Rezumat

Dezmoștenirea reprezintă dispoziția prin care testatorul îi înlătură de la succesiune pe unul sau mai mulți dintre moștenitorii săi legali. În terminologia juridică, mai este denumită și exheredare. Operațiunea poate fi directă, când efectele sale se realizează prin individualizarea persoanelor vizate, sau indirectă, dacă decurge din instituirea unor legatari, ca beneficiari ai averii succesorale. Or, cea de-a doua situație ridică deja vizibil problema interferențelor cu reglementările de drept comun din zona testamentelor. La nivel mai larg, acest material își propune o prezentare de teorie și practică notarială, fără pretenția unei cercetări exhaustive până la rădăcinile istorice ale conceptului. Studiul este defalcat după conținutul stipulațiilor aferente, precum și după efectele dezmoștenirii realizate. Cu alte cuvinte, sunt analizate atât victimele dispoziției de ultimă voință, cât și persoanele care beneficiază de pe urma sa. Bunăoară, exheredarea poate fi parțială sau integrală, iar, în acest din urmă caz, trebuie abordată și problema dacă dezmoștenirea generală îi poate viza sau nu și pe beneficiarii succesiunii vacante. Totodată, trebuie tratată cuprinzător soarta dezmoștenirilor instituite când există legate care se dovedesc în cele din urmă ineficace. În schimb, clarificarea drepturilor beneficiarilor dezmoștenirii nu ridică probleme deosebite. Controversate sunt mai degrabă chestiunile referitoare la calitatea în care acționează diferitele persoane implicate în dosarul succesoral. Practic, întrebarea este dacă dezmoștenirea este sau nu sinonimă instituirii de legatari, pe ideea că, practic, de fiecare dată, cineva beneficiază de pe urma sa. În sfârșit, la instrumentarea dosarelor notariale, trebuie verificat în ce măsură succesibilii dezmoșteniți trebuie sau nu citați la dezbaterea succesorală și dacă vor figura sau nu în certificatele de moștenitor emise.

Cuvinte-cheie: dezmoștenire, exheredare, rezerva, succesoral, testament

§1. Reglementarea dezmoștenirii. Noutate și continuitate. Reglementareaexheredării din art. 1.074-1.076 C. civ. reprezintă o noutate, căci anterior nu existau prevederi explicite în acest sens. În actualul sistem normativ, de altfel, dezmoștenirea apare întrucâtva revigorată ca mecanism. Cel puțin în cazul succesorilor nerezervatari, efectele înlăturării de la moștenire sunt uneori considerate aproape similare cu nedemnitatea^[1]. Oricum, tehnica juridică pe care se întemeiază era demult general acceptată în practică și în doctrină^[2].Prin urmare, soluțiile dezvoltate de-a lungul timpului cu privire la regimul său își păstrează continuitatea. Bunăoară, merită reținută concluzia în sensul că victimele dezmoștenirii pot în continuare să-și exercite dreptul de opțiune succesorală în orice sens doresc, cu asumarea riscului ca manifestările lor de voință să se dovedească ineficace, în cele din urmă. Totuși, persoanele vizate prin exheredare nu pot fi reprezentate, în sensul din materia succesorală^[3].

§2. Definiția dezmoștenirii. Act negativ. Conform art. 1.074 C. civ., dezmoștenirea este acea dispoziție testamentară prin care testatorul îi înlătură de la moștenire, în tot sau în parte, pe unul sau mai mulți dintre moștenitorii săi legali. De aici rezultă că legatarii, ca succesori testamentari, nu pot face obiectul unei dezmoșteniri propriu-zise. Aceștia pot fi oricum înlăturați pe alte căi. Astfel stau lucrurile bunăoară prin revocarea legatelor, dacă nu-și execută sarcinile din clauzele testamentare de care beneficiază, sau când se realizează eventuala condiție rezolutorie din actul de ultimă voință ori în alte asemenea cazuri de ineficacitate^[4]. Dintr-o altă perspectivă, instrumentul exheredării este considerat un act de dispoziție negativ, spre deosebire de restul eventualelor stipulații testamentare, de care se leagă efecte percepute ca pozitive^[5].

§3. Libertatea testatorului. Plan. În limitele dispozițiilor imperative aplicabile regimului său, exheredarea este un drept discreționar al testatorului. Aceasta înseamnă că nu poate fi controlat de către instanță sau contestat pentru vreun pretins abuz de drept de către autorul succesiunii^[6]. Rămâne însă de verificat respectarea cerințelor de formă, de capacitate, de obiect sau de cauză, la fel ca pentru oricare alte dispoziții din testament^[7]. Este vorba, prin urmare, despre un drept potestativ și deci discreționar conferit de lege testatorului^[8]. Abordarea dezmoștenii la nivel teoretic presupune, în special, realizarea unor delimitări după felurile în care poate interveni (I) și după efectele sale în privința succesorilor (II). Aceasta va permite să fie trecute corespunzător în revistă chestiunile practice relevante cu ocazia instrumentării dosarelor succesorale notariale (III). Nu vor fi luate în calcul aici chestiuni specifice de drept internațional privat, pentru că nu există chestiuni specifice pe acest plan față de regimul general aplicabil actelor de ultimă voință.

I. Felurile dezmoștenirii

§4. Probleme relevante. Plan. Pe de o parte, dezmoștenirea poate fi parțială sau integrală, în sensul să fie vizați numai unii sau toți succesibilii testatorului. În acest din urmă caz, trebuie abordată, în special, problema exheredării generale, respectiv dacă pot fi sau nu înlăturați de la moștenire inclusiv beneficiarii succesiunilor vacante (A). Pe de altă parte, dezmoștenirea mai poate fi directă sau indirectă, după cum se produce sau nu ca efect adiacent al instituirii de legate. În această din urmă ipoteză se încadrează de altfel și ridicarea exheredării la rang de sancțiune pentru contestarea sau împiedicarea realizării dispozițiilor testamentare. Tot aici merită tratată cuprinzător și soarta dezmoștenirii când legatul se dovedește a fi în cele din urmă fără efecte (B).

A. Totală sau parțială

§5. Tipologia dezmoștenirii. Limita rezervei. Descendenții, ascendenții privilegiați și soțul supraviețuitor sunt moștenitori rezervatari, conform art. 1.087 C. civ.^[9]. Prin urmare, dacă acceptă succesiunea, pot fi dezmoșteniți doar în parte, adică nu integral. În prezența lor practic, dezmoștenirea se poate întinde strict în limitele cotității disponibile, de care defunctul poate oricum dispune fără îngrădire prin liberalități^[10]. Prin urmare, stipulația nu poate acoperi și rezerva succesorală, la care moștenitorii rezervatari au dreptul în virtutea legii, chiar împotriva voinței defunctului^[11]. Aceștia pot fi privați numai de cota care depășește rezerva lor succesorală. Spre deosebire însă de succesorii rezervatari, ceilalți moștenitori, adică rudele colaterale și ascendenții ordinari, pot să fie dezmoșteniți chiar pe de-a întregul. De fapt, nu vin la moștenire nici succesorii rezervatari care nu doresc sau nu pot să accepte averea defunctului, dar în acest caz pierderea vocației succesorale concrete nu intervine direct pe considerentul exheredării, ci în temeiul opțiunii manifestate. Dincolo de aceasta, dezmoștenirea poate fi parțială inclusiv dacă defunctul pur și simplu diminuează cota la care moștenitorul, rezervatar sau nu, ar fi avut dreptul în absența exheredării, fără ca reducerea drepturilor sale succesorale să fie integrală^[12]. În schimb, dezmoștenirea totală privește ansamblul drepturilor succesibililor vizați. Din perspectiva bunurilor acoperite, dezmoștenirea mai poate fi totală, când se referă la întregul patrimoniu succesoral, și parțială, dacă poartă numai asupra unor fracțiuni sau a unor elemente determinate de activ^[13].

§6. Tipologia dezmoștenirii. Dezmoștenirea generală. S-a susținut uneori și că dezmoștenirea este integrală numai când îi privește pe toți moștenitorii legali și ansamblul drepturilor succesorale de care pot aceștia beneficia. Pe cale de consecință, s-ar deduce că, ori de câte ori sunt vizați numai o parte dintre succesori, dezmoștenirea trebuie considerată parțială, chiar dacă sunt privați de toată cota la care aveau dreptul. În schimb, dacă testatorul înlătură de la succesiune numai pe unul sau mai mulți dintre moștenitorii legali, dar nu pe toți, exheredarea este denumită nominală. Aceste taxonomii lejer diferite nu prezintă însă prea mari consecințe practice, căci dezmoștenirea totală este cu alte cuvinte sinonimă celei generale, care-i vizează pe toți eventualii succesibili prevăzuți de lege^[14]. Indiferent de titulatura juridică, reiese clar că se are în vedere situația de moștenire vacantă, mai ales dacă testatorul nu a instituit legatari^[15].

§7. Dezmoștenirea generală. Moștenirea vacantă. În caz de moștenire vacantă, patrimoniul succesoral va fi cules de stat, conform art. 553 alin. (3) C. civ.^[16], sau de către unitatea administrativ-teritorială, conform art. 553 alin. (2) C. civ.^[17], art. 963 alin. (3) C. civ.^[18] și art. 1.138 teza I C. civ.^[19], după cum bunurile se află situate în țară sau în străinătate^[20]. Statul mai preia și moștenirile vacante deschise înaintea datei de 1 octombrie 2011, în temeiul art. 680 din Codul civil de la 1864^[21]. Prevederea menționată trebuie coroborată cu art. 55 și art. 91 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil^[22], care constituie normele tranzitorii relevante. Moștenirea poate fi și numai parțial vacantă, când există legate care nu acoperă întreaga succesiune, neculeasă de alți beneficiari pentru diferență sau succesori legali dezmoșteniți doar în parte.

§8. Dezmoștenirea generală. Ansamblul succesorilor. Dezmoștenirea tuturor succesorilor potențiali de către testator a fost însă uneori considerată lovită de nulitate. Aceasta indiferent că se denumește juridic „totală” sau „generală”. Mai precis, din cauza iraționalității sale, manifestarea de voință dată într-un asemenea context poate fi ușor suspectată că rezultă sub imboldul furiei sau al tensiunilor de moment (ab irato). În plus, este clar că, dacă dezmoștenirea îi vizează în termeni expliciți sau impliciți și pe beneficiarii moștenirii vacante, aceasta înseamnă că stipulația tinde la înlăturarea regimului devoluțiunii succesorale, în ansamblul său. Apar astfel premisele unei situații de bunuri rămase fără stăpân. Este clar totuși că problema precizată se ridică numai dacă testatorul își dezmoștenește la modul general toți succesorii posibili, căci, dacă s-a limitat la „membrii familiei” sau alte formule care nu acoperă și beneficiarii succesiunii vacante, atunci nu se poate ajunge la urmările menționate^[23].

§9. Dezmoștenirea generală. Valabilitatea stipulației. Incidența unor eventuale vicii de consimțământ care să afecteze claritatea judecății testatorului merită lăsată la o parte, căci trebuie dovedită de fiecare dată în concret de partea interesată. Este clar însă că, în toate cazurile, dezmoștenirea generală tinde la crearea unei situații de bunuri fără stăpân. Din acest motiv, ea trebuie fără discuție considerată ineficace. Totuși, rămâne întrebarea dacă ineficacitatea vizează manifestarea de voință luată pe de-a întregul ori numai partea care se referă implicit sau explicit la beneficiarii moștenirii vacante. Aceasta pentru că, dacă sunt înlăturate pe acest motiv ansamblul consecințelor dezmoștenirii, logic ar fi de considerat că succesiunea nu mai este nici pe departe vacantă. Ea s-ar cuveni atunci tuturor persoanelor cu vocație concretă, ca și cum de la bun început nici nu ar fi existat exheredarea.

§10. Valabilitatea stipulației. Suveranitate sau drept special. Dilema se vede frecvent abordată din perspectiva celor două temeiuri divergente în ceea ce privește fundamentul dreptului statului și al unităților administrativ-teritoriale asupra succesiunilor vacante. Sunt în cauză, practic, teoria dreptului de suveranitate și perspectiva dreptului legal de moștenire^[24]. Aceasta deoarece, în varianta dreptului special de moștenire, o eventuală dispoziție generică din partea testatorului prin care s-ar vedea exheredați toți succesorii săi ar acoperi și pe beneficiarii moștenirii vacante, ceea ce i-ar determina nulitatea pe motivele menționate. Trebuie atunci rechemați la dezbatere toți succesorii cu vocație concretă, pe ideea că nu au fost vreodată înlăturați de la moștenire^[25]. S-a conturat însă destul de clar opinia în sensul că reglementările noastre din zona succesiunii vacante pornesc de la teoria desherenței, construită pe ideea suveranității, deci nu de la perspectiva că statul ori unitățile administrativ-teritoriale intervin ca succesori legali, pe baza unui drept special de moștenire^[26]. Aceasta înseamnă că, în cazul unei dezmoșteniri generale, succesiunea urmează să fie culeasă de către beneficiarii moștenirii vacante, pe considerentul că nu pot fi niciodată exheredați din această calitate^[27].

§11. Dezmoștenirea generală. Soluție unitară. Oricum, textul art. 1.138 teza a II-a C. civ. permite concluzii similare, fără să realizeze vreun ocoliș prin fundamentele teoriei suveranității. Prevederea declară, într-adevăr, „nescrisă orice dispoziție testamentară care, fără a stipula transmiterea bunurilor moștenirii, urmărește să înlăture” tocmai regulile din zona moștenirilor vacante. Carevasăzică, indiferent de conținutul dezmoștenirilor generice, trebuie considerată lipsită de consecințe partea din acestea care ar privi pe față sau implicit vocația statului și a unităților administrativ-teritoriale, ca beneficiare ale patrimoniului succesoral^[28]. Altfel spus, prevederea citată pare destul de clar că nu tinde să renască și drepturile celorlalte persoane prejudiciate prin exheredarea realizată. De aici rezultă că nu există vreun temei să redevină chemați cu vocație concretă toți succesorii legali aparent înlăturați. În concluzie, dezmoștenirile generale de către testator care i-ar viza pe oricare dintre succesorii potențiali nu pot fi socotite că-i privesc și pe beneficiarii moștenirii vacante^[29].

B. Directă sau indirectă

§12. Tipologia dezmoștenirii. Instituirea de legate. În sensul din art. 1.074 C. civ., dezmoștenirea mai poate fi calificată ca directă, atunci când testatorul dispune fățiș prin testament ca unul sau mai mulți dintre succesorii săi legali să fie înlăturați de la moștenire^[30]. În schimb, exheredarea este indirectă când rezultă implicit numai din cuprinsul testamentului prin care sunt instituiți unul sau mai mulți legatari universali sau cu titlu universal, chiar dacă nu este dispusă explicit și dezmoștenirea succesorilor legali^[31]. De aici au rezultat aforisme intrate în puterea obișnuinței, în special acela din dreptul francez, precum că instituer c’est exhéréder. Ideea care transpare pe scurt este că desemnarea de legatari subînțelege înlăturarea moștenitorilor legali afectați de stipulație^[32]. Sunt în cauză practic liberalități propriu-zise realizate cu intenția de a gratifica, iar exheredarea moștenitorilor legali ale căror drepturi sunt prejudiciate intervine practic aici ca o consecință colaterală^[33]. Totuși, exheredarea fermă prin desemnarea de legatari poate fi și directă, când, pe lângă desemnarea beneficiarilor, testatorul dispune fățiș inclusiv îndepărtarea succesorilor legali vizați^[34].

§13. Dezmoștenire indirectă. Ineficacitatea legatului. În acest din urmă caz, problema care se poate ridica este soarta dezmoștenirii produse ca efect al instituirii de legate atunci când acestea din urmă se dovedesc în realitate ineficace. Bunăoară, legatul poate fi afectat de nulitate, de caducitate sau revocat pe cale judecătorească. Este în discuție practic măsura în care dezmoștenirea urmează sau nu aceeași soartă. În această chestiune, se consideră că totul ține de voința testatorului, care trebuie clarificată, pe cale de consecință. Mai precis, dacă din analiza testamentului se poate deduce că scopul nu era neapărat înlăturarea moștenitorilor legali, ci numai stabilirea priorității beneficiarilor de legate față de ceilalți succesibili, înseamnă că ineficacitatea lor înlătură și dezmoștenirile implicite. Cu alte cuvinte, astfel stau lucrurile dacă testatorul nu și-a dorit într-atât exheredarea implicită, cât mai cu seamă desemnarea de legatari. Prin urmare, când aceasta din urmă se dovedește ineficace, succesiunea va fi totuși culeasă de moștenitorii legali, potrivit regulilor devoluțiunii aplicabile. Dacă, în schimb, din cuprinsul testamentului rezultă că dezmoștenirea implicită nu era condiționată prin eficacitatea legatului, soluția va fi, cu siguranță, diametral opusă. Într-o astfel de situație, am fi practic într-o situație similară unei dezmoșteniri directe, din perspectiva efectelor. Practic, dezmoștenirea rămâne valabilă, iar desființarea legatelor va face ca moștenirea să devină vacantă, integral sau în limitele cotității disponibile^[35]. Pe scurt, dacă legatul este ineficace, dar din cuprinsul testamentului rezultă oricum voința neîndoielnică din partea defunctului să-i înlăture de la moștenire pe unii sau alții dintre succesorii săi legali, exheredarea rămâne valabilă^[36]. În lipsa unei asemenea voințe neîndoielnice însă, ineficacitatea legatului determină revenirea la principiul culegerii moștenirii de către toți succesorii chemați în temeiul devoluțiunii legale.

§14. Dezmoștenire indirectă. Prezumție simplă. Pentru ca termenii testamentului să poată fi mai ușor cântăriți, s-a reținut uneori prezumția simplă în sensul că dezmoștenirea indirectă subînțeleasă de testator depinde totuși de soarta legatelor^[37]. Aceasta înseamnă că nu își mai poate produce nici ea efectele când se desființează legatele aferente. Cu alte cuvinte, din cuprinsul testamentului prin care se instituie legatari nu ar trebui dedusă voința neîndoielnică de a-i dezmoșteni, orice ar fi, pe succesorii legali afectați. Soluția se justifică pe considerentul că testatorul putea să recurgă la dezmoștenirea lor directă dacă neapărat își dorea și acest lucru. Pe acest raționament, ineficacitatea legatelor lipsește de consecințe și exheredarea subînțeleasă prin efectul celor dintâi – dacă nu cumva rezultă explicit contrariul din cuprinsul actului de ultimă voință. Oricum, chiar dacă din actul de ultimă voință s-ar deduce voința neîndoielnică în sensul dezmoștenirii succesorilor legali prejudiciați prin existența legatelor, există cauze de ineficacitate care pot afecta concomitent și exheredarea. Astfel stau lucrurile, bunăoară, în cazul nulității pentru lipsa discernământului ori pe motiv de dol sau captație. Revocarea instituirii de legatari, pe de altă parte, poate fi retractată în condițiile din art. 1.053 alin. (2) C. civ.^[38]

§15. Tipologia dezmoștenirii. Fermă sau condiționată. În cazurile menționate până acum, dezmoștenirea se poate considera fermă sau necondiționată, pe ideea că nu există premise care să-i relativizeze consecințele. Totuși, ea poate fi dispusă de testator și de manieră condiționată. Exheredarea depinde atunci de îndeplinirea sau neîndeplinirea unor anume circumstanțe, astfel încât intervine, la nevoie, inclusiv ca o sancțiune pe umerii succesorilor^[39]. În acest caz, efectele sale atârnă de condițiile stipulate sau de conduita moștenitorilor după deschiderea succesiunii^[40]. Cel mai adesea, exheredarea este astfel erijată în unealtă contra moștenitorilor anume desemnați, când aceștia contestă în instanță dispozițiile testamentare sau dacă împiedică realizarea lor. În dreptul comparat, a fost luată în calcul, de asemenea, și varianta în care sancțiunea dezmoștenirii s-ar vedea stipulată mai tranșant, pentru orice neexecutare a testamentului de către moștenitorii legali^[41]. În plus, dispoziția poate fi concepută astfel încât să-i vizeze și pe legatarii care ar contesta ei înșiși actul de ultimă voință, nemulțumiți, bunăoară, de conținutul altor legate decât cele care le revin. Legatul de care beneficiază cei dintâi ar deveni practic unul sub condiție rezolutorie expresă, care constă în faptul contestării testamentului^[42]. Tot astfel, clauza de sancțiune poate viza moștenitorii anume desemnați sau, de manieră mai generică, toți succesorii aflați într-o situație tip vizată prin actul de ultimă voință^[43].

§16. Dezmoștenirea-sancțiune. Valabilitatea stipulației. Exheredarea dispusă ca sancțiune pentru contestarea testamentului este de principiu valabilă, pe ideea că testatorul poate lua măsuri de apărare cu privire la dispozițiile sale de ultimă voință^[44]. Dreptul nostru validează implicit asemenea clauze prin aceea că prevede strict ipotezele prohibite, când sunt, dimpotrivă, considerate nescrise. Acestea vor fi precizate ceva mai jos^[45]. Astfel, sancțiunea dezmoștenirii rămâne să poată fi dispusă, bunăoară, pentru cazul în care testamentul este atacat pe motiv că lipsea discernământul autorului moștenirii sau a fost surprins prin dol sub forma captației ori sugestiei sau pentru alte asemenea motive^[46]. Chiar și atunci, exheredarea nu va interveni dacă persoana vizată solicită, de fapt, doar interpretarea dispozițiilor neclare ale testamentului, determinarea cotității disponibile sau stabilirea valorii patrimoniului succesoral ori a liberalităților defunctului. Acțiunea poate fi motivată în acest caz prin obiectivul verificării măsurii în care s-au încălcat sau nu drepturile rezervatarilor^[47]. Prin urmare, asemenea ocolișuri procedurale permit să fie atinse rezultate similare contestării propriu-zise a testamentului, fără să există riscul sancțiunilor stipulate de autorul moștenirii pentru cazul reclamațiilor directe contra validității acestuia. În toate cazurile, instanța sesizată cu contestarea dispozițiilor de ultimă voință se va putea pronunța la cererea persoanelor interesate și asupra efectelor dezmoștenirii-sancțiune dispuse tocmai pentru asemenea ipoteze^[48].

§17. Dezmoștenirea-sancțiune. Limitele clauzei. Totuși, prin asemenea clauze nu pot fi suprimate drepturile rezervatarilor. Aceasta înseamnă că, în ceea ce-i privește, sancțiunea dezmoștenirii poate interveni strict până la limita rezervei succesorale^[49]. Oricum, este considerată nescrisă în toate cazurile stipulația care i-ar împiedica pe moștenitori să conteste dispozițiile din testament pe motiv de atingeri aduse drepturilor succesorilor rezervatari sau de încălcări ale ordinii publice ori ale bunelor moravuri. Bunăoară, în dreptul comparat s-a considerat că nu este valabilă clauza în măsura în care impune moștenitorilor să nu atace testamentul pentru vicii de formă sau pentru încălcarea dispozițiilor referitoare la capacitatea de a dispune, la interzicerea pactelor asupra succesiunilor nedeschise ori la rezerva succesorală^[50]. De asemenea, este catalogată ca nescrisă clauza prin care, sub sancțiunea desființării liberalității sau a restituirii obiectului acesteia, beneficiarul este obligat să nu conteste validitatea unei clauze de inalienabilitate ori să nu solicite revizuirea condițiilor sau a sarcinilor, nici măcar dacă devin extrem de dificile sau excesiv de oneroase^[51]. Astfel dispune în mod explicit art. 1.009 C. civ.^[52]

§18. Haina testamentului. Fond și formă. Din considerațiile mai sus precizate rezultă totodată că dezmoștenirea îmbracă în toate cazurile haina testamentară^[53]. Practic, era de la sine înțeles că un testament poate fi utilizat în două scopuri complementare, respectiv instituirea de legatari și privarea moștenitorilor legali prin exheredare de cota care li se cuvine^[54]. Carevasăzică, operațiunea trebuie să respecte obligatoriu cerințele de formă și de fond ale actului de ultimă voință. Prin urmare, pentru ca dezmoștenirea să fie valabilă, regulile aferente trebuie urmate indiferent cum s-ar intitula documentul, adică inclusiv dacă nu s-ar preciza textual că este vorba despre un testament. În art. 1.075 C. civ. sunt prevăzute, mai departe, consecințele dezmoștenirii.

II. Efectele dezmoștenirii

§19. Întinderea și calitatea drepturilor. Plan. Situația beneficiarilor dezmoștenirii nu ridică probleme deosebite (A). De interes pentru aceștia este mai cu seamă clarificarea întinderii drepturilor suplimentare care le revin. Controversate sunt mai degrabă chestiunile referitoare la calitatea în care acționează diferitele persoane implicate. Practic, întrebarea este dacă dezmoștenirea subînțelege în toate cazurile sau nu instituirea de legatari în persoana beneficiarilor săi (B).

A. Întinderea drepturilor

§20. Efectele dezmoștenirii. Dezmoștenirea soțului. Art. 1.075 alin. (1) C. civ. dispune că, în cazul exheredării soțului supraviețuitor, partea rămasă după defalcarea cotei sale va fi culeasă de succesorii din clasa cu care vine în concurs. S-a considerat uneori că textul ar fi fost mai bine formulat dacă viza explicit atribuirea „rezervei” cuvenite soțului supraviețuitor, deoarece conceptul de „cotă” rămasă de moștenit poate induce confuzii^[55]. Noțiunea „cotei” este preferabilă însă, pentru că include și situația dezmoștenirii parțiale, când soțul supraviețuitor primește totuși mai mult decât partea sa de rezervă legală^[56]. Rezultă de aici că dezmoștenirea soțului supraviețuitor fără să fie instituiți anume legatari profită clasei de moștenitori cu care vine în concurs. Astfel stau lucrurile pentru întreaga diferență dintre cota sa de moștenire legală și cota de rezervă, în cazul dezmoștenirii totale, sau pentru cota până la care s-a realizat dezmoștenirea parțială prin diminuare. În consecință, tot ce nu-i revine acestuia din urmă din partea la care avea dreptul conform legii, dacă nu ar fi existat dezmoștenirea, se atribuie succesorilor cu care intră în concurs. Bunăoară, soțul dezmoștenit integral care vine în concurs cu descendentul dobândește rezerva sa de 1/8, iar succesorul din prima clasă va primi restul de 7/8 din averea defunctului^[57]. Ipoteza presupune, oricum, că soțul supraviețuitor acceptă moștenirea, în caz contrar nici nu se ridică problema.

§21. Efectele dezmoștenirii. Dezmoștenirea altor persoane. Efectele sunt similare dacă vin la moștenire și alți succesori dezmoșteniți, pe lângă soțul supraviețuitor. Conform art. 1.075 alin. (2) C. civ., în acest caz, beneficiarul exheredării, fără deosebire după cum este rezervatar sau nu, culege partea rămasă după atribuirea cotei soțului supraviețuitor şi a cotei persoanelor dezmoștenite^[58]. La fel, textul a fost criticat pe motiv că mai clară era o trimitere la defalcarea rezervei cuvenite victimelor dezmoștenirii^[59]. Totuși, noțiunea „cotei” poate fi considerată că include, și aici, atât cota de rezervă, în situația dezmoștenirii totale, cât și cota legală, diminuată în cazul unei exheredări parțiale. Cu titlu exemplificativ, în cazul exheredării descendentului, acesta culege rezerva sa de 3/8, soțul supraviețuitor cota sa de 1/4 (2/8), iar un frate al bunicului defunctului, bunăoară, moștenitor din clasa a IV-a, restul de 3/8 din patrimoniul succesoral. Trebuie spus însă și că soluția la care se ajunge astfel este considerată perfect absurdă de către un autor, în temeiul unor argumente sociale și familiale care pretind în asemenea situații să fie mai degrabă favorizați soțul supraviețuitor și descendenții^[60]. Totuși, o doză necesară de realism invită practica și doctrina să lase pe seama politicienilor deciziile cantonate la nivelul oportunității sociale, fie și numai din perspective de legitimitate democratică. Oricum, rezultă clar că exheredarea nu influențează în vreun fel aplicarea regulilor moștenirii legale în speță^[61]. Într-adevăr, principiul din textul citat este că, în cazul unei dezmoșteniri, se impută mai întâi din patrimoniul succesoral cota soțului supraviețuitor, apoi cea cuvenită celorlalți succesori exheredați și abia la final partea cuvenită celor care beneficiază de situație. La fel stau lucrurile în cazul unei exheredări parțiale. Mai precis, art. 1.075 alin. (3) C. civ. dispune că, dacă, „în urma dezmoștenirii, un moștenitor primește o cotă inferioară cotei sale legale, moștenitorul cu care vine în concurs culege partea care ar fi revenit celui dezmoștenit”. Practic, indiferent că dezmoștenirea este parțială sau totală, operațiunea va profita succesorilor cu care persoana vizată vine sau ar fi venit în concurs^[62]. La fel stau lucrurile în cazul părinților defunctului, chiar dacă la scară mai redusă. În concret, dacă vreunul dintre aceștia este dezmoștenit, în aceeași măsură celălalt își va mări cota^[63].

B. Calitatea persoanelor

§22. Efectele dezmoștenirii. Calitatea beneficiarilor. În privința persoanelor implicate, trebuie menționat mai cu seamă că haina testamentară nu schimbă temeiul transmisiunii drepturilor care le revin beneficiarilor dezmoștenirii. Mai precis, aceștia nu devin automat legatari pe cale implicită și actul exheredării nu induce neapărat aplicarea mecanismului devoluțiunii testamentare^[64]. Observația contează mai cu seamă când intervine dezmoștenirea directă. Altfel, dacă exheredarea se realizează pe cale indirectă, prin instituirea de legate, atunci sunt oricum în cauză prin ipoteză regulile moștenirii testamentare. Aceasta înseamnă că, fără discuție, nu mai poate fi vorba doar de sistemul devoluțiunii legale. Dacă însă nu există legatari anume desemnați, succesorilor legali chemați la succesiune în urma dezmoștenirii altor persoane cu vocație concretă li se vor aplica și pe mai departe tot regulile moștenirii legale^[65]. Cu alte cuvinte, nu trebuie luat în sens propriu-zis aforismul francez exhéréder c’est instituer^[66] – reversul celui anterior menționat^[67] -, tradus de această dată prin aceea că dezmoștenirea este sinonimă instituirii de legatari^[68]. Pe cale de consecință, beneficiarii dezmoștenirilor directe vor intra în stăpânirea bunurilor succesorale după calitatea lor de moștenitori legali sau testamentari, fără ca exheredarea să le influențeze titlul. Soluția prezintă relevanță practică, bunăoară, dacă persoanele care profită de situație nu pot dobândi proprietatea terenurilor din România pe alte căi decât moștenirea legală^[69]. Practic, drepturile lor nu se nasc în temeiul predării legatelor de către succesorii exheredați, în aplicarea regulilor din art. 1.128-1.129 C. civ.^[70], ci tot în urma devoluțiunii legale, astfel că nu intervine vreo incapacitate în persoana străinilor.

§23. Calitatea beneficiarilor. Soluția divergentă. În literatura noastră s-a găsit însă prilej inclusiv pentru susținerea celeilalte variante de abordare cât priveștecalitatea în care intervin beneficiarii dezmoștenirii. Astfel, pe calea unor trimiteri consistente la referințe de drept francez^[71], se susține din când în când și varianta literală de interpretare pentru sintagma mai sus citată, exhéréder c’est instituer. Mai precis, în această perspectivă, beneficiarii dezmoștenirii sunt întotdeauna considerați legatari subînțeleși. Raționamentul implică practic aplicarea regulilor devoluțiunii testamentare^[72]. Argumentul de bază în sprijinul acestei perspective divergente constă, se pare, în afirmația că testatorul nu ar trebui să poată influența întinderea drepturilor cuvenite în temeiul devoluțiunii legale prin simpla sa manifestare de voință, pe calea dezmoștenirii. Altfel spus, aceasta înseamnă că numai direct prin lege se pot modifica datele calității de moștenitor^[73]. Se deduce de aici că, pe cale convențională, testatorul poate cel mult să dispună cu privire la emolumentul drepturilor succesorale ale moștenitorilor legali, bunăoară prin legate. Practic, ideea este că orice dezmoștenire semnifică gratificarea persoanelor beneficiare, de unde se poate trage concluzia că sunt incidente de fiecare dată regulile devoluțiunii testamentare. Această perspectivă riscă însă la rândul său argumente critice de sens contrar.

§24. Soluția divergentă. Argumente critice. Nu este vorba numai de faptul că și legatarii sunt considerați totuși moștenitori propriu-ziși, nu doar simpli beneficiari ai emolumentului succesorilor legali. Problema de bază cu afirmația că beneficiarii dezmoștenirilor intervin de fiecare dată ca legatari subînțeleși ține de aceea că neagă frontal exheredarea ca mecanism aparte. Altfel spus, în această perspectivă nici măcar nu mai era necesară vreo reglementare distinctă dedicată conceptului dezmoștenirii, deoarece scopul și mijloacele sale ar fi corespunzător acoperite prin mecanismul instituirii de legate. Ar exista practic o suprapunere perfectă peste regimul specific legatelor propriu-zise. În plus, când s-a pus mai sus problema destinului exheredării de tip indirect în cazul ineficacității legatului, s-a considerat că testatorul poate inclusiv să proclame caracterul definitiv al dezmoștenirii, orice s-ar întâmpla cu celelalte dispoziții de ultimă voință^[74]. Într-o asemenea situație însă, tocmai că nu mai poate fi vorba de legate subînțelese sau de vreo legătură de cauzalitate cu ele, căci acestea din urmă sunt retroactiv desființate. Raționamentul expus astfel pledează practic pentru soluția potrivit căreia drepturile beneficiarilor să fie deduse în toate cazurile tot în temeiul regulilor devoluțiunii legale, nu ca și cum ar fi vorba de legate deduse pe cale implicită.

§25. Efectele dezmoștenirii. Incapacități de a primi. Metafora dezmoștenirii ca sinonimă instituirii de legate, din dreptul francez, revine însă în forță pentru justificarea unor analogii la nivelul soluțiilor de regim aplicabile. Acestea se aplică însă în temeiul unor trimiteri explicite din reglementările incidente, ceea ce înseamnă că nu periclitează fundamentul dogmatic autonom al exheredării. Ele acoperă chestiunea incapacităților de a da și de a primi prin testament. Astfel, art. 1.075 alin. (5) C. civ. confirmă că dezmoștenirea nu le poate profita persoanelor incapabile să primească legate. Este clar, prin urmare, că beneficiarii acesteia nu se pot afla în situația unor incapacități absolute sau relative de a primi legate, sub aceleași sancțiuni precum dacă erau direct instituiți legatari. Oricum, ei trebuie să îndeplinească tot restul cerințelor generale aplicabile dreptului de moștenire^[75].

§26. Nulitatea dezmoștenirii. Regimul contestărilor. Art. 1.076 C. civ. confirmă, de altfel, cu titlu de principiu, în plus față de cele deja menționate, că stipulația prin care se dispune dezmoștenirea poate fi afectată de oricare cauză de nulitate absolută sau relativă prevăzute de lege. Dacă intervin circumstanțele invocării sale, nulitatea absolută poate fi cerută oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție, în temeiul art. 1.249 alin. (1) C. civ. În schimb, nulitatea relativă poate fi solicitată conform art. 1.248 alin. (2) C. civ. numai de către persoanele ocrotite prin regula încălcată și strict până când se împlinește termenul aferent de prescripție. Acesta curge de la data la care cei dezmoșteniți au luat cunoștință de dispoziția testamentară prin care au fost înlăturați de la succesiune, dar nu mai devreme de data deschiderii moștenirii. Regimul prezentat este aplicabil, pentru identitate de rațiune, și dezmoștenirii-sancțiune, dacă figurează stipulată în actul de ultimă voință^[76].

§27. Efectele dezmoștenirii. Calitatea victimelor. Din perspectiva victimelor, pe de altă parte, se consideră frecvent că succesorul legal prejudiciat prin exheredare pierde numai emolumentul moștenirii, dar își păstrează calitatea în sine sau „titlul” de moștenitor^[77]. Aceasta este, de altfel, dilema cea mai cunoscută din această materie. Un autor declamă solemn, și aici, că numai legea poate retrage titlul de moștenitor al unei persoane, deci nu și voința testatorului prin sine însăși^[78]. Există însă și câteva păreri potrivit cărora inclusiv „titlul” de moștenitor se desființează^[79], bunăoară pe argumentul că testatorul, tot prin voința sa, poate înlătura efectele nedemnității, care nu este altceva decât o exheredare legală^[80]. În orice caz, succesorii legali exheredați pot cere în continuare inventarierea moștenirii și să obțină copii după documentele procedurale întocmite cu acest prilej. La fel stau lucrurile pentru luarea de măsuri conservatoare cu privire la bunurile din averea succesorală. Prerogativele menționate se întemeiază pe textul art. 1.115-1.118 C. civ. și pe art. 105 din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, republicată (în continuare, „Legea”)^[81]. Ele presupun oricum demonstrarea calității de persoană interesată în seama solicitanților. Încă și mai surprinzător, se consideră uneori că victimele dezmoștenirii pot fi obligate inclusiv la predarea legatelor care le suprimă drepturile. Aceasta însă numai dacă se probează că și-au manifestat opțiunea în sensul acceptării succesiunii, fără îndoială cu gândul să speculeze ori să dezvăluie nemijlocit posibilele vicii ale actului de ultimă voință. De asemenea, se vehiculează ideea că le revine în acest caz inclusiv să răspundă pentru pasivul moștenirii^[82]. În linia de gândire mai firească, se apreciază și că persoanele vizate își păstrează calitatea să intenteze acțiuni în anularea dispozițiilor testamentare, în special cea prin care au fost exheredați. Tot astfel, ele pot solicita revocarea legatelor sau constatarea caducității acestora, pe ideea că profită de ineficacitatea lor. Dincolo de acestea, este clar în toate cazurile că succesorii rezervatari dezmoșteniți pot oricând solicita reducțiunea liberalităților excesive^[83]. Prin urmare, acestora din urmă nu le pot fi refuzate informații cu privire la testamentul din arhiva notarului public, desigur, dacă sunt solicitate după data decesului testatorului. Soluția este aceeași pentru succesorii nerezervatari complet exheredați, dacă reușesc să-și justifice un interes legitim în acest sens^[84]. Optica după care oricare succesibil exheredat își păstrează calitatea sau „titlul” de moștenitor nu este însă nici ea întru totul adăpostită de critici.

§28. Calitatea victimelor. Argumente divergente. Trebuie spus că teoria menționată mai sus a fost importată, fără prea mari nuanțări se pare, direct din dreptul francez^[85]. Acolo însă „titlul” de moștenitor se leagă nemijlocit de un regim specific, care la noi nu este la fel de clar conturat, ci se suprapune mai degrabă peste vocația succesorală abstractă^[86]. În dreptul românesc, într-adevăr, principalul argument în sprijinul păstrării „calității” de succesor de către victimele dezmoștenirii constă în vocația lor să profite de pe urma ineficacității sau caducității legatelor din emolumentul succesiunii. În sprijinul acestei poziții vin aparent și dispozițiile din art. 1.072 C. civ., cu privire la dreptul de acrescământ. Conform acestui text, „ineficacitatea legatului din cauza nulității, revocării, caducității sau desființării pentru nerealizarea condiției suspensive ori pentru îndeplinirea condiției rezolutorii profită moștenitorilor ale căror drepturi succesorale ar fi fost micșorate sau, după caz, înlăturate prin existența legatului sau care aveau obligația să execute legatul”. Totuși, într-o perspectivă mai atentă, raționamentul are anumite puncte sensibile. De altfel, dreptul de acrescământ își găsește aplicarea strict în cazul dezmoștenirii pe cale indirectă, prin instituirea de moștenitori testamentari. Aceasta deoarece numai atunci există premisele unor legate care să devină ineficace.

§29. Calitatea victimelor. La discreția testatorului. Merită reamintit că, ceva mai sus, a fost abordată chestiunea ineficacității legatelor^[87]. Or, cu acest prilej a fost reținută concluzia doctrinei că pot exista și situații când exheredarea rămâne definitivă. Aceasta ține în definitiv de conținutul actului de ultimă voință. În concret, a fost susținută ideea că testatorul poate la fel de bine să nu condiționeze destinul exheredării de legat și să dispună că exheredarea rămâne în picioare chiar dacă cel din urmă se dovedește ineficace. În această perspectivă însă, dispare principalul argument din spatele păstrării „titlului” de moștenitor în persoana victimelor dezmoștenirii, căci li se suprimă practic dreptul de acrescământ. Sau, mai precis, acesta este lăsat integral în mâinile testatorului. La fel stau lucrurile atunci și cât privește calitatea persoanelor exheredate de a pretinde revocarea sau anularea legatelor, precum și constatarea caducității lor. Aceasta deoarece toate decurg din pretinsa lor aptitudine să beneficieze de pe urma unei eventuale decizii favorabile. Or, dacă dezmoștenirea se consideră definitivă indiferent de soarta legatelor, această vocație efectiv nu-și mai are rostul. Rezultă că, în condițiile dreptului pozitiv actual, păstrarea calității sau „titlului” de moștenitor de către victimele dezmoștenirii este practic lăsată la discreția testatorului, care poate deconecta prin actul său de ultimă voință efectele legatelor de soarta exheredării. Fără îndoială din acest motiv apar frecvent incongruențe în doctrină, când nu se poate afirma clar dacă exheredarea înlătură sau nu vocația concretă la moștenire de care beneficiau persoanele vizate^[88]. Pe cale de consecință, prezentul studiu achiesează la perspectiva că victimele dezmoștenirii pierd însuși „titlul” de succesor, căci este mai riguroasă, iar conceptul „calității” de moștenitor este oricum întrucâtva lipsit de conținut în dreptul nostru, aproape o formă fără fond.

III. Aspecte procedurale

§30. Citare și menționare. Plan. Din perspectiva instrumentării dosarelor notariale, trebuie verificat în special dacă succesorii dezmoșteniți trebuie sau nu citați la dezbaterea succesorală (A). Este, de asemenea, relevant de știut în ce măsură persoanele în cauză vor figura sau nu în certificatele de moștenitor emise (B).

A. Citarea succesorilor dezmoșteniți

§31. Efectele dezmoștenirii. Citarea succesorilor. Argumentul că prin exheredare se pierde numai emolumentul succesiunii, deci nu și titlul de moștenitor, este valorificat inclusiv în sprijinul ideii că victimele dezmoștenirii trebuie în toate cazurile citate la dezbaterea succesorală notarială. Un autor consideră, de altfel, că obligația citării există chiar dacă persoanele dezmoștenite nu sunt succesori rezervatari și chiar dacă prin legate s-a epuizat întreaga masă succesorală^[89]. Totuși, această perspectivă nu ține seama de faptul că reglementările aplicabile conțin deja soluții tranșante cu privire la problemă. Sunt în cauză practic nuanțele art. 106 alin. (3) din Lege. Conform acestui text, „dacă printr-un testament autentic s-a instituit un legatar universal, se citează, în lipsă de moștenitori rezervatari, numai legatarul; dacă testamentul este olograf sau mistic, se citează și moștenitorii legali. În ambele cazuri se va cita și executorul testamentar, dacă a fost desemnat prin testament”. Soluția se aplică în aceiași termeni și dacă nu există legate universale, ci doar două sau mai multe legate cu titlu universal, care însă epuizează întreaga moștenire^[90].

§32. Citarea succesorilor. Interpretarea normei. Practic, textul de lege citat vizează situația dezmoștenirii de tip indirect, prin instituirea de legate. Regula distinge după cum sunt în cauză testamente autentice sau olografe. Trebuie observat însă că doar în cel de-al doilea caz este necesară citarea tuturor succesorilor exheredați, fără deosebire după cum sunt sau nu rezervatari. Prin urmare, soluția nu este una pur și simplu generală în temeiul păstrării calității sau „titlului” de succesor, după cum pare să subînțeleagă opinia menționată ceva mai sus. În plus, trebuie conchis că nu există vreun temei pentru realizarea de discriminări pe acest plan după cum este vorba despre dezmoșteniri directe sau indirecte. Pe cale de consecință, cu atât mai mult în cazul unei dezmoșteniri directe, dacă testamentul este autentic, vor fi citați la dezbatere numai succesorii rezervatari, deci nu și celelalte persoane înlăturate^[91]. Citarea persoanelor exheredate intervine oricum, de regulă, numai pentru validarea testamentului olograf sau ca să se pronunțe cu privire la rezervă. Trebuie precizat, de altfel, că lipsa lor după citare nu împiedică validarea testamentului olograf, care se poate încheia și fără să fie de față sau fără să consimtă moștenitorii legali, după cum apreciază notarul public sesizat^[92]. Pe cale de consecință, nu se justifică menționarea lor în certificatul de moștenitor.

B. Precizarea succesorilor dezmoșteniți

§33. Aspecte procedurale. Certificatul de moștenitor. Într-adevăr, practica notarială românească nu obișnuiește să realizeze în dosarele succesorale trimiteri prea specifice la situația moștenitorilor exheredați. În cazul unei dezmoșteniri generale subînțelese prin desemnarea de legatari bunăoară, menționarea în cuprinsul încheierii finale a succesorilor legali pretins înlăturați ar acoperi, de altfel, toată paleta diferitelor grade și clase de rudenie. În schimb, aceștia vor trebui, evident, să figureze distinct în textul încheierii de ședință dispuse la termenul când au fost citați. Astfel stau lucrurile însă strict în privința persoanelor integral înlăturate de la moștenire. Succesorii dezmoșteniți parțial sau beneficiari de rezervă rămân să fie totuși evidențiați ca atare, inclusiv în cuprinsul certificatelor de moștenitor. Prin urmare, în cazul acestora din urmă, este suficientă precizarea calității pe care indiscutabil nu și-au pierdut-o și a cotei mai reduse rămase în urma exheredării parțiale. Practic, nu se face vreo referire specifică la întinderea drepturilor de care victimele au fost private, indiferent că dezmoștenirea lor a fost directă sau indirectă, prin instituirea de legate. Din acest motiv, nu sunt frecvente situațiile în care certificatele de moștenitor să cuprindă referiri la persoana succesorilor exheredați pe de-a întregul. Bunăoară, dacă este vorba de succesori rezervatari care se decid până la urmă să renunțe la moștenire sau la partea lor de rezervă, aceștia vor figura la rubricile aferente calității de renunțător din certificatul de moștenitor și din încheierea finală, fără vreo referire nemijlocită la dezmoștenire. Totuși, după cum s-a precizat mai sus, perspectiva majoritară este în sensul că exheredarea nu implică și pierderea „calității” sau a „titlului” de succesor^[93]. Un autor afirmă chiar că certificatul eliberat la cerere victimelor exheredării nici măcar nu ar putea fi un simplu certificat de calitate, adică unul fără mențiunea bunurilor și datoriilor din averea succesorală. Soluția se întemeiază pe considerentul că persoana dezmoștenită poate ajunge să răspundă de pasivul moștenirii^[94]. Nu mai puțin adevărat, ipoteza procedurii succesorale notariale deschise la cererea unei persoane integral exheredate rămâne fără doar și poate pe de-a-ntregul teoretică. În plus, optica menționată pornește de la premisa că victimele dezmoștenirii ar putea beneficia măcar de un certificat de calitate în sensul art. 117 din Lege. Or, argumentele de fond pălesc aici în fața rigorilor procedurale din textele citate. Acestea pretind, bunăoară, stabilirea și defalcarea cotelor succesorale cuvenite moștenitorilor, operațiune practic imposibilă dacă testatorul a dispus exheredarea persoanelor în cauză.

§34. Mențiuni în certificate. Lipsa interesului. În plus, este greu de perceput inclusiv interesul pe care l-ar avea succesorii exheredați să obțină certificate de moștenitor cu privire la calitatea lor. În acest caz, principala preocupare a succesorilor dezmoșteniți va fi, de altfel, introducerea de acțiuni în justiție cu privire la testament. Or, acest demers nu presupune obligatoriu deschiderea procedurii succesorale notariale. Ba chiar, dacă persoana dezmoștenită nu face parte din categoria celor care trebuiau citate la dezbaterea dosarului, atunci contestarea valabilității testamentului nu obligă notarul public să dispună suspendarea procedurii succesorale în temeiul art. 109 alin. (1) din Lege^[95]. Aceasta deoarece introducerea de către terți a unor proceduri judiciare șicanatorii menite să șubrezească sau să înlăture vocația concretă a succesorilor nu trebuie să pună obstacole la întocmirea și eliberarea certificatului de moștenitor, dacă notarul public sesizat apreciază că nu este cazul^[96]. Într-adevăr, dacă vor avea câștig de cauză, persoanele respective vor putea acționa concomitent sau subsecvent și contra certificatului de moștenitor eliberat, fără să fie necesar să fie ținute în loc toate procedurile aferente până când acțiunea în justiție va fi și ea soluționată. În plus, dacă, într-adevăr, își dorește suportarea pasivului averii defunctului, nimic nu-l împiedică pe cel exheredat să o facă inclusiv în lipsa unui certificat de moștenitor. Oricum, chiar dacă prin absurd se ajunge la concluzia că se poate întocmi un certificat de calitate de moștenitor în asemenea situații, succesorul exheredat care pretinde referiri la „calitatea” ori „titlul” său ar trebui să-și dovedească interesul în acest sens, conform cerințelor din procedura civilă. Dispozițiile acesteia din urmă sunt aplicabile și la nivelul procedurilor notariale, datorită trimiterilor cuprinse în art. 165 din Lege^[97]. Odată dovedit interesul său, singura variantă de abordare ar fi ca persoana dezmoștenită să figureze în documente la fel precum cedentul dintr-o transmisiune a drepturilor succesorale^[98]. În linii mari, aceasta presupune indicarea datelor sale de identificare și a calității sale de succesor exheredat. Într-o situație cu totul diferită se găsesc însă rudele care, cu toate că nu sunt rezervatare, solicită un certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor, deși există legate cu titlu particular consimțite de către defunct. Într-adevăr, vocația lor concretă de a moșteni nu este alterată în vreun fel prin actele de ultimă voință, dacă nu rezultă nemijlocit intenția dezmoștenirii, astfel încât cererea lor poate fi primită^[99].

Materialul se încheie cu prezentarea unui model de act de ultimă voință în care testatorul dispune și dezmoștenirea unora dintre succesorii săi.

ANEXĂ

MODEL DE TESTAMENT CU INSTITUIRE DE EXECUTOR TESTAMENTAR^[100]

Subsemnatul ………………. domiciliat în ………., CNP ………,  dispun prin prezentul testament ca ………………. și …………………………… să fie înlăturați de la moștenirea mea.

Acest testament a fost întocmit cu respectarea  art. 1.044 Cod civil și reprezintă ultima mea voință.

Prezentul testament se înregistrează pe cheltuiala subsemnatului în Registrul Național Notarial de Evidență a Liberalităților (RNNEL).

Tehnoredactat la ………….., într-un exemplar original, care rămâne în arhiva notarului public, și …… duplicate, dintre care unul pentru arhiva biroului notarial și …… duplicate s-au eliberat părților.

TESTATOR,

Bibliografie

Manuale universitare

1. Bacaci, Alexandru, Comăniță, Gheorghe, 2013, Drept civil. Succesiunile, București, Universul Juridic.

2. Boroi, Gabriel, Anghelescu, Carla Alexandra, Nicolae, Ioana, 2021, Fișe de drept civil, ed. a 6-a revizuită şi adăugită, București, Hamangiu.

3. Chirică, Dan, 2014, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, București, C.H. Beck.

4. Deak, Francisc, Popescu, Romeo, 2019, Tratat de drept succesoral. Vol. I. Moștenirea legală, ed. a IV-a actualizată și completată, București, Universul Juridic.

5. Deak, Francisc, Popescu, Romeo, 2019, Tratat de drept succesoral. Vol. II. Moștenirea testamentară, ed. a IV-a actualizată și completată, București, Universul Juridic.

6. Florescu, Dumitru C., 2013, Dreptul succesoral în Noul Cod Civil, ed. a III-a revăzută și adăugită, Universul Juridic, București.

7. Flour, Jacques, Souleau, Henri, 1991, Les successions, 3^e éd., Paris, A. Colin.

8. Hamangiu, Constantin, Rosetti-Bălănescu, Ion, Băicoianu, Alexandru, 1998, Tratat de drept civil român, vol. III, Bucureşti, All Beck.

9. Ionașcu, Traian, 1947, Curs de drept civil (note de curs), vol. 3, București.

10. Kocsis, József, Vasilescu, Paul, 2016, Drept civil. Succesiuni, Bucureşti, Hamangiu.

11. Malaurie, Philippe, 2006, Les successions. Les libéralités, 2^e éd., Paris, Defrénois.

12. Malaurie, Philippe, Aynès, Laurent, 2016, Droit des successions et des libéralités, 7^e éd., Paris, Defrénois.

13. Popa, Ioan, 2013, Drept civil, Moșteniri și liberalități, București, Universul Juridic.

14. Safta-Romano, Eugeniu, 1995, Dreptul de moștenire, vol. 1, Iași, Graphix.

15. Terré, François, Lequette, Yves, 1997, Droit civil. Les successions. Les libéralités, 3^e éd., Paris, Précis Dalloz.

16. Terré, François, Lequette, Yves, Gaudemet, Sophie, 2013, Droit civil. Les successions. Les libéralités, 4^e éd., Paris, Précis Dalloz.

17. Veress, Emod, Székely, János., 2020, Drept civil. Moștenirea. Liberalitățile, ediția a 2-a, București, C.H. Beck.

Lucrări de specialitate

1. Bob, Mircea Dan, 2012, Probleme de moșteniri în vechiul și noul Cod civil, București, Universul Juridic.

2. Capitant, Henri, Terré, François, Lequette, Yves, 2000, Les grands arrêts de la jurisprudence civile, Tome 1, 11^e éd., Paris, Dalloz.

3. Dunca, Doina, Negrilă, Doina, 2014, Drept civil. Moșteniri și liberalități. Note de curs, vol. I, București, Notarom.

4. Dunca, Doina, Negrilă, Doina, 2014, Drept civil. Moșteniri și liberalități. Note de curs, vol. II, București, Notarom.

5. Eliescu, Mihail, 1966, Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul RSR, Bucureşti, Ed. Academiei RSR.

6. Genoiu, Ilioara, 2013, Dreptul la moștenire în Codul civil, ed. a 2-a, București, C.H. Beck.

7. Grimaldi, Michel, 2000, Droit civil. Libéralités. Partages d’ascendants, Paris, Litec.

8. Mazeaud, Henri și Léon, Mazeaud, Jean, 1999, Leçons de droit civil, Tome IV, 2^ème volume, „Successions – Libéralités”, 5^e éd. de L. Leveneur și S. Leveneur, Paris, Montchrestien.

9. Micescu, Istrate, N., 2005, Curs de drept civil – Succesiunile ab intestat. Prelegeri susținute la Facultatea de Drept din București în anii universitari 1910-1911, respectiv 1932-1933), București, Themis Cart.

10. Planiol, Marcel, Ripert, Georges, 1956, Traité pratique de droit civil français. Tome V. Donations et testaments, de A. Trasbot, Y. Loussouarn, Paris, LGDJ.

11. Roland, Henri, Callu, Marie-France, 2000, Droit des libéralités, Paris, Ellipses.

Articole de revistă

1. Avram, Marieta, Samoilă, Cristian, 2021, „Probleme privind executarea silită împotriva moștenitorilor. O analiză critică a orientărilor jurisprudențiale”, în RRDP, nr. 1.

2. Boar, Flavius-Alexandru, 2021, „Solicitările de copii din arhiva notarială vs secretul profesional (partea a II-a)”, în BNP, nr. 6.

3. Bodoașcă, Teodor, Drăghici, Aurelia, 2014, „Partajul bunurilor comune în devălmășie în timpul regimurilor matrimoniale de comunitate”, în Dreptul, nr. 4, republicat în Bodoașcă, T., 2018, Studii de dreptul familiei, București, Universul Juridic.

4. Dobrican, Gheorghe, 2011, „Certificatul de moștenitor – titlu de proprietate pentru moștenitori”, în BNP, nr. 6.

5. Genoiu, Ilioara, Pătrașcu, Bogdan, 2013, „Câteva propuneri de lege ferenda cu privire la devoluțiunea testamentară a moștenirii, în reglementarea Legii nr. 287/2009 (republicată)”, în Dreptul, nr. 3.

6. Moise, Mirela, Stan, Veronica, 2016, „Ipoteze de practică notarială în legătură cu suspendarea procedurii succesorale notariale”, în BNP, nr. 5.

7. Popa, Ioan, 2015, „Instituții juridice controversate de drept succesoral menținute sau existente în Noul Cod civil român”, în Dreptul, nr. 7.

8. Popescu, Romeo, 2015, „Efectele reducțiunii liberalităților excesive în noul Cod civil”, în Universul Juridic Premium, nr. 6.

9. Zăvoi, Aurelian Paul, 2006, „Certificatul de moștenitor și posibilitatea înscrierii ca succesori a persoanelor decedate la momentul eliberării acestuia”, în RSJ, nr. 4.

Studii în volum

1. Grimaldi, Michel, 2008/2009, „Règles du fond des testaments : contenu du testament”,în Michel Grimaldi (coord.), Droit patrimonial de la famille, 3^e éd., Paris, Dalloz Action.

2. Macovei, Codrin, Dobrilă, Mirela Carmen, 2021, Comentariu sub art. 1.074, în Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ediția a 3-a, București, C.H. Beck.

3. Macovei, Codrin, Dobrilă, Mirela Carmen, 2021, Comentariu sub art. 1.075, în Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ediția a 3-a, București, C.H. Beck.

4. Macovei, Codrin, Dobrilă, Mirela Carmen, 2021, Comentariu sub art. 1.135, în Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ediția a 3-a, București, C.H. Beck.

5. Nicolae, Ioana, 2016, „Dezmoștenirea în viziunea Codului civil”, în Universul Juridic Premium nr. 9/2021 (extras din lucrarea Devoluțiunea legală și testamentară a moștenirii, București, Hamangiu).

Lucrări de practică notarială

1. Dunca, Doina, Negrilă, Doina, 2014, Procedură succesorală notarială. Note de curs, București, Notarom.

2. Rotaru, Doina (coord.), 2011, Ghid de practică notarială, București, Notarom.

3. Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, 2013, Culegere de spețe notariale, vol. I, București, Notarom.

4. Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, 2021, Culegere de spețe notariale, vol. VIII, București, Notarom. 5. Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, 2023, Culegere de spețe notariale, vol. X, București, Notarom.

---

[1] A se vedea M.D. Bob, Probleme de moșteniri în vechiul și în noul Cod civil, Universul Juridic, București, 2012, p. 113.

[2] A se vedea: D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, C.H. Beck, București, 2014, §782; I. Nicolae, „Dezmoștenirea în viziunea Codului civil”, în Universul Juridic Premium, nr. 9/2021 (extras din lucrarea Devoluțiunea legală și testamentară a moștenirii, Hamangiu, București, 2016), p. 398-407; L. Stănciulescu, Moștenirea. Doctrină și jurisprudență, Hamangiu, București, 2017, p. 242-248.

[3] A se vedea: D. Dunca, D. Negrilă, Drept civil. Moșteniri și liberalități. Note de curs, vol. I, Notarom, București, 2014, p. 86; idem, Drept civil. Moșteniri și liberalități. Note de curs, vol. II, Notarom, București, 2014, p. 97-99.

[4] A se vedea: D. Chirică, op. cit., §795; L. Stănciulescu, op. cit., p. 227-241.

[5] A se vedea: Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral. Vol. II. Moștenirea testamentară, ed. a IV-a actualizată și completată, Universul Juridic, București, 2019, p. 194; I. Genoiu, Dreptul la moștenire în Codul civil, ed. a 2-a, C.H. Beck, București, 2013, p. 189.

[6] A se vedea D. Dunca, D. Negrilă, op. cit., vol. I, p. 290.

[7] A se vedea D. Chirică, op. cit., §785.

[8] A se vedea E. Veress, J. Székely, Drept civil. Moștenirea. Liberalitățile, ed. a 2-a, C.H. Beck, 2020, capitolul 2, secțiunea a 9-a „Dezmoștenirea”, §1.

[9] Art. 1.087 C. civ.: „sunt moștenitori rezervatari soțul supraviețuitor, descendenții şi ascendenții privilegiați ai defunctului”.

[10] A se vedea: Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 194; D. Dunca, D. Negrilă, op. cit., vol. I, p. 292.

[11] A se vedea UNNPR, Culegere de spețe notariale, vol. I, Notarom, București, 2013, p. 200.

[12] A se vedea: R. Popescu, „Efectele reducțiunii liberalităților excesive în noul Cod civil”, în Universul Juridic Premium, nr. 6/2015, pct. 3; D. Dunca, D. Negrilă, op. cit., vol. I, p. 292; I. Nicolae, art. cit., pct. 1.

[13] A se vedea D. Chirică, op. cit., §786.

[14] A se vedea Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 196.

[15] A se vedea I. Nicolae, art. cit., pct. 2.

[16] Art. 553 alin. (3) C. civ.: „moștenirile vacante și imobilele […] aflate în străinătate, se cuvin statului român”.

[17] Art. 553 alin. (2) C. civ.: „moștenirile vacante se constată prin certificat de vacanță succesorală și intră în domeniul privat al comunei, orașului sau municipiului, după caz, fără înscriere în cartea funciară […]”.

[18] Art. 963 alin. (3) C. civ.: „în lipsa moștenitorilor legali sau testamentari, patrimoniul defunctului se transmite comunei, orașului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii”.

[19] Art. 1.138 teza I C. civ.: „moștenirile vacante revin comunei, orașului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii şi intră în domeniul lor privat”.

[20] A se vedea D. Chirică, op. cit., §208, care observă și necorelarea cu art. 2.636 alin. (2) C.civ. Conform acestei dispoziții, „în cazul în care, conform legii aplicabile moștenirii, succesiunea este vacantă, bunurile situate sau, după caz, aflate pe teritoriul României sunt preluate de statul român în temeiul dispozițiilor legii române privitoare la atribuirea bunurilor unei succesiuni vacante”. Norma lasă impresia că statul este în continuare beneficiarul oricărei succesiuni vacante, în dauna unităților administrativ-teritoriale. A se vedea și D. Dunca, D. Negrilă, Procedură succesorală notarială. Note de curs, Notarom, București, 2014, p. 245.

[21] Art. 680 C. civ. 1864: „în lipsa de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului”. A se vedea D. Dunca, D. Negrilă, Drept civil. Moșteniri și liberalități. Note de curs, vol. I, ed. cit., p. 137.

[22] Art. 55 din Legea nr. 71/2011: „dispozițiile art. 553 alin. (2) din Codul civil se aplică numai moștenirilor deschise după intrarea în vigoare a Codului civil”. Art. 91 din Legea nr. 71/2011: „moștenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a Codului civil sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii moștenirii”.

[23] A se vedea D. Chirică, op. cit., §794.

[24] A se vedea: D. Dunca, D. Negrilă, Drept civil. Moșteniri și liberalități. Note de curs, vol. I, ed. cit., p. 138-139; I.N. Micescu, Curs de drept civil – Succesiunile ab intestat. Prelegeri susținute la Facultatea de Drept din București în anii universitari 1910-1911, respectiv 1932-1933, Themis Cart, 2005, p. 28; Tr. Ionașcu, Curs de drept civil (note de curs), vol. 3, 1947, p. 232; Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral. Vol. I. Moștenirea legală, ed. a IV-a actualizată și completată, Universul Juridic, București, 2019, p. 286-287; I. Popa, Drept civil. Moșteniri și liberalități, Universul Juridic, București, 2013, p. 158; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III, All Beck, Bucureşti, 1998, p. 541. În dreptul francez, a se vedea F. Terré, Y. Lequette, Droit civil. Les successions. Les libéralités, Précis Dalloz, 3^e éd. Paris, 1997, p. 290.

[25] A se vedea: D. Chirică, op. cit., §213; M. Grimaldi, Droit civil. Libéralités. Partages d’ascendants, Litec, Paris, 2000, p. 218, nr. 236; H. Capitant, F. Terré, Y. Lequette, Les grands arrêts de la jurisprudence civile, Tome 1, 11^e éd., Dalloz, Paris, 2000, p. 474-475.

[26] A se vedea: D. Chirică, op. cit., §217; C. Macovei, M.C. Dobrilă, „Comentariu sub art. 1.135”, §2, în Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ediția a 3-a, C.H. Beck, București, 2021. În sens contrar, a se vedea totuși Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral. Vol. I. Moștenirea legală, ed. cit., p. 282.

[27] A se vedea D. Dunca, D. Negrilă, Procedură succesorală notarială. Note de curs, ed. cit., p. 269.

[28] A se vedea D. Chirică, op. cit., §218.

[29] A se vedea D. Dunca, D. Negrilă, Drept civil. Moșteniri și liberalități. Note de curs, vol. I, ed. cit., p. 138.

[30] A se vedea Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral. Vol. II. Moștenirea testamentară, ed. cit., p. 196.

[31] A se vedea D. Chirică, op. cit., §788, conform căruia poate fi vorba și de instituirea unor legate cu titlu particular.

[32] A se vedea H. Roland, M.-F. Callu, Droit des libéralités, Ellipses, Paris, 2000, p. 141, nr. 416.

[33] A se vedea I. Genoiu, B. Pătrașcu, „Câteva propuneri de lege ferenda cu privire la devoluțiunea testamentară a moștenirii, în reglementarea Legii nr. 287/2009 (republicată)”, în Dreptul, nr. 3/2013, pct. 3.6.1.

[34] A se vedea D. Chirică, op. cit., §788.

[35] A se vedea: M. Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul RSR, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1966, p. 287; Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral. Vol. II. Moștenirea testamentară, ed. cit., p. 188; D. Chirică, op. cit., §789; M. Grimaldi, op. cit., p. 359-360, nr. 1473; J. Kocsis, P. Vasilescu, Drept civil. Succesiuni, Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 161.

[36] A se vedea, bunăoară: I. Popa, „Instituții juridice controversate de drept succesoral menținute sau existente în Noul Cod civil român”, în Dreptul, nr. 7/2015, §2; C. Macovei, M.C. Dobrilă, „Comentariu sub art. 1.074”, §2, în Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit.

[37] A se vedea I. Nicolae, art. cit., pct. 2.

[38] A se vedea Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral. Vol. II. Moștenirea testamentară, ed. cit., p. 198.

[39] A se vedea D. Chirică, op. cit., §788.

[40] A se vedea: J. Kocsis, P. Vasilescu, op. cit., p. 160-161; D. Chirică, op. cit., §798.

[41] A se vedea M. Grimaldi, „Règles du fond des testaments : contenu du testament”,în M. Grimaldi (coord.), Droit patrimonial de la famille, Dalloz Action, Paris, 2008/2009, 3^e éd., p. 881.

[42] A se vedea: Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral. Vol. II. Moștenirea testamentară, ed. cit., p. 189; I. Nicolae, art. cit., pct. 2.

[43] A se vedea M. Grimaldi, Droit civil. Libéralités. Partages d’ascendants, ed. cit., p. 362, nr. 1476.

[44] A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 287; D. Dunca, D. Negrilă, Drept civil. Moșteniri și liberalități. Note de curs, vol. I, ed. cit., p. 293; I. Popa, op. cit., p. 383. În sens contrar, într-o părere singulară, a se vedea E. Safta-Romano, Dreptul de moștenire, vol. 1, Graphix, Iași 1995, p. 271.

[45] A se vedea infra, §17.

[46] A se vedea Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral. Vol. II. Moștenirea testamentară, ed. cit., p. 199.

[47] A se vedea: D. Chirică, op. cit., §§796 și 800; J. Flour, H. Souleau, Les successions, 3^e éd., A. Colin, Paris, 1991, p. 152, nr. 231; H. și L. Mazeaud, J. Mazeaud, Leçons de droit civil, Tome IV, 2^ème volume, „Successions – Libéralités”, 5^e éd. de L. Leveneur și S. Leveneur, Montchrestien, Paris, 1999, p. 327, §1006.

[48] A se vedea Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral. Vol. II. Moștenirea testamentară, ed. cit., p. 200.

[49] A se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, I. Nicolae, Fișe de drept civil, ed. a 6-a revizuită şi adăugită, Hamangiu, București, 2021, p. 663.

[50] A se vedea H. și L. Mazeaud, J. Mazeaud, op. cit., p. 327, §1006.

[51] A se vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, „Comentariu sub art. 1.074”, loc. cit., §2.

[52] Art. 1.009 C. civ.: „(1) Este considerată nescrisă clauza prin care, sub sancțiunea desființării liberalității sau restituirii obiectului acesteia, beneficiarul este obligat să nu conteste validitatea unei clauze de inalienabilitate ori să nu solicite revizuirea condițiilor sau a sarcinilor. (2) De asemenea, este considerată nescrisă dispoziția testamentară prin care se prevede dezmoștenirea ca sancțiune pentru încălcarea obligațiilor prevăzute la alin. (1) sau pentru contestarea dispozițiilor din testament care aduc atingere drepturilor moștenitorilor rezervatari ori sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri.”

[53] A se vedea D. Dunca, D. Negrilă, Drept civil. Moșteniri și liberalități. Note de curs, vol. I, ed. cit., p. 146, cu referire la textul art. 1.035 C. civ.; C. Ap. Craiova, dec. nr. 2569/1999, în SUBB, nr. 1/2001, p. 157-158.

[54] A se vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, „Comentariu sub art. 1.074”, loc. cit., §1.

[55] A se vedea I. Genoiu, B. Pătrașcu, art. cit., pct. 3.6.2.

[56] A se vedea: Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral. Vol. II. Moștenirea testamentară, ed. cit., p. 200-201; D. Dunca, D. Negrilă, Drept civil. Moșteniri și liberalități. Note de curs, vol. I, ed. cit., p. 295.

[57] A se vedea D. Chirică, op. cit., §791.

[58] A se vedea: Al. Bacaci, Gh. Comăniță, Drept civil. Succesiunile, Universul Juridic, București, 2013, p. 143; D. Chirică, op. cit., §791; Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 192.

[59] A se vedea I. Genoiu, B. Pătrașcu, art. cit., pct. 3.6.2.

[60] A se vedea D. Chirică, op. cit., §791.

[61] În sens contrar, a se vedea D. Chirică, op. cit., §792, și, mai cu seamă, infra, §23.

[62] A se vedea: C. Macovei, M.C. Dobrilă, „Comentariu sub art. 1.075”, §1, în Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit.; I. Nicolae, art. cit., pct. 1; D. Dunca, D. Negrilă, Drept civil. Moșteniri și liberalități. Note de curs, vol. I, ed. cit., p. 113-115, 120-121, 295-297.

[63] A se vedea M.D. Bob, Probleme de moșteniri în vechiul și în noul Cod civil, Universul Juridic, București, 2012, p. 113.

[64] A se vedea I. Nicolae, art. cit., pct. 2.

[65] A se vedea: Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 196; I. Popa, op. cit., p. 379. În dreptul francez, a se vedea M. Grimaldi, Droit civil. Libéralités. Partages d’ascendants, ed. cit., p. 360, nr. 1474.

[66] A se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès, Droit des successions et des libéralités, 7^e éd., Defrénois, Paris, 2016, p. 307.

[67] Instituer c’est exhéréder. A se vedea supra, §12.

[68] A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 286.

[69] A se vedea D. Dunca, D. Negrilă, Drept civil. Moșteniri și liberalități. Note de curs, vol. I, ed. cit., p. 74.

[70] A se vedea Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 197.

[71] A se vedea: M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français. Tome V. Donations et testaments, de A. Trasbot, Y. Loussouarn, LGDJ., Paris, 1956, p. 150, nr. 228; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 290; H. Roland, M.-F. Callu, Droit des libéralités, Ellipses, Paris, 2000, p. 143-144, nr. 424; H. și L. Mazeaud, J. Mazeaud, op. cit., p. 326, §1005. În dreptul românesc, a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 286.

[72] A se vedea D. Chirică, op. cit., §792.

[73] A se vedea D. Dunca, D. Negrilă, Drept civil. Moșteniri și liberalități. Note de curs, vol. I, ed. cit., p. 291.

[74] A se vedea supra, §13.

[75] A se vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, „Comentariu sub art. 1.075”, loc. cit., §1.

[76] A se vedea: I. Nicolae, art. cit., pct. 2; G. Boroi, C.A. Anghelescu, I. Nicolae, op. cit., p. 664.

[77] A se vedea: D. Chirică, op. cit., §783; D. Dunca, D. Negrilă, Drept civil. Moșteniri și liberalități. Note de curs, vol. I, ed. cit., p. 291; Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral. Vol. II. Moștenirea testamentară, ed. cit. 2014, p. 185; Al. Bacaci, Gh. Comăniță, op. cit., p. 134; D.C. Florescu, Dreptul succesoral în Noul Cod Civil, ed. a III-a revăzută și adăugită, Universul Juridic, București, 2013, p. 116, criticat în I. Popa, art. cit., n. 10 pentru confuzia între noțiunea „vocației concrete la moștenire” și cea a „emolumentului moștenirii”. În dreptul francez, a se vedea: F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 289; Ph. Malaurie, Les successions. Les libéralités, 2^e éd., Defrénois, Paris, 2006, p. 257, §502; M. Grimaldi, Droit civil. Libéralités. Partages d’ascendants, ed. cit., p. 358, nr. 1472; H. și L. Mazeaud, J. Mazeaud, op. cit., p. 325-326, §1005.

[78] A se vedea D. Chirică, op. cit., §784.

[79] A se vedea I. Popa, op. cit., p. 379, §553. În același sens, a se vedea și M. Eliescu, op. cit., p. 252, apud D. Dunca, D. Negrilă, Drept civil. Moșteniri și liberalități. Note de curs, vol. I, ed. cit., p. 291.

[80] A se vedea I. Popa, art. cit., §2, cu o argumentare cuprinzătoare și riguroasă în acest sens.

[81] A se vedea Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral. Vol. II. Moștenirea testamentară, ed. cit. 2019, p. 195.

[82] A se vedea D. Chirică, op. cit., §§783-784; M. Grimaldi, Droit civil. Libéralités. Partages d’ascendants, ed. cit., p. 358.

[83] A se vedea: C. Macovei, M.C. Dobrilă, Comentariu sub art. 1.075, loc. cit., §1; I. Nicolae, art. cit., pct. 1.

[84] A se vedea F.A. Boar, „Solicitările de copii din arhiva notarială vs Secretul profesional (partea a II-a)”,în BNP, nr. 6/2021, §§54-64.

[85] A se vedea, bunăoară: M. Grimaldi, „Règles du fond des testaments : contenu du testament”,în M. Grimaldi (coord.), Droit patrimonial de la famille, ed. cit., p. 915; F. Terré, Y. Lequette, S. Gaudemet, Droit civil. Les successions. Les libéralités, 4^e éd., Paris, Précis Dalloz, Paris, 2013, p. 366.

[86] A se vedea I. Popa, art. cit., §2.

[87] A se vedea supra, §13.

[88] A se vedea Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 270.

[89] A se vedea I. Nicolae, art. cit., pct. 1.

[90] A se vedea Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 195.

[91] A se vedea I. Popa, art. cit., §2.

[92] A se vedea Activitatea Uniunii. Supliment al Buletinului notarilor publici, nr. 4/2022, p. 68.

[93] A se vedea supra, §27.

[94] A se vedea D. Chirică, op. cit., §784.

[95] Art. 109 alin. (1) din Lege: „procedura succesorală se poate suspenda în următoarele cazuri: a) a trecut un an de la deschiderea moștenirii şi, deși au fost legal citați, succesibilii nu s-au prezentat ori au abandonat procedura succesorală, fără a cere eliberarea certificatului de moștenitor, şi există dovada că cel puțin unul dintre ei a acceptat moștenirea; b) succesibilii își contestă unii altora calitatea sau nu se înțeleg cu privire la compunerea masei succesorale şi la întinderea drepturilor care li se cuvin; c) moștenitorii sau alte persoane interesate prezintă dovada că s-au adresat instanței de judecată pentru stabilirea drepturilor lor; d) în orice alte cazuri prevăzute în Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările ulterioare”.

[96] A se vedea M. Avram, C. Samoilă, „Probleme privind executarea silită împotriva moștenitorilor. O analiză critică a orientărilor jurisprudențiale”, în RRDP, nr. 1/2021, §2.3.

[97] A se vedea: Gh. Dobrican, „Certificatul de moștenitor – titlu de proprietate pentru moștenitori”, în BNP, nr. 6/2011; M. Moise, V. Stan, „Ipoteze de practică notarială în legătură cu suspendarea procedurii succesorale notariale”, în BNP, nr. 5/2016; A.P. Zăvoi, „Certificatul de moștenitor și posibilitatea înscrierii ca succesori a persoanelor decedate la momentul eliberării acestuia”, în RSJ, nr. 4/2006.

[98] A se vedea: D. Dunca, D. Negrilă, Procedura succesorală notarială. Note de curs, ed. cit., p. 238; UNNPR, Culegere de spețe notariale, vol. VIII, Notarom, București, 2021, p. 184-185.

[99] A se vedea I. Popa, art. cit., §2.

[100] Modelul este preluat cu adaptări din D. Rotaru (coord.), Ghid de practică notarială, Notarom, București, 2011, p. 186.