Teorie și practică notarială*

PARTEA I

(continuare în numărul viitor)

Rezumat

Acest material înțelege să realizeze câteva clarificări sumare cât privește regimul execuțiunii testamentare, în perspectiva unei valorificări mai frecvente la nivelul practicii curente. Chestiunile relevante din acest punct de vedere pot fi defalcate după cum vizează desemnarea sau conținutul atribuțiilor executorului. În esență, legea nu pretinde cerințe de stil prea riguroase la desemnarea sa, astfel că pot apărea confuzii dacă formulările utilizate nu sunt îndeajuns de clare. Mai precis, uneori poate fi greu de spus dacă dispoziția din actul de ultimă voință vizează numirea unui executor sau gratificarea unui legatar universal, în special atunci când intervin elemente de extraneitate. Probleme specifice apar totodată când autorul moștenirii desemnează mai multe persoane în această calitate. Mai departe, sarcinile delegate executorului testamentar acoperă, de regulă, conservarea și administrarea patrimoniului succesoral. Din această perspectivă, pare intuitivă surprinderea unei aproprieri față de regimul mandatului propriu-zis. Merită, de asemenea, trecute în revistă și aspecte referitoare la instrumentarea procedurilor succesorale notariale în prezența executorului testamentar. Astfel, acesta din urmă trebuie citat la dezbaterea succesorală notarială indiferent de tipul certificatului solicitat în acest cadru de către persoanele interesate. Dacă se întocmește însă și certificatul propriu-zis de executor testamentar, atunci în cuprinsul acestuia trebuie obligatoriu precizat conținutul puterilor sale de gestiune. În schimb, rolul executorului în procedura succesorală notarială este întrucâtva limitat, căci nu poate interveni direct în acest stadiu, peste voința moștenitorilor.

Cuvinte-cheie: executor testamentar, dezbaterea moștenirii, procedura succesorală notarială, lichidarea moștenirii, partajul succesoral, inventarul succesoral

§1. Executarea testamentului. Descărcarea moștenitorilor. În regulă generală, executarea dispozițiilor dintr-un testament este în seama moștenitorilor legali rezervatari sau nerezervatari, ori a legatarilor universali, când există. Dacă dorește să-i scutească de această obligație, testatorul poate recurge la numirea executorilor testamentari, unul sau mai mulți, după cum apreciază la momentul desemnării^[1]. Regimul execuțiunii testamentare figurează reglementat actualmente în art. 1.077-1.082 C. civ.^[2] Instrumentul poate fi util inclusiv atunci când potențialii succesori universali fac obiectul unei măsuri de protecție precum tutela specială sau consilierea judiciară și au nevoie, prin urmare, de încuviințări speciale ca să încheie acte juridice importante. Aceste două măsuri au fost introduse în locul punerii sub interdicție prin dispozițiile Legii nr. 140/2022 privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale și modificarea și completarea unor acte normative^[3]. Autorul moștenirii poate avea în vedere numirea unui asemenea executor inclusiv atunci când pur și simplu nu are încredere că succesorii săi legali sau testamentari vor duce la îndeplinire în mod corespunzător dispozițiile sale de ultimă voință^[4]. Indiferent însă de rațiunea instituirii, numirea executorilor testamentari este întotdeauna facultativă pentru autorul moștenirii^[5].

§2. Neîncrederea în moștenitori. Reticență legislativă. S-a considerat uneori, dintr-o perspectivă destul de pesimistă, că rostul execuțiunii testamentare vine inclusiv din aceea că, lăsați fără supraveghere, moștenitorii universali sau cu titlu universal ar fi prea frecvent mânați de interesul să treacă pur și simplu cu vederea dispozițiile de ultimă voință care le diminuează drepturile^[6]. Această concepție presupune însă o perspectivă întrucâtva depreciativă cât privește firea umană, considerată prin urmare incapabilă de virtute în lipsa unor imperative impuse cu de-a sila. Viceversa, este clar că cu cât este mai larg rolul executorului testamentar numit, cu atât crește riscul posibilelor abuzuri ascunse sub masca grijilor pentru gestiunea masei succesorale. Toate acestea justifică reticența față de regimul său a Codului civil francez de la 1804, din care s-a inspirat propriul nostru Cod civil de la 1864^[7]. În schimb, trebuie precizat că la nivelul altor țări și tradiții juridice, rolul executorului este dimpotrivă foarte accentuat, de unde rezultă frecvente interogații și relativizări la nivelul propriilor concepții naționale, fie și numai când intervin elemente de extraneitate. De aceea, în privința testamentelor încheiate în străinătate sau supuse unor legi străine, solicitarea certificatului de cutumă în condițiile prevăzute de lege reprezintă procedeul obișnuit pentru verificarea corectei încadrări juridice. Aceasta permite într-adevăr clarificarea faptului dacă dispozițiile relevante din actul de ultimă voință se pot interpreta în sensul desemnării unui executor testamentar, astfel cum se înțelege rolul său în dreptul românesc^[8]. În acest sens, este posibil, de altfel, ca certificatul de cutumă să-și asume nemijlocit afirmarea echivalenței cu reglementările noastre aplicabile.

§3. Reprezentant sau administrator. Istoricul regimului. La nivel dogmatic, dificultatea vine mai precis din aceea că până nu demult, executorul era perceput în dreptul nostru ca un soi de paznic numit de către defunct, chemat mai cu seamă să-i supravegheze pe succesorii universali prin luarea măsurilor de conservare referitoare la patrimoniul succesoral. El intervenea, prin urmare, mai mult în calitate de spectator la îndeplinirea celor din urmă dorințe ale testamentului^[9]. Sub imboldul practicii, s-a trecut însă progresiv la veritabile prerogative de administrare, mai apropiate filosofiei din common law. În dreptul francez, lărgirea prerogativelor executorului testamentar a fost consacrată prin reforma realizată prin Legea nr. 2006-728 din 23 iunie 2006^[10], chiar dacă într-o manieră destul de limitată, preluată mai apoi pe alocuri și de Codul nostru civil din 2011. Cu titlu comparativ, în sistemele de common law, executorul testamentar întocmește frecvent el însuși pe seama moștenirii chiar și actul de partaj al activului succesoral net, iar gestiunea sa ia din când în când forma trust-urilor, mai mult sau mai puțin echivalente cu fiducia^[11]. Din această perspectivă, în dezbaterea succesiunilor cu elemente de extraneitate, merită luat în calcul textul art. 31 din Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului nr. 650 din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor. Acesta se referă, într-adevăr, la adaptarea drepturilor reale străine la cel mai apropiat echivalent local^[12].

§4. Prerogativele executorului. Gestiunea patrimoniului. Chiar de mai demult însă, practica românească și-a pus problema să tatoneze limitele regimului aplicabil. Bunăoară, în trecut, atenția doctrinei a fost consistent atrasă de conținutul unui act de ultimă voință prin care testatorul a dispus vânzarea unui bun imobil din averea succesorală și divizarea prețului obținut între mai mulți legatari^[13]. Or, aceasta reprezintă ipoteza tipică în care se manifestă dificultățile de apreciere cu privire la rolul executorului testamentar și conflictele dintre perspectivele divergente ale dreptului civil și ale common law pe subiect. Aici se ridică bunăoară întrebarea dacă testatorul poate lărgi limitele prerogativelor executorului, astfel cum rezultă din lege, sau problema încadrării gestiunii exercitate de acesta în privința patrimoniului succesoral. Probleme similare s-au ridicat însă inclusiv înaintea instanțelor franceze, mai cu seamă de-a lungul secolului al XIX-lea. Soluțiile pronunțate au fost divergente, dar evolutive și acolo în sensul apropierii de common law, prin lărgirea marjei de manevră de care dispune testatorul în determinarea sarcinilor executorului^[14].

§5. Frecvența redusă. Reținerile testatorului. Totuși, prezența unui executor testamentar în dosarele succesorale nu este prea frecventă la nivelul practicii românești, fără îndoială din cauza reținerilor manifestate de autorii moștenirilor. Pe cale de consecință, asemenea desemnări prin acte de ultimă voință nu au intrat încă în obișnuința mentalității colective și nu există vreo practică îndeajuns de consacrată din care să poată fi deduse raționamente și soluții cuprinzătoare în interpretarea regulilor incidente. Este firesc, prin urmare, să existe unele neclarități asupra rolului executorilor, alăturate grijilor cât privește corectitudinea și responsabilitatea lor, mai ales când ar fi vorba de persoane terțe față de moștenitorii legali sau testamentari. Totuși, notarul public își poate manifesta rolul activ inclusiv în acest context, prin consilierea părții cu privire la diversitatea sarcinilor executorului^[15]. Astfel, acest mecanism își vădește rostul, între altele, dacă testatorul deține participații la capitalul unei societăți cu scop lucrativ. Aici, executorul își poate demonstra utilitatea bunăoară prin semnarea documentelor necesare continuării activității curente a întreprinderii până la finalizarea partajului părților sociale sau acțiunilor între moștenitori.

§6. Cerințe și răspunderi. Aspecte materiale și procedurale. Acest material înțelege să realizeze câteva clarificări sumare cât privește regimul juridic al execuțiunii testamentare, tocmai în perspectiva unei valorificări mai frecvente la nivelul practicii curente de la noi din țară. Problemele antamate în paragrafele precedente pot fi astfel defalcate după cum vizează desemnarea (I) sau conținutul atribuțiilor executorului (II). Merită, de asemenea, trecute în revistă și aspectele care privesc instrumentarea procedurilor succesorale notariale în prezența sa (III).

I. Cerințele desemnării

§6. Rigori reduse. Plan. Legea nu pretinde cerințe de stil prea riguroase în privința stipulațiilor prin care se dispune instituirea unui executor testamentar, astfel că pot apărea confuzii dacă formulările utilizate nu sunt îndeajuns de clare. Mai precis, uneori poate fi greu de spus dacă dispoziția din actul de ultimă voință vizează numirea unui executor sau gratificarea unui legatar universal (A). Probleme specifice apar totodată când autorul moștenirii desemnează mai multe persoane în această calitate (B). În privința executorului, este suficientă capacitatea deplină de exercițiu (C).

A. Libertatea formelor de numire

§7. Desemnarea executorului. Directă sau indirectă. Conform art. 1.077 alin. (1) C. civ., executorul poate fi desemnat nemijlocit de către testator sau indirect, de către altă persoană delegată, ori chiar de către unul dintre moștenitori^[16]. Această soluție relativ originală se inspiră din textul art. 1.030 alin. (1) al proiectului de Cod civil realizat de Carol al II-lea și se justifică pentru mai multă flexibilitate în acest cadru^[17]. În rest, sunt aplicabile corespunzător dispozițiile care guvernează desemnarea legatarilor^[18]. De altfel, executorul testamentar poate fi ales el însuși direct din rândul moștenitorilor legali sau testamentari, căci nu există vreo interdicție de principiu în această privință^[19]. În schimb, desemnarea legatarilor nu poate fi lăsată de către testator în seama unei terțe persoane, deoarece s-ar încălca prevederile din art. 989 alin. (3) C. civ^[20].

§8. Desemnarea executorului. Abandonarea sezinei. Actuala reglementare nu a preluat din vechea legislație distincția după cum executorul testamentar a fost instituit cu sau fără sezină. Prin urmare, nu sunt necesare stipulații specifice care să clarifice conținutul misiunii executorului, căci autorul moștenirii nu mai dispune de vreo alegere în această privință^[21]. Oricum, atribuțiile de administrare date în sarcina executorului sunt, pare-se, mai largi acum, chiar decât atribuțiile conferite de sezină conform Codului civil anterior. Pe scurt, acestea din urmă vizau prerogative de gestiune încredințate asupra bunurilor mobile din averea succesorală, dar numai dacă testamentul dispune clar în acest sens^[22]. Pentru rezolvarea eventualelor dificultăți tranzitorii, art. 98 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil prevede, pe cale de consecință, că „în cazul moștenirilor care se deschid după data intrării în vigoare a Codului civil, executorii cu sau fără sezină, instituiți prin testamente anterioare acestei date, au atribuțiile prevăzute la art. 1.080 din Codul civil, cu excepția cazului în care atribuțiile au fost limitate expres de testator”. Practic s-a dorit ca și dacă testamentul este dinaintea noului Cod civil, atribuțiile de gestiune încredințate executorului să se determine în prezent conform actualei reglementări, fără să mai conteze în vreun fel noțiunea sezinei.

§9. Desemnarea executorului. Formule utilizabile. În regulă generală, pentru desemnarea unui executor testamentar nu se impune respectarea vreunei anume formule solemne^[23]. Instituirea poate interveni direct, prin indicarea numelui sau a denumirii persoanei vizate, dar este suficientă și menționarea calității sale specifice, bunăoară, ca notar public al familiei testatorului sau ca preot paroh al bisericii frecventate de către acesta^[24]. Desemnarea poate rezulta și pe cale implicită, din ansamblul dispozițiilor testamentare, interpretate sistematic. Termenii folosiți cu acest prilej pot induce însă confuzii dacă se apropie prea tare de cei specifici numirii unui legatar universal sau cu titlu universal. Este vorba despre confuzia clasic întâlnită când actul de ultimă voință prevede pur și simplu încredințarea bunurilor către o anumită persoană sau transmiterea masei succesorale în responsabilitatea sa provizorie.

§10. Voința testatorului. Executor sau legatar. Într-adevăr, este posibil să nu fie clar dacă testatorul și-a dorit instituirea unui executor sau a unui legatar. Neînțelegerile pot rezulta bunăoară din imprecizia termenilor actului de ultimă voință, din superficialitatea unei exprimări grăbite sau chiar și din lipsa unei culturi juridice adecvate în persoana celui despre a cărui moștenire este vorba. Astfel stau lucrurile bunăoară când executorul testamentar a fost însărcinat numai cu prestarea sau predarea unor legate cu titlu particular. În acest caz, se consideră uneori că trebuie verificat dacă voința defunctului nu cumva era să-l instituie pe aparentul executor testamentar ca legatar universal sau cu titlu universal, dincolo de litera stipulațiilor din actul de ultimă voință. La fel stau lucrurile în situația inversă, când deși la prima vedere s-a instituit un legatar universal sau cu titlu universal, celelalte clauze ale actului de ultimă voință epuizează tot emolumentul acestuia sau dacă masa succesorală era oricum de la bun început mai mult simbolică. Aici se arată că poate fi vorba și despre crearea unei confuzii voite, prin care testatorul ascunde instituirea unui executor testamentar propriu-zis în spatele termenilor care sugerează în aparență gratificarea lui^[25]. Distincția este importantă, căci legatarii universali și cu titlu universal au vocație la toată moștenirea și beneficiază, prin urmare, de ineficacitatea celorlalte legate. În schimb, executorul testamentar nu are vocație să dobândească restul masei succesorale^[26]. Legea nu prevede însă vreo prezumție sau clarificare de natură să lămurească problema, de unde rezultă că determinarea calității reale de legatar sau executor se realizează de la caz la caz, după conținutul stipulațiilor din testament.

§11. Desemnarea executorului. Durata. Art. 1.079 alin. (1) C. civ. prevede totodată că dreptul de administrare încredințat executorului trebuie exercitat într-o perioadă de cel mult doi ani de la deschiderea moștenirii. Alineatele subsecvente arată de asemenea că prin testament, autorul succesiunii poate stipula reducerea termenului menționat^[27]. În schimb, doar instanța de judecată poate dispune, invers, prelungirea lui peste perioada inițială, prin acordarea unor termene succesive de câte un an. Prelungirea poate interveni numai după decesul testatorului și pentru motive temeinice^[28]. În categoria motivelor temeinice se încadrează bunăoară situațiile de forță majoră, cazurile fortuite sau acțiunile judiciare promovate în legătură cu succesiunea, dacă de soluția lor depinde compunerea patrimoniului succesoral, numărul și calitatea moștenitorilor sau alte chestiuni asemănătoare. Temeinicia motivelor invocate trebuie atent cântărită de instanța sesizată, căci administrarea patrimoniului nu reprezintă un obiectiv în sine, ci rămâne întotdeauna subordonată finalizării sarcinilor executorului. Dacă funcțiile acestuia începuseră dinaintea intrării în vigoare a noului Cod civil, dreptul de administrare trebuie plafonat la doi ani cu începere din această dată, conform art. 97 din Legea nr. 71/2011^[29]. Este însă posibil și în acest caz să fie obținute prelungiri succesive de câte un an calendaristic dacă intervin motivele temeinice mai sus exemplificate^[30]. Formularea textului art. 97 din Legea nr. 71/2011 confirmă, pe de altă parte, că termenul de doi ani la care se referă art. 1.079 alin. (1) C. civ. acoperă ansamblul funcțiilor executorului testamentar, nu doar dreptul de administrare cum s-ar înțelege la prima vedere. Pe cale de consecință, trebuie considerat că toate responsabilitățile sale încetează la împlinirea perioadei menționate. Anterior, pe temeiul art. 911 C. civ. 1864, limita maximă de timp în exercitarea prerogativelor executorului testamentar era de un an^[31].

B. Pluralitatea persoanelor desemnate

§12. Desemnarea executorului. Pluralitatea executorilor. Pot fi numite ca executori testamentari chiar și mai multe persoane concomitent. În acest caz, problema specifică este să fie corect delimitate răspunderile și atribuțiile lor. Art. 1.077 alin. (2) C. civ. prevede, din acest punct de vedere, că pluralitatea executorilor nu implică de drept și divizarea sarcinilor date în competența lor^[32]. Aceasta înseamnă că fiecare deține în continuare puteri depline și poate îndeplini singur oricare dintre sarcinile delegate^[33]. Regula este preluată la rândul său din art. 918 alin. (1) și (2) C. civ. 1864^[34]. Testatorul poate însă deroga de la regulă prin actul său de ultimă voință și obliga executorii să încheie acte juridice doar împreună, când sunt de comun acord^[35]. El poate însă dispune și o a treia variantă, respectiv în sensul împărțirii sarcinilor, astfel încât fiecare să fie responsabil de prerogative clar determinate. Aceasta presupune vizibil identificarea unor atribuții precise în competența fiecăruia dintre executorii numiți^[36]. Într-o manieră similară este reglementată și răspunderea lor.

§13. Pluralitatea executorilor. Solidaritatea în răspundere. Mai precis, art. 1.082 alin. (3) C. civ. prevede că dacă au fost desemnați mai mulți executori, răspunderea lor este în principiu solidară. Soluția se aplică inclusiv atunci când autorul moștenirii nu a derogat de la principiul că oricare poate încheia singur actele aferente, astfel încât rezultă o formă de răspundere conjunctă, pentru faptele tuturor^[37]. Excepție face situația în care testatorul le-a împărțit atribuțiile, iar aceștia nu au depășit însărcinările stabilite, adică dacă fiecare s-a limitat la misiunea încredințată. În acest caz, răspunderea lor va fi una individuală. La fel stau lucrurile când autorul moștenirii a dispus ca sarcinile delegate executorilor să aibă caracter subsidiar, în sensul că dacă primul executor nu vrea sau nu poate să-și îndeplinească misiunea încredințată, să devină de fiecare dată competent următorul^[38]. Și aici, răspunderea fiecăruia va fi, pe cale de consecință, tot individuală.

§14. Desemnarea executorului. Suprapunere peste curator. În plus, misiunea executorului se poate suprapune și peste numirea unui curator special, desemnat conform art. 1.117 C. civ. sau peste alte persoane învestite cu răspunderi similare. Dacă există vreun conflict între sarcinile ori măsurile adoptate de către aceștia sau pe care intenționează să le adopte, se arată uneori că trebuie să primeze cele luate de către executorul testamentar, ca persoană desemnată direct de către defunct prin actul său de ultimă voință, sub singura rezervă să nu fie contrare legii^[39]. Nu există însă vreun temei legal în susținerea preferinței astfel sugerate. Tot astfel, s-a considerat într-o părere că deși executorului nu i-a mai fost explicit încredințată sezina bunurilor din averea succesorală^[40], noile sale prerogative de administrare pot interfera și pe mai departe cu cele ale succesorilor sezinari^[41]. Trebuie considerat însă că mare parte din aceste potențiale conflicte pot fi tranșate prin aplicarea principiului specialia generalibus derogant, în sensul să fie preferate, de fiecare dată, persoanele ale căror prerogative de administrare au obiectul mai precis conturat ori urmăresc un scop mai specific decât celelalte.

C. Capacitatea deplină de exercițiu

§15. Desemnarea executorului. Capacitatea civilă. Legea nu reține restricții prea consistente care să limiteze în vreun fel vocația persoanelor desemnate ca executori testamentari. Practic, poate fi vorba despre orice persoană fizică sau juridică, profesionistă sau neprofesionistă, în limitele capacității lor de folosință^[42], inclusiv avocații sau notarii^[43], cu precizarea că în acest din urmă caz, procedura succesorală va trebui totuși dezbătută înaintea unui alt notar decât cel astfel desemnat^[44]. Art. 1.078 C. civ. interzice doar numirea ca executor testamentar a persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă^[45]. Dispoziția este preluată din art. 913 și 915 C. civ. 1864^[46]. Prin urmare, aceste persoane nu pot îndeplini sarcinile aferente nici chiar dacă obțin încuviințarea reprezentantului legal sau autorizarea instanței de tutelă. Existența capacității depline de exercițiu în persoana executorului testamentar se apreciază la data deschiderii moștenirii, întrucât abia din acel moment se produc efectele numirii^[47]. Pe cale de consecință, nu prezintă relevanță lipsa capacității de exercițiu la momentul întocmirii testamentului, căci este posibil să fie acoperită până la decesul autorului moștenirii^[48]. Aceasta înseamnă că notarul public va verifica respectarea cerințelor de capacitate abia în cadrul dezbaterilor succesorale, respectiv înaintea emiterii certificatului de executor testamentar^[49].

§16. Capacitatea civilă. Incapacitate de a primi. În aceeași ordine de idei, poate fi numită ca executor testamentar inclusiv o persoană incapabilă să primească legate de la testator, pe temeiul vreuneia din interdicțiile prevăzute în art. 990 și 991 C. civ. Într-adevăr, în acest cadru contează strict existența capacității civile de exercițiu^[50], adică să nu fie incidente tutela specială sau consilierea judiciară^[51]. Conform art. 1.083 C. civ., testatorul poate dispune, de altfel, inclusiv ca persoana incapabilă să primească legate, dar desemnată ca executor testamentar, să fie remunerată din masa succesorală pentru activitatea sa^[52]. Or, această stipulație permite aparent ocolirea posibilelor interdicții de gratificare. Este posibil să fie numit în această calitate inclusiv soțul autorului moștenirii, dar în toate cazurile când executorul testamentar este și succesor legal sau primește și legate, va trebui să-și exercite atribuțiile în interesul tuturor beneficiarilor^[53].

(continuare în numărul viitor)

Bibliografie

Manuale universitare

1. Bacaci, Al., Comăniță, Gh., 2013, Drept civil. Succesiunile, București, Universul Juridic.

2. Boroi, G., Anghelescu, C.A., Nicolae, I., 2021, Fișe de drept civil, ediția a 6-a, revizuită şi adăugită, Bucureşti, Hamangiu.

3. Chirică, D., 2014, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, București, C.H. Beck.

4. Deak, Fr., Popescu, R., 2014, Tratat de drept succesoral, ediția a III-a, actualizată și completată, vol. II, Moștenirea testamentară, București, Universul Juridic.

5. Eliescu, M., 1997, Curs de succesiuni, Bucureşti, Humanitas.

6. Flour, J., Souleau, H., 1991, Les successions, ediția a 3-a, Paris, A. Colin.

7. Kocsis, J., Vasilescu, P., 2016, Drept civil. Succesiuni, Bucureşti, Hamangiu.

8. Malaurie, Ph., 2006, Les successions. Les libéralités, ediția a 2-a, Paris, Defrénois.

9. Stănciulescu, L., 2017, Moștenirea. Doctrină și jurisprudență, București, Hamangiu.

10. Veress, E., Székely, J., 2020, Drept civil. Moștenirea. Liberalitățile, ediția a 2-a, București, C.H. Beck, cap. 2, secțiunea a 10-a, Execuțiunea testamentară, www.legalis.ro, accesat la 1 august 2023.

Lucrări de specialitate

1. Alexandresco, D., 1914, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român în comparațiune cu legile vechi și cu principalele legislațiuni străine, tomul al IV-lea, 2, Iași, Tipografia Națională.

2. Cantacuzino, M.B., f.a., Elementele dreptului civil, București, Cartea Românească.

3. Genoiu, I., 2012, Dreptul la moștenire în noul Cod civil, București, C.H. Beck.

4. Grimaldi, M., 2000, Droit civil. Libéralités. Partages d’ascendant, Paris, Litec.

5. Dunca, D., Negrilă, D., 2014, Drept civil. Moșteniri și liberalități. Note de curs, vol. I, București, Notarom.

6. Eliescu, M., 1966, Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul RSR, București, Editura Academiei RSR.

7. Filitti, G., 2007, UNNPR, Testamente (1599-1917), București, Notarom.

8. Hamangiu, C., Rosetti-Bălănescu, I., Băicoianu, Al., 1998, Tratat de drept civil român, vol. III, Bucureşti, All.

9. Letellier, F., 2002, Éxecuteur testamentaire, Paris, Dalloz.

10. Mazeaud, H. și L., Mazeaud, J., 1999, Leçons de droit civil, tom IV, vol. 2, Successions – Libéralités, ediția a 5-a, de L. Leveneur și S. Leveneur, Paris, Montchrestien.

11. Planiol, M., Ripert, G., 1956, Traité pratique de droit civil français. Tome V. Donations et testaments, de A. Trasbot, Y. Loussouarn, Paris, LGDJ.

12. Popa, I., 2013, Drept civil. Moșteniri și liberalități, București, Universul Juridic.

13. Safta-Romano, E., 1995, Dreptul de moștenire, vol. 1, Iași, Graphix.

14. Sauvage, F., 2011, Exécution testamentaire, Paris, Dalloz.

15. Terré, Fr., Lequette, Y., 1997, Droit civil. Les successions. Les libéralités, ediția a 3-a, Paris, Dalloz.

Articole de revistă

1. Avram, M., Samoilă, C., 2021, „Probleme privind executarea silită împotriva moștenitorilor. O analiză critică a orientărilor jurisprudențiale”, în RRDP, nr. 1.

2. Bacaci, Al., „Execuțiunea testamentară în noul Cod civil” în Revista Avocatul, ediția online, www.unbr.ro, consultată la 7 august 2023.

3. Baias, F.A., Boar, A., Boar, F.A., 2023, „Tendințe noi în protecția adulților vulnerabili. Reforma incapacității și cerința discernământului”, în RDF, nr. 1.

4. Boți, I., 2011, „Aplicații practice ale contractului de mandat potrivit noului Cod civil”, în Pandectele Săptămânale, nr. 24.

5. Chamoulaud-Trapiers, A., 2006, „Les exécuteurs testamentaires”, în Recueil Dalloz, nr. 37, în Dosarul „Premières vues sur la réforme des successions et des libéralités (loi n° 2006-728 du 23 juin 2006)”, https://www.dalloz.fr, consultat la 9 august 2023.

6. Isache, D., 2020, „Administrarea succesiunii de către executorul testamentar”, în Buletinul Notarilor Publici, nr. 4.

7. Motica, A.R., Tec, L.M., 2019, „Familia prin contract”,în RDF, nr. 2.

8. Popa, I., 2015, „Instituții juridice controversate de drept succesoral menținute sau existente în noul Cod civil român”, în Dreptul, nr. 7.

9. Rădulescu, O., 1998, „Condițiile în care este posibilă vânzarea imobilului defunctului de către executorul testamentar”, în Dreptul, nr. 4.

10. Rizoiu, R., 2019, „Oglinzi paralele: Este puterea de reprezentare o veritabilă putere? (Partea I)”, în RRDP, nr. 2.

11. Stoica, V., 2019, „Despre puterea de reprezentare”, în RRDP, nr. 2.

Studii în volum

1. Savu, A., Drăgușin, C., 2022, „Câteva observații și comentarii de natură teoretică și practică referitoare la Legea nr. 140/2022”, în Drăgușin, C. (coord.), Codul civil, actualizat la 15 iunie 2022, București, Solomon.

2. Frențiu, G.-C., 2012,„Comentariile de sub art. 1.077-1.085 C. civ.”,în Ricu, C.-S., Frențiu, G.-C., Zeca, D., Cigan, D.M., Rădulescu, T.V., Ungureanu, C.T., Răducan, G., Durac, Gh., Călin, D., Ninu, I., Bleoancă, Al., Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență. Vol. II. Art. 953-1649. Moșteniri și liberalități. Obligații, București, Hamangiu.

3. Macovei, C., Dobrilă, M.C., 2021, „Comentariile de sub art. 1.077-1.085 C. civ.”,în Baias, Fl.A., Chelaru, E., Constantinovici, R., Macovei I. (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ediția a 3-a, București, C.H. Beck.

4. Mănescu, D.V., 2007, „O ilustrare a evoluției succesiunii testamentare”, cuvânt-înainte laFilitti, G., 2007, UNNPR, Testamente (1599-1917), Notarom, București.

5. Murphy, A., 2021, „Restauratio Iustinianus. Despre reforma dezmoștenirii în dreptul succesoral român”, în Bob-Bocșan, M.-D., Cercel, S. (coord.), Despre (r)evoluții în drept. Studii dedicate centenarului Vladimir Hanga”, București, Universul Juridic & Editura Academiei Române.

6. Nicolae, I., 2021, „Execuțiunea testamentară (Partea I)”,în Universul Juridic Premium, nr. 10 (extras din lucrarea Devoluțiunea legală și testamentară a moștenirii, București, Hamangiu, 2016).

7. Nicolae, I., 2021, „Execuțiunea testamentară (Partea a II-a)”,în Universul Juridic Premium, nr. 11 (extras din lucrarea Devoluțiunea legală și testamentară a moștenirii, București, Hamangiu, 2016).

8. Paraschiv, M., 2011, „Notele de sub art. 1.077-1.085 C. civ.”, în Georgescu-Banc, A., Dobre, A.-F., Dimitriu, Al., Răţoi, Al.-Ş., Slujitoru, Al.-I., Atanasiu, A.-G., Dumitru, D.-N., Pădurariu, I., Sorescu, I., Paraschiv, M., Piperea, M., Piperea, P., Ionescu, R.-Al., Şerban, M., Dumitru, G.-A., Văduva, C.-M., Noul Cod civil. Note. Corelații. Explicații, București, C.H. Beck.

Lucrări de practică notarială

1. Rotaru, D. (coord.), 2011, Ghid de practică notarială, București, Notarom.

2. UNNPR, 2013, Culegere de spețe notariale, vol. I, București, Notarom.

3. UNNPR, 2019, Culegere de spețe notariale, vol. VI, București, Notarom.

---

[1] A se vedea: Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral, ediția a III-a, actualizată și completată, vol. II, Moștenirea testamentară, Universul Juridic, București, 2014, p. 196 și urm.; D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, C.H. Beck, București, 2014, §801; I. Genoiu, Dreptul la moștenire în noul Cod civil, C.H. Beck, București, 2012, p. 237; L. Stănciulescu, Moștenirea. Doctrină și jurisprudență, Hamangiu, București, 2017, p. 249-252. Mai recent, a se vedea: D. Isache, „Administrarea succesiunii de către executorul testamentar”, în Buletinul Notarilor Publici, nr. 4/2020, www.buletinulnotarilor.ro, p. 12-19, pentru tratarea cuprinzătoare a rațiunilor execuțiunii testamentare; Al. Bacaci, „Execuțiunea testamentară în noul Cod civil”, în Revista Avocatul, ediția online, www.unbr.ro, consultată la 7 august 2023.

[2] A se vedea, dintre comentariile Codului civil: C. Macovei, M.C. Dobrilă, „Comentariile de sub art. 1.077-1.085 C. civ.”, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ediția a 3-a, C.H. Beck, București, 2021; M. Paraschiv, „Notele de sub art. 1.077-1.085 C. civ.”, în A. Georgescu-Banc, A.-F. Dobre, Al. Dimitriu, Al.-Ş. Răţoi, Al.-I. Slujitoru, A.-G. Atanasiu, D.-N. Dumitru, I. Pădurariu, I. Sorescu, M. Paraschiv, M. Piperea, P. Piperea, R.-Al. Ionescu, M. Şerban, G.-A. Dumitru, C.-M. Văduva, Noul Cod civil. Note. Corelații. Explicații, C.H. Beck, 2011; G.-C. Frențiu, „Comentariile de sub art. 1.077-1.085 C. civ.”, în C.-S. Ricu, G.-C. Frențiu, D. Zeca, D.M. Cigan, T.V. Rădulescu, C.T. Ungureanu, G. Răducan, Gh. Durac, D. Călin, I. Ninu, Al. Bleoancă, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, vol. II, Art. 953-1.649. Moșteniri și liberalități. Obligații, Hamangiu, 2012, toate consultate pe site-ul www.legalis.ro, accesat la 1 august 2023.

[3] A se vedea: F.A. Baias, A. Boar, F.A. Boar, „Tendințe noi în protecția adulților vulnerabili. Reforma incapacității și cerința discernământului”, în RDF, nr. 1/2023, p. 76-77; A. Savu, C. Drăgușin, „Câteva observații și comentarii de natură teoretică și practică referitoare la Legea nr. 140/2022”, în C. Drăgușin (coord.), Codul civil – actualizat la 15 iunie 2022, Solomon, București, 2022.

[4] A se vedea E. Veress, J. Székely, Drept civil. Moștenirea. Liberalitățile, ediția a 2-a, C.H. Beck, 2020, capitolul 2, secțiunea a 10-a „Execuțiunea testamentară”, §1, www.legalis.ro, accesat la 1 august 2023.

[5] A se vedea I. Nicolae, „Execuțiunea testamentară (Partea I)”,în Universul Juridic Premium, nr. 10/2021 (extras din lucrarea Devoluțiunea legală și testamentară a moștenirii, Hamangiu, București, 2016), pct. 1.

[6] A se vedea M. Eliescu, Curs de succesiuni, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 281.

[7] A se vedea: Fr. Terré, Y. Lequette, Droit civil. Les successions. Les libéralités, ediția a 3-a, Précis Dalloz, Paris, 1997, p. 338, nr. 414; H. și L. Mazeaud, J. Mazeaud, Leçons de droit civil, tom IV, vol. 2, Successions – Libéralités, ediția a 5-a, de L. Leveneur și S. Leveneur, Montchrestien, Paris, 1999, p. 348-349, §1029.

[8] A se vedea UNNPR, Culegere de spețe notariale, vol. VI, Notarom, București, 2019, p. 259-263.

[9] A se vedea D. Isache, Administrarea succesiunii de către executorul testamentar, în Buletinul Notarilor Publici, nr. 4/2020, www.buletinulnotarilor.ro, p. 14.

[10] A se vedea A. Chamoulaud-Trapiers, „Les exécuteurs testamentaires”, în Recueil Dalloz, nr. 37/2006, p. 2577 în Dosarul „Premières vues sur la réforme des successions et des libéralités (loi n° 2006-728 du 23 juin 2006)”, https://www.dalloz.fr, consultat la 9 august 2023.

[11] A se vedea D. Chirică, op. cit., §801.

[12] Art. 31 din Regulamentul nr. 650/2012: „În situația în care o persoană invocă un drept real la care este îndrituită în temeiul legii aplicabile succesiunii, iar în legislația statului membru unde este invocat dreptul real nu este prevăzut dreptul real în cauză, respectivul drept se adaptează, dacă este necesar și în măsura în care acest lucru este posibil, la cel mai apropiat drept real echivalent în temeiul legislației statului respectiv, luând în considerare obiectivele și interesele urmărite de dreptul real specific și efectele acestuia.”

[13] A se vedea O. Rădulescu, „Condițiile în care este posibilă vânzarea imobilului defunctului de către executorul testamentar”, în Dreptul, nr. 4/1998, p. 34; Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 196. A se vedea însă și D. Chirică, op. cit., §811, care vede aici, mai degrabă, un mandat ale cărui efecte au fost prelungite post-mortem.

[14] A se vedea D. Isache, op. cit., p. 15 și referințele citate acolo.

[15] A se vedea UNNPR, Culegere de spețe notariale, vol. I, Notarom, București, 2013, p. 200.

[16] A se vedea: C. Macovei, M.C. Dobrilă, loc. cit., „Comentariu sub art. 1.077”, §3; D. Dunca, D. Negrilă, Drept civil. Moșteniri și liberalități. Note de curs, vol. I, Notarom, București, 2014, p. 298.

[17] A se vedea D. Chirică, op. cit., §805, într-o perspectivă critică față de reglementare.

[18] A se vedea Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 196.

[19] A se vedea: G.-C. Frențiu, loc. cit., „Comentariu sub art. 1.078”, §6; C. Macovei, M.C. Dobrilă, loc. cit., „Comentariu sub art. 1.083”, §1; D. Chirică, op. cit., §801.

[20] Art. 989 alin. (3) C. civ.: „Sub sancțiunea nulității absolute, dispunătorul nu poate lăsa unui terț dreptul de a-l desemna pe beneficiarul liberalității […].”

[21] A se vedea: I. Nicolae, „Execuțiunea testamentară (Partea a II-a)”,în Universul Juridic Premium, nr. 11/2021 (extras din lucrarea Devoluțiunea legală și testamentară a moștenirii, Hamangiu, București, 2016), pct. 1; D. Dunca, D. Negrilă, op. cit., p. 299; M. Paraschiv, loc. cit., „Notă sub art. 1.079”, pct. 1.

[22] A se vedea infra, §20. În sensul că, de fapt, puterile executorului testamentar nu sunt mai largi decât cele conferite acestuia de legislația dinainte, cu singura deosebire că includ și bunurile imobile din patrimoniul succesoral, a se vedea D. Chirică, op. cit., §817; D. Isache, op. cit., p. 14. Sezina din vechea reglementare se confundă frecvent de altfel cu dreptul de administrare recunoscut în prezent executorului – a se vedea, G.-C. Frențiu, loc. cit., „Comentariu sub art. 1.079”, §13.

[23] A se vedea I. Nicolae, loc. cit. (Partea I), pct. 2.

[24] A se vedea D. Chirică, op. cit., §806.

[25] A se vedea: C. Macovei, M.C. Dobrilă, loc. cit., „Comentariu sub art. 1.080”, §1; Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 201.

[26] A se vedea: D. Chirică, op. cit., §806, care îl citează pe Ph. Malaurie, Les successions. Les libéralités, ediția a 2-a, Defrénois, Paris, 2006, p. 262.

[27] Art. 1.079 alin. (2) C. civ.: „Prin testament, dreptul de administrare poate fi restrâns doar la o parte din patrimoniul succesoral sau la un termen mai scurt.”

[28] Art. 1.079 alin. (3) C. civ.: „Termenul de 2 ani poate fi prelungit de instanța de judecată, pentru motive temeinice, prin acordarea unor termene succesive de câte un an.” A se vedea M. Paraschiv, loc. cit., „Notă sub art. 1.079”, pct. 3.

[29] Art. 97 din Legea nr. 71/2011: „Execuțiunile testamentare începute înainte de data intrării în vigoare a Codului civil nu pot dura mai mult de 2 ani calculați de la această dată, cu posibilitatea de prelungire în condițiile art. 1.079 alin. (3) din Codul civil.”

[30] A se vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, loc. cit., „Comentariu sub art. 1.079”, §2.

[31] A se vedea M. Paraschiv, loc. cit., „Notă sub art. 1.079”, pct. 2.

[32] A se vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, loc. cit.,„Comentariu sub art. 1.077”, §3.

[33] A se vedea Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 197; D. Dunca, D. Negrilă, op. cit., p. 298.

[34] A se vedea M. Paraschiv, loc. cit., „Notă sub art. 1.077”, pct. 3.

[35] A se vedea D. Chirică, op. cit., §807.

[36] A se vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, loc. cit., „Comentariu sub art. 1.077”, §3.

[37] A se vedea E. Veress, J. Székely, op. cit., §2.

[38] A se vedea I. Nicolae, loc. cit. (Partea I), pct. 3; D. Dunca, D. Negrilă, op. cit., p. 298.

[39] A se vedea E. Veress, J. Székely, op. cit., §2.

[40] A se vedea infra, §16.

[41] A se vedea D. Chirică, op. cit., §815.

[42] Pentru această precizare în dreptul francez, a se vedea F. Sauvage, „Exécution testamentaire”, §10, în Répertoire civil Dalloz, 2011.

[43] A se vedea D. Chirică, op. cit., §808.

[44] A se vedea Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 197; I. Nicolae, loc. cit. (Partea I), pct. 3.

[45] Art. 1.078 C. civ.: „Persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă nu poate fi executor testamentar.” A se vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, loc. cit., „Comentariu sub art.1.078”, §1.

[46] A se vedea M. Paraschiv, loc. cit., „Notă sub art. 1.078”.

[47] A se vedea G.-C. Frențiu, loc. cit., „Comentariu sub art. 1.078”, §4.

[48] A se vedea Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 197; I. Nicolae, loc. cit. (Partea I), pct. 3.

[49] A se vedea D. Dunca, D. Negrilă, Procedură succesorală notarială. Note de curs, Notarom, București, 2014, p. 265. A se vedea infra, §40.

[50] A se vedea D. Dunca, D. Negrilă, op. cit. (Drept civil. Moșteniri și liberalități. Note de curs…), p. 299.

[51] A se vedea F.A. Baias, A. Boar, F.A. Boar, op. cit., p. 76-77.

[52] A se vedea I. Nicolae, loc. cit. (Partea I), pct. 3. În sensul că nu poate fi consimțit un legat remuneratoriu în acest caz, a se vedea Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 197. Pe subiectul remunerației, a se vedea infra, §29.

[53] A se vedea A.R. Motica, L.M. Tec, „Familia prin contract”,în RDF, nr. 2/2019, pct. 2.2.

---

* Menționăm pe această cale că într-un alt material publicat anterior, intitulat Exheredarea. Teorie și practică notarială (BNP, nr. 1/2023), la pagina 64, am inclus cu titlu de anexă și un model de testament prin care autorul succesiunii dispune dezmoștenirea unor persoane. Totuși, titlul modelului a fost din eroare trecut același cu cel din anexele materialului de față, și anume „Model de testament cu instituire de executor testamentar”. În realitate, documentul publicat în trecut trebuia să se intituleze „Model de testament cu dezmoștenirea unor succesibili”, ca să corespundă cu conținutul său. Cu privire la temeiul dezmoștenirii, a se vedea și A. Murphy, „Restauratio Iustinianus. Despre reforma dezmoștenirii în dreptul succesoral român”, în M.-D. Bob-Bocșan, S. Cercel (coord.), Despre (r)evoluții în drept. Studii dedicate centenarului Vladimir Hanga, Universul Juridic & Editura Academiei Române, București, 2021, p. 363-372.