel Cluj, Alexandru Ulvineanu, președintele Curții de Apel Cluj[48]. La sfârșitul articolului său, „Câteva cuvinte asupra protestatului cambier”, Alexandru Ulvineanu, primul invitat extern al revistei, transmitea corpului notarial un mesaj plin de admirație, dar și de învățăminte:

„Ca încheiere exprim mulțumirea de a fi avut prilejul să scriu în primul număr al revistei Corpului Notarilor publici, căreia îi urez viață lungă și deplină izbândă.

Cu această ocaziune doresc selectului Corp al notarilor publici, să aibă mulțumirea pe care a simțit-o corpul magistraților de a dobândi pentru magistratură o lege de organizare românească și satisfacția inimilor judecătorilor a fost cu atât mai mare și demnitatea lor românească au socotit-o cu atât mai înălțată cu cât legile care-i privesc și cele cari sunt chemați să le aplice sunt azi într’o măsură importantă românești, și aceasta datorită faptului că judecătorii au manifestat din tot sufletul și neobosit această dorință. Sunt convins, că Corpul Notarilor publici, cari au rămas de atâta vreme într’o organizație dictată de o lege străină, este stăpânit de aceleași sentimente de mândrie națională și că ei nu vor întârzia să ceară ca existența lor organică să fie cârmuită de o lege românească iar nu străină, căci izolarea lor continuă în făgașul unei legi străine – lege ce trebue să sfârșească – să nu imprime corpului o situație de incertitudine, și să dea prilej de vorbă adversarilor instituției.”[49]

În permanentă căutare de subiecte care să capteze atenția, redactorii publicației vor apela la iluștri practicieni și teoreticieni ai dreptului atât din Ardeal, cât și din Vechiul Regat. Numărul colaboratorilor externi va crește constant și pe lângă persoane reprezentative din viața juridică ca Alexandru Marta, regăsim și alți invitați care prin prezența lor – rămasă de cele mai multe ori pur decorativă – erau chemați să inspire încredere, să confere prestigiu revistei. Identificăm astfel în listele publicate nume sonore precum Ion Agârbiceanu, dar și alte personalități ale vremii.

Revenind la primul număr, în articolul de deschidere, președintele Uniunii aducea la cunoștință că:

„Revista notarilor publici ce azi pornește la drum, va purta în coloanele sale suflet cinstit, gânduri bune și dragoste de Neam, de Țară și de Rege, aducând contribuția sa, ca buna credință să fie baza noii codificări.

Ea va fi cuvântul de bună credință al unei instituții cu înalt nivel moral, juridic și social, care este notariatul public românesc.

Să ne ajute Dumnezeu, că acest cuvânt să nu rămână cuvântul celui ce strigă în pustiu, ci cei ce au urechi de auzit, să-l audă.”[50]

Ioan Cândrea, președintele Camerei Oradea, lăsa pentru posteritate următoarele rânduri:

„Când pornim la drum cu această revistă, voim să ne spunem cuvântul în cauza noastră proprie, care e totodată și cauza justiției și a cetățenilor acestei țări.

Nu avem înaintea ochilor noștri nici interese personale, nu ne gândim la partea materială a chestiunii și nu suntem conduși de ură sau răzbunare față de aceia cari subminează instituția de notari publici, ci cu sinceritatea și seriozitatea care se poate aștepta dela un corp de elită cum este corpul notarilor publici, voim să arătăm în fața opiniei publice din țară ce este notariatul public, cari sunt avantajele lui și care este situația notarilor publici din provinciile alipite.

Înainte de toate vom stabili, că instituția de notari publici este o instituție modernă cu un trecut cinstit: ea există nu numai în toate țările mari, ci și în țările mici din Europa…”[51]

De altfel, și Victor Andru, secretarul general al Uniunii, care propunea un studiu de anvergură intitulat: „Notariatul public din provinciile unite și unificarea legislativă”, structurat pentru mai multe numere, amintea că:

„Această lucrare tratează, după cum îi arată și titlul, despre instituția notariatului public din provinciile unite, care în înlănțuirea problemelor infinit de variate ale unificărei noastre legislative, este desigur numai o verigă și încă nu dintre cele mai însemnate.

Totuși când voim să fixăm poziția ei în legislația unificată a României, am crezut că nu ajunge să tratăm numai instituția în sine, ci trebue să o situăm pe planul mai general al înseși problemei de unificare, și apoi să cercetăm situația ei și la lumina concluziilor care se desprind din examinarea acestei probleme mai generale.

În cele ce urmează, vom expune deci neapărat principiile de bază ale acestei instituții, dar apoi vom examina cu toată amploarea cuvenită și problema unificărei legislative, pentru a ne da seama la lumina principiilor ei generale de situația notariatului public, nu numai în sine, cât mai ales ca parte integrantă a instituțiilor care definesc organizarea noastră judecătorească și pe care deci asemenea urmează să o examinăm în limitele pe care ni le impun interesele lucrărei de față.”[52]

În perioada 1938 – 1939, se vor publica 10 numere pe an. După Dictatul de la Viena (30 august 1940), prin care România a fost silită să cedeze în favoarea Ungariei horthyste Ardealul de Nord și inclusiv Clujul, revista își va suspenda temporar apariția. Va fi republicată la Sibiu, în imobilul din Strada Tribunei nr. 3, care devenea și noul sediu al Uniunii, Ioan T. Cosma numărându-se printre notarii publici refugiați.

Prin articolele și studiile propuse, revista va simboliza un constant efort de definire a rolului notarului public, a destinului profesiei aflat mereu sub semnul actualității și utilității sociale, autorii – notari publici, reușind să ilustreze convingător ideea situării profesiei notariale în integralitatea valorilor și a bunei funcționări a sistemului juridic românesc interbelic. A conturat constant mare parte a direcțiilor de manifestare ale Uniunii, ale transformărilor acesteia, precum și ale profesiunii, în ansamblul ei. Azi, revista poate fi considerată, pe bună dreptate, un valoros prinos adus istoriei notariatului public românesc.[53]

Similar pentru multe alte reviste profesionale, anul 1944 însemna începutul sfârșitului. În ultimul număr cercetat, aflat la Arhivele Naționale, redactorii arătau că, potrivit unuiordin:

„Sunt obligați a prezenta autorității în drept toate datele personale ale colaboratorilor revistei. Rugăm deci pe toți colaboratorii interni și externi înscriși în numărul 6-1942 al acestei reviste, să ne trimită în termen de 15 zile lista datelor personale, în două exemplare, conform celor ce urmează:

Act de evidență al Domnului …. (pseudonim) . . . .

1. Identitatea: Numele; Pseudonim; Calitatea la i; Naționalitatea; Originea etnică.
2. Acte de identitate: Buletinul Biroului de populație Nr….; Livret militar Nr…, eliberat de … .
3. Starea civilă: Născut, ziua, luna, anul, comuna, Noi; Căsătorit cu D…., născută: ziua, luna, anul, comuna, județul,
4. Situația militară: contingentul, gradul, unitatea din care face parte, scutit de mobilizare sau mobilizat la lucru.
5. Domiciliul actual: Comuna, strada și Nr. casei.
6. Dacă a fost sau nu trimis, sau chemat în judecată, Rezultatul,
7. La ce ziare sau reviste a mai scris sau a fost angajat?
8. Dacă și unde mai scrie, sau activează azi.
9. Studii.
10. Profesiunea sau activitatea extra-ziaristică.
11. Demnități sau funcțiuni politice în trecut sau în prezent.
12. Semnătură proprie.
13. Data.

Până la primirea acestor date nu suntem în drept a publica numele colaboratorilor.”[54]

Astfel se justifică de ce în acest ultim număr se regăsesc doar trei notari publici, colaboratori interni: Ioan Constănceanu, notar public la Suceava, Nicolae Boieriu, notar public la Brașov și Dezideriu Fulepp, notar public la Hunedoara, iar colaboratori externi: Antonescu G. Mihail, procuror general Sibiu, Emil Boșca Mălin, publicist Brașov, Emil Breban, judecător Sibiu, Aurelian Ionașcu, prof. univ. la Sibiu, Drăgan Tudor, conferențiar univ. la Sibiu, Camil Negrea, prof. univ. la Sibiu, C. Petrescu Ercea, prof. univ. la Sibiu, Petre Poruțiu, prof. univ. la Sibiu, Paul Rădulescu, șef judecător la Sibiu, George Sofronie, prof. univ. la Sibiu, Eugeniu Speranția, prof. univ. la Sibiu.[55] Revista din 1944 mai prezenta o noutate: nu propunea articole scrise de notari publici, sumarul prezentându-se astfel: „Armonizarea dispozițiunilor legiuirilor române extinse cu dispozițiunile legilor locale menținute în vigoare”, de Salvator A. Brădeanu, prof. univ.; „Posesiunea faptică”, de Ion Sălăgianu, judecător; „Câteva considerațiuni asupra actualei organizații constituționale a României”, de Tedor Drăganu, conferențiar la Facultatea de Drept din Cluj-Sibiu; „Legea nr. 319 – Decret-Lege privitor la dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor”.

Dispariția bruscă din peisajul revistelor de specialitate a Notariatului Public se va înscrie în rândul măsurilor luate de noua conducere de la București care, după momentul 23 august 1944, începea edificarea sistemului dreptății de clasă. Și în România, ca de altfel în toate țările aflate sub tutela Moscovei, intervenția statului în mecanismul notariatului public a fost directă și ireversibilă pentru următorii 45 de ani. Considerându-se că notariatul din regimul capitalist reprezintă „o instituție care era în slujba burgheziei și care proteja proprietatea privată a exploatatorilor” se înființa Notariatul de Stat: „o instituție nouă, de tip socialist, care nu are și nici nu poate avea nicio legătură sau asemănare cu notariatul din țările burgheze, de care se deosebea în principal, prin menirea sa, ca și prin conținutul său de clasă”.[56] Notarii de stat nu vor deține o revistă proprie, nici n-ar fi fost posibil, dar vor fi îndrumați să se aboneze la reviste promovate de noua putere, precumJustiția nouă, revistă juridică democrată.

În pofida tuturor dificultăților și limitelor specifice unei perioade istorice zbuciumate, este indiscutabil faptul că periodicele notariatului public interbelic au cunoscut și tot atâtea împliniri. Chiar dacă au avut uneori un caracter polemic și militant subordonat unui scop unic: o activitate notarială gestionată de o organizație de sine stătătoare instituită la nivel național, revistele notariale au ajutat la ridicarea nivelului vieții de drept și la consolidarea acestei vieți prin pregătirea juridică a colaboratorilor. Deși au fost scrise cu decenii în urmă, analizele, dezbaterile și cercetările publicate în revistele notarialeau lăsat în urmă judecăți de valoare care își păstrează și astăzi o deplină actualitate și reflectă, încă o dată, complexitatea gândirii juridice interbelice de înțelegere și aprofundare a unor subiecte majore din domeniul dreptului civil și nu numai. Dar mai presus de toate, au rămas oglinda frământărilor și preocupărilor unui corp profesional unic, remarcabil și remarcat.

În urma evenimentelor din decembrie 1989, precum notarii publici interbelici care au luptat până în ultima clipă pentru unificarea activității în România Mare, notarii de stat din România anilor ’90 se implicau într-un nou război consacrat afirmării profesiei notariale acum instituite la nivel național, dar nu și liberalizată. La 7 ianuarie 1991, fostul notar public din Aradul-Nou, Petru Jinga, scria următoarele rânduri pe adresa Notariatului de Stat al Sectorului 3 București:

„Subsemnatul la mijlocul lunii noiembrie 1990 întâmplător am auzit la televizor o fracțiune că din partea notariatului de stat al sectorului 3 București se inițiază un demers pentru a se înființa Notariatul public în România.

Cum eu în anul 1943 am fost numit notar public pe lângă judecătoria din Aradul-Nou care ulterior s-a comasat cu judecătoria mixtă Arad.

În acea perioadă s-a înaintat ministrului de Justiție un memoriu[BN5]  din partea Uniunii Generale a Notarilor publici un memoriu pentru înființarea Notariatului public, însoțit de un ANTEPROIECT DE LEGE pentru ORGANIZAREA CORPULUI NOTARILOR PUBLICI ce a fost redactat de către Dr. Ștefan Laday, fost președinte al Consiliului Legislativ și Dr. Ioan T. Cosma, președinte al Uniunii generale a Notarilor publici din România. Atât anteproiectul cât și memoriul au fost publicate în revista Notariatul public nr. 4-5-6 din 15 aprilie-15 iunie 1943 revistă pe care la înscrierea mea ca notar public am primit-o. […]

Lucrare care era însușită de Ministrul Justiției din acel timp care însă decedând la scurt timp astfel că nu s-a mai putut realiza planul, având în vedere timpurile care au urmat după aceia, o să vă fie de un folos măcar în parte în susținerea actualei încercări de a se înființa notariatul public, eu sunt dispus să vă trimit această revistă dacă îmi veți comunica aceasta specificând pe ce nume de persoană să o trimit.”[57]

La scurt timp, în posesia lui Dumitru Viorel Mănescu, notar-șef la Notariatul de Stat al Sectorului 3 București, intra un număr al revistei Notariatul Public, întâmplare care rămâne, fără îndoială, un moment de referință pentru studiul de față. Revista oferea noi linii directive și orizonturi asupra viitoarei profesii notariale pentru Asociația pentru Promovarea Instituției Notarilor Publici din România[58], organizație profesională inițiată și coordonată de Ion Marin – în calitate de președinte, în care Mănescu Dumitru Viorel îndeplinea funcția de vicepreședinte, care lupta pentru (re)înființarea notariatului public, un pas decisiv pe calea reformei instituțiilor juridice din România, în consonanță cu realitățile timpului. Ca un arc peste timp, revista interbelică dorea să-și aducă contribuția la renașterea Notarului Public în România.

Eforturile Asociației se materializau în Congresul de Constituire a Uniunii care avea loc la Brașov în zilele de 8 – 9 septembrie 1995. Congresul Notarilor Publici din România hotăra prin statutul adoptat la constituirea sa editarea unui buletin al notarilor publici. Revista, intitulată Buletinul Notarilor Publici. Revistă de informare și dezbatere, apărea în septembrie 1996 și marca astfel un an de la cel mai important eveniment din viața notariatului public românesc contemporan.

Buletinul Notarilor Publici avea ca obiectiv, după cum declara primul președinte al Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România, Petru Tănase, „să militeze pentru continuarea reformei structurilor notariale și pentru realizarea unei schimbări în mentalitatea specifică fostului Notariat de Stat, să adapteze Notariatul Public la exigențele vieții moderne și să-l încadreze într-un context real.

Buletinul se vrea – ca și publicațiile similare din alte țări – un simbol al Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România, un mijloc care va oferi informații provenind de la Uniune și va recepta și prezenta informații și puncte de vedere furnizate de notarii publici.

Sunt motivele pentru care Buletinul va fi structurat în două părți o parte oficială, privind comunicările și măsurile luate de Consiliul Uniunii Naționale a Notarilor Publici și Biroul Executiv și o a doua parte, care se vrea liberă, conținând studii, discuții și comentarii pe probleme de drept material și de procedură civilă, prezentând interes pentru activitatea notarială. Această ultimă parte va prezenta, din același unghi de vedere, noutăți legislative și va furniza informații juridice, profesionale, financiare, sociale și de altă natură.”[59]

Primul colegiu de redacție era format din Nicolae Bălan, redactor-șef, Doina Dunca, redactor, dr. Mircea Mihail, secretar responsabil de redacție, și Maria Bogdan Radu, responsabil de număr.

Pe lângă articolele de la rubrica „Remember” scrise de către doi notari publici părtași la momentul 17 noiembrie 1995: Rodica Coliban, notar public în București[60], și Ion Marin, notar public în Brașov, președintele Camerei Notarilor Publici Brașov[61], primul număr aducea în prim-plan mesajele transmise de către Giancarlo Laurini, președintele Uniunii Internaționale a Notariatului Latin, și Vittorio Di Cagno, președinte de onoare al Comisiei Internaționale de Cooperare Notarială, cu prilejul constituirii Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România[62], precum și cel al lui Gavril Iosif Chiuzbaian, președintele Uniunii Juriștilor din România și redactor-șef al revistei Palatul de Justiție, fost ministru de justiție, care aprecia apariția revistei ca „un eveniment notabil în viața noului sistem notarial, dar în același timp un moment de referință pentru peisajul publicistic al lumii juridice din România”[63]. Alte articole erau semnate de către conf. dr. Mircea Mihail, Alexandru Basarab Șinc, viitori notari publici și Nicolae Bălan, fostul notar șef al Notariatului de Stat Brașov și mentorul multor viitori notari publici.

Rubrica „Remember”propunea și un articol publicat în Notariatul Public. Revistă de drept, doctrină și jurisprudență. Organ oficial al Uniunii Generale a Notarilor Publici din România, o încercare de a demonstra încă o dată tradiția profesiei notariale și a publicațiilor ei pe meleaguri românești.

În ciuda unor enorme dificultăți inerente oricărui început, se poate aprecia că noua revistă a notariatului public a reușit, printr-o mobilizare masivă de energie și inteligență, de mijloace tehnice și financiare, „să se impună într-o societate a transformărilor democratice”[64],ca și instituția pe care o servește, confirmând încrederea pe care Vittorio Di Cagno a lăsat-o posterității în mesajul publicat în primul număr.

De la începuturile sale acesta și-a împlinit menirea de a da voce profesioniștilor și practicienilor din sistem, de a ține trează conștiința și de a da reprezentativitate profesiei, fiind o dovadă vie, concretă, a vitalității corpului notarial. În cei 23 de ani de apariție, Buletinul Notarilor Publici a devenit – după cum fondatorii ei sperau, o publicație deschisă oricărei persoane din sistemul notarial și judiciar care dorește să trateze o temă privind aspectele legate de cariera și formarea profesională notarială, practică profesională unitară, probleme de drept sau orice alt subiect de interes general pentru notarii publici, fiind încă un exemplu de implicare, de asumare a responsabilităților Uniunii Naționale a Notarilor Publici în vederea instaurării unei solide culturi juridice și notariale în România.

---

[1] Prin Decretul I al Consiliului Dirigent din 24 ianuarie 1919 Despre funcționarea în mod provizoriu a serviciilor publice, aplicarea legilor, despre funcționari și întrebuințarea limbilor, erau menținute în vigoare legile în materie de justiție, atât cele materiale, cât și cele formale, se păstrau instituțiile juridice cu atribuțiile pe care le aveau, precum și organizarea internă a magistraturii. Ordonanța nr. 121 din 19 februarie 1919 referitoare la judecători, avocați și notari publici prevedea dispoziții generale privind activitatea forurilor justiției, inclusiv a notarilor publici.

[2] Din Cisleithania făceau parte teritoriile de azi ale Austriei, Sloveniei și Cehiei, nordul actualei Italii (Trentin, Trieste), sudul actualei Polonii cu orașul Cracovia, vestul Ucrainei cu orașele Lvov și Cernăuți, Bucovina, Istria și Dalmația (partea de sud a litoralului croat).

[3] Ulterior, legea a fost modificată și completată prin Legea nr. LI/1880, Legea nr. VII/1886 și Legea nr. XVI/1894.

[4] Transleithania includea actualele teritorii ale Ungariei și Slovaciei, teritorii din vestul Ucrainei (regiunea Transcarpatia, zisă Rutenia Carpatică), jumătatea de nord-vest a României cu Maramureșul, Crișana, Transilvania (din 1867) și Banatul, nordul actualei Serbii (provincia Voivodina) și nordul Croației și Sloveniei.

[5] Revista notariatului austriac poartă azi denumirea Österreichische Notariats-Zeitung Monatsschrift für Notariat und Freiwillige Gerichtsbarkeit.

[6] Dr. Charmant Oszkár (1861 – 1925) a fost una dintre cele mai proeminente figuri ale notariatului maghiar. În 1888 a fost notar adjunct la Budapesta, iar în 1892 a fost numit notar public la Fiume (Rijeka). Se întoarce la Budapesta în 1900. Devine secretar, vicepreședinte și apoi președinte din 1917 al Camerei Regale a Notarilor din Budapesta.

[7] Au existat 10 numere în 1895, 12 în 1896, 10 în 1897 și 24 în 1899. În 1904 a fost publicat un număr, iar în perioada 1905 – 1913 au existat 10 numere pe an. Au fost nouă numere în 1914, 10 în 1915 – 1916, nouă în 1917 și opt în 1918. În 1919 au apărut două numere și până în 1922 – 1924 a apărut câte un număr în fiecare an. Din 1927 până în 1939 a apărut de 10 ori pe an, din 1940 până în 1943 de 12 ori, iar în 1944 au fost opt numere.

[8] Federațiunea, nr. 23 – 36 (1875), Telegraful Român, nr. 27 – 37 (1875).

[9] Bonciu Dimitrie (Döme Bonts) a fost numit notar public la Arad în 1875. S-a numărat printre membrii fondatori ai Camerei Notarilor Regali din Arad, fiind ales încă de la prima ședință președinte și menținut în funcție două decade.

[10]Stan Constantin-Tufan, Mihail Bejan, în http://www.banaterra.eu/romana/stan-constantin-tufan-mihail-bejan, accesat la data de 5.11.2019.

[11] Mihail Bejan sau Michail Bésán (1838, Gurbediu, Bihor – 1908, Lugoj) a studiat dreptul la Budapesta, ulterior practicând meseria de notar public în Lugoj. Prodigioasa sa activitate publicistică s-a reflectat și în numeroasele articole, studii publicate în Speranța, Familia, Patria, Viitorul sau periodicul timișorean Dreptatea. Cea mai importantă realizare în plan publicistic o reprezintă elaborarea primei traduceri în limba română, după textul original redactat în limba latină (aflat în biblioteca familiei imperiale din Viena), a unei opere capitale pentru istoriografia românească: Cronica notarului anonim al regelui Béla. Faptele ungurilor/Chronicon Anonymi Belae Regis Notarii. Gesta Hungarorum (tiparul Tipografiei Archidiecesane, Sibiu, 1899). Virgil Bejan (1881 – 1935), fiul cel mare al lui Mihail Bejan, a urmat cariera notarială a tatălui său, deschizându-și imediat după Unirea de la 1918 un birou notarial în Sibiu.

[12] Țara Noastră (Revista poporală a «Asociațiunii pentru literatura rom. și cultura poporului rom.»), I (1907), nr. 20, Sibiu.

[13] August Ottenbreit, „Notarul public în Romania mare”, în Adevărul, XLV (1932), nr. 14745, p. 5.

[14] Născut la Viena în inima Imperiului Austriac, Tigran Pruncu (1861 – 1942) a fost fiul senatorului Ion Pruncu, descendent al familiei nobiliare armenești a cavalerilor înnobilați von Prunkul, rudă prin alianță cu descendenții lui Manuc Bey. Tigran a urmat studiile liceale și Universitatea la Cernăuți și, după un stagiu, ajunge notar public în Bucovina, la Solca și Câmpulung, devenind o autoritate în domeniul său.

[15] Justiția, II (noiembrie 1925), nr. 11, Câmpulung, p. 8.

[16] Ibidem, II (decembrie 1925), nr. 12, Câmpulung, p. 1 – 4.

[17] Ibidem, V (februarie 1928), nr. 2, Câmpulung, p. 4.

[18] Ibidem, V (martie 1928), nr. 3, Câmpulung, p. 7.

[19] Ibidem, VI (ianuarie 1929), nr. 1, Câmpulung, p. 2.

[20] Ibidem, VII (noiembrie 1934), Câmpulung, p. 4 – 7.

[21] Ibidem, II (noiembrie 1925), nr. 11, Câmpulung, p. 1 – 8.

[22] Ibidem, VII (noiembrie 1934), Câmpulung, p. 1 – 2.

[23] Ibidem, V (februarie 1928), nr. 2, Câmpulung, p. 1 – 2.

[24] Ibidem (ianuarie 1938), Câmpulung, p. 7.

[25] Justiția, V (ianuarie 1928), nr. 1, Câmpulung, pp. 4-7.

[26] Ibidem, VIII (mai 1935), Câmpulung, p. 2.

[27] Ibidem, V (martie 1928), nr. 3, Câmpulung, p. 1.

[28] Ioan T. Cosma, „Cuvânt-înainte”, în Buletinul Notarilor Publici, nr. 1 (1997), p. 48, republicare din Revista Notarilor Publici, I (1928), nr. 1, „BIHARIA” Institut de Tipografie și Editură S.A., Oradea.

[29] Ibidem.

[30] Revista Notarilor Publici, II (1929), nr. 10, „BIHARIA” Institut de Tipografie și Editură S.A., Oradea, p. 160.

[31] Justiția, VI (februarie 1929), nr. 2, Câmpulung, p. 8.

[32] Ibidem, VII (noiembrie 1934), Câmpulung, p. 1. Articolul se referea la lucrarea scrisă de notarii publici din Berlin, dr. H. Obernek și dr. L. Sternberg, publicată în mai 1927, cu tema: Legalizarea, internaționalizarea actelor executabile. Notariatul consular (Legalisation; Freizügigkeit vollstreckbarer Urkunden, konsularisches Notariat). Articolul lui Tigran Pruncu va apărea în Justiția, VI (ianuarie 1929), nr. 1, Câmpulung, p. 3 – 8 și Justiția, VI (februarie 1929), nr. 2, Câmpulung, p. 6 – 8.

[33] Monitorul Oficial al României, nr. 133 (15 septembrie 1923): decizie privind înființarea celui de-al patrulea post de notar public în Cluj; Monitorul Oficial al României, nr. 165 (24 octombrie 1923): decizie privind înființarea unui post de notar public în comuna Hălmagiu, Camera Notarilor Publici Timișoara.

[34] Postul de notar public se ocupa prin concurs publicat de Camera Notarilor Publici.

[35] „După Anulări”, în Revista Notarilor Publici, II (1929), nr. 11, „BIHARIA” Institut de Tipografie și Editură S.A., Oradea, p. 176.

[36] „Noi numiri de notari publici”, în Revista Notarilor Publici, II (1929), nr. 12, „BIHARIA” Institut de Tipografie și Editură S.A., Oradea, p. 192.

[37] „Anteproiect de lege privitor la organizarea corpului de notari publici”, în Revista Notarilor Publici, II (1929), nr. 12, „BIHARIA” Institut De Tipografie și Editură S.A, Oradea, p. 186 – 191.

[38] Ibidem.

[39] Adevărul, XLIV (1931), nr. 14829. Din Comisie făceau parte: C. L. Naumescu, președintele Uniunii Avocaților; Gr. Trancu-Iași, V. Toncescu, G. Petrovici, Șt. Marinescu-Bolintin, membri în Comisia Uniunii; Al. Dragomir, decanul baroului Cluj; dr. Victor Mercea, decanul baroului Timișoara; dr. Ioan Garoiu, decanul baroului Brașov; Valer Roman, V. Munteanu, prodecanul baroului Sibiu, C. Rădulescu, decanul baroului Cernăuți și profesorul universitar G. Alexianu, de la Facultatea de Drept din Cernăuți.

[40] „Memoriul notarilor publici din Ardeal, Banat și Bucovina către Majestatea sa Regele Carol al II-lea”, în S.A.N.I.C., fond Francmasoneria Română, ds. 1/1944, f. 151.

[41] Justiția, VI (noiembrie 1931), Câmpulung, p. 2.

[42] „Împiedicarea congresului notarilor publici din Ardeal, Banat și Bucovina”, în Adevărul, XLIV (1931), nr. 14686.

[43] Justiția (iunie 1937), Câmpulung, p. 1.

[44] Ibidem. Ultimul număr intrat în posesia noastră este din ianuarie 1938.

[45] Notariatul Public, I (15 noiembrie 1937), nr. 1, Cluj, p. 23.

[46] Revista Institutului Social Banat-Crișana, VI (1938), nr. 21, p. 72.

[47] În perioada de autoguvernare, Transilvania a avut ca organe proprii de conducere: Marele Sfat Național (organ reprezentativ-parlamentar ales de Marea Adunare Națională) și Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și Ținuturilor Românești din Ungaria (organ executiv cu competențe administrative), în cadrul căruia funcționa și un Resort de Justiție. Până în 21 septembrie 1919, conducerea Justiției transilvănene a fost asigurată de avocatul orădean Aurel Lazăr, precedat în funcție de profesorul Emil Hațieganu.

[48] Notariatul Public, I, nr. 1, 15 noiembrie 1937, Cluj.

[49] Al. Ulvineanu, „Câteva cuvinte asupra protestatului cambier”, în Notariatul Public, I (15 noiembrie 1937), Cluj, p. 13.

[50] I. T. Cosma, „Cuvânt înainte”, în Notariatul Public, I (15 noiembrie 1937), Cluj, p. 4.

[51] Ioan Cândrea, „Notariatul public și Secția de notariat”, în Notariatul Public, I (15 noiembrie 1937), Cluj, p. 19.

[52] V. Andru, „Notariatul public din provinciile unite și unificarea legislativă”, în Notariatul Public, I (15 noiembrie 1937), nr. 1, Cluj, p. 11.

[53] Bogăția informației de interes notarial aflată în articolele care au văzut lumina tiparului în cea mai importantă revistă a notariatului public interbelic va face obiectul unei cercetări viitoare, studiul de față fiind dedicat exclusiv semnalării existenței publicației.                                                                                                                                                                                                                                                         

[54] Notariatul Public”, VII (mai-iunie 1944), nr. 3-4, Sibiu

[55] Ibidem.

[56] I. Pora, I. Popescu, Gh. Mihăescu, „Notariatul de Stat. Comentarii, Formulare, Acte Normativeˮ, București, Editura de Stat, Redacția Juridică, 1952, p. 3.

[57] Corespondență aflată în arhiva domnului Dumitru Viorel Mănescu, președintele Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România.

[58] Se constituia în urma Adunării Generale din 29 – 30 aprilie 1991, fiind înregistrată la Judecătoria Brașov cu încheierea nr. 41/1991.

[59] Petru Tănase, „La început de drum”, în Buletinul Notarilor Publici, nr. 1 (1996), p. 2.

[60] Rodica Coliban, „Tradiție şi actualitate în activitatea notarială din România”, în Buletinul Notarilor Publici, nr. 1 (1996), p. 7 – 8.

[61] Ion Marin, „Din «istoria» Legii notarilor publici şi a activității notariale”, în Buletinul Notarilor Publici, nr. 1 (1996), p. 11.

[62] Buletinul Notarilor Publici, nr. 1 (1996), p. 4.

[63] Gavril Iosif Chiuzbaian,„Notarul public și profesiunile liberale”, în Buletinul Notarilor Publici, nr. 1 (1996), p. 5 – 6.

[64] Buletinul Notarilor Publici, nr. 1 (1996), p. 4.