Teorie și practică notarială*

PARTEA a II-a

(continuare din numărul trecut)

Rezumat

Acest material înțelege să realizeze câteva clarificări sumare cât privește regimul execuțiunii testamentare, în perspectiva unei valorificări mai frecvente la nivelul practicii curente. Chestiunile relevante din acest punct de vedere pot fi defalcate după cum vizează desemnarea sau conținutul atribuțiilor executorului. În esență, legea nu pretinde cerințe de stil prea riguroase la desemnarea sa, astfel că pot apărea confuzii dacă formulările utilizate nu sunt îndeajuns de clare. Mai precis, uneori poate fi greu de spus dacă dispoziția din actul de ultimă voință vizează numirea unui executor sau gratificarea unui legatar universal, în special atunci când intervin elemente de extraneitate. Probleme specifice apar totodată când autorul moștenirii desemnează mai multe persoane în această calitate. Mai departe, sarcinile delegate executorului testamentar acoperă, de regulă, conservarea și administrarea patrimoniului succesoral. Din această perspectivă, pare intuitivă surprinderea unei aproprieri față de regimul mandatului propriu-zis. Merită, de asemenea, trecute în revistă și aspecte referitoare la instrumentarea procedurilor succesorale notariale în prezența executorului testamentar. Astfel, acesta din urmă trebuie citat la dezbaterea succesorală notarială indiferent de tipul certificatului solicitat în acest cadru de către persoanele interesate. Dacă se întocmește însă și certificatul propriu-zis de executor testamentar, atunci în cuprinsul acestuia trebuie obligatoriu precizat conținutul puterilor sale de gestiune. În schimb, rolul executorului în procedura succesorală notarială este întrucâtva limitat, căci nu poate interveni direct în acest stadiu, peste voința moștenitorilor.

Cuvinte-cheie: executor testamentar, dezbaterea moștenirii, procedura succesorală notarială, lichidarea moștenirii, partajul succesoral, inventarul succesoral

II. Întinderea răspunderii

§17. Gestiune similară mandatului. Plan. Sarcinile delegate unui executor testamentar acoperă, de regulă, conservarea și administrarea patrimoniului succesoral (A). Din această perspectivă, pare intuitivă surprinderea unei aproprieri față de regimul mandatului propriu-zis (B). Deosebirile se manifestă însă în special prin aceea că misiunea executorului testamentar începe abia la decesul dispunătorului. Prin urmare, acesta nu-i mai poate verifica ulterior gestiunea, precum în cazul mandatului (C). Fără deosebire după cum este în cauză mandatul sau execuțiunea testamentară însă, încrederea joacă un rol determinant, de unde rezultă pregnanța considerațiilor intuitu personae^[1].

A. Conservare și administrare

§18. Sarcinile executorului. Împlinirea testamentului. Rolul executorului testamentar constă mai ales în aducerea la îndeplinire a ultimelor dorințe ale autorului moștenirii. Acestea pot fi de natură patrimonială, precum executarea și predarea legatelor, sau nepatrimonială, respectiv organizarea funeraliilor, a slujbelor religioase și de pomenire, donarea unor organe sau chiar și distrugerea unor hârtii personale ale defunctului^[2]. În acest sens, art. 1.080 alin. (1) lit. d) C. civ. prevede că persoana responsabilă va depune diligențele necesare pentru executarea testamentului și, în caz de contestație, pentru apărarea validității sale, inclusiv prin intervenția în procesul judiciar^[3]. Dacă nu există sume suficiente pentru plata legatelor, executorul va putea cere instanței să încuviințeze vânzarea bunurilor defunctului^[4]. Soluția clarifică incertitudinile anterioare pe acest subiect prin întărirea poziției executorului^[5]. Înstrăinarea imobilelor însă poate fi autorizată numai când nu există moștenitori rezervatari și cu aceeași condiție ca mai sus, și anume să fie necesară pentru plata legatelor. Tot astfel, executorul va încasa creanțele moștenirii și va putea introduce, la nevoie, acțiuni pentru recuperarea sau executarea lor silită^[6]. Cu titlu general de altfel, executorul va reprezenta moștenirea în instanță de fiecare dată când este necesar, inclusiv în acțiuni posesorii sau în executarea sarcinilor care grevează legatele. Invers însă, el poate achita datoriile succesiunii numai dacă testamentul îl împuternicește clar în acest sens sau dacă nu, când există încuviințarea instanței de a le plăti, aspect de noutate în reglementarea noastră^[7]. Art. 1.080 C. civ. preia pe această cale mare parte din dispozițiile art. 916 alin. (1)-(4) C. civ. 1864^[8]. Se consideră însă pe bună dreptate că datoriile pot fi achitate numai din lichiditățile succesiunii. Altfel spus, executorul nu poate cere în acest scop instanței să-i autorizeze vânzarea bunurilor succesorale, căci textele aplicabile sunt de strictă interpretare^[9].

§19. Sarcinile executorului. Măsuri de conservare. Art. 1.080 C. civ. precizează totodată prerogative specifice, date în competența executorului testamentar pentru realizarea sarcinilor sale^[10]. Sunt în cauză, înainte de toate, anumite măsuri de conservare. Astfel, executorul va putea să ceară punerea sigiliilor dacă printre moștenitori sunt persoane minore, dispărute sau care beneficiază de consilierea judiciară ori de tutela specială. În plus, acesta va stărui pentru realizarea inventarului bunurilor din averea moștenită, în prezența succesorilor sau cu citarea lor. Inventarul se realizează însă tot de către notarul public sesizat cu dezbaterea procedurii succesorale^[11]. În schimb, executorul testamentar nu se va putea opune la efectuarea inventarului dacă se realizează la solicitarea unei alte persoane^[12]. De aici rezultă că opoziția sa la efectuarea inventarului nu poate antrena suspendarea procedurii succesorale notariale pe temeiul art. 109 alin. (1) lit. d) din Legea notarilor publici și activității notariale nr. 36/1995, republicată^[13] și art. 242 lit. d) din Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 2.333/2013^[14].

§20. Puterile executorului. Administrarea patrimoniului. Prerogativele care-i revin executorului se sprijină în prezent pe dreptul de administrare cu privire la patrimoniul succesoral, recunoscut acum textual în art. 1.079 C. civ., mai sus amintit^[15]. Acesta îi este acordat din oficiu, chiar și atunci când testatorul nu a dispus explicit în acest sens. Este considerat o noutate a Codului civil, iar lămurirea sensului acestei prevederi va reprezenta fără îndoială terenul de confruntare între perspectivele divergente ale dreptului civil și ale common law cât privește rolul executorului testamentar^[16]. Soluția cea mai rațională în prezent îi cantonează totuși sarcinile în continuare la nivelul actelor de conservare și de administrare propriu-zise, indiferent că sunt în cauză bunuri mobile sau imobile^[17]. Rămân excluse prin urmare și pe mai departe actele de dispoziție^[18], fie și numai în considerarea condițiilor foarte restrictive în care instanțele pot autoriza executorului vânzarea bunurilor succesorale. În plus, administrarea patrimoniului succesoral prin executor nu reprezintă un scop în sine^[19], de unde rezultă că gestiunea sa trebuie în toate cazurile să urmărească îndeplinirea dispozițiilor testamentare. Acestea din urmă se cer, pe cale de consecință, clar exprimate în actul de ultimă voință, pentru că dau și măsura actelor de conservare și de administrare care se pot încheia prin executor. Oricum, autorul moștenirii poate să se pronunțe în sensul că nu-i acordă executorului calitatea de administrator al moștenirii. El poate, tot astfel, să limiteze dreptul de administrare al executorului la anumite bunuri sau categorii de bunuri din masa moștenită – mobile sau imobile, luate, de exemplu, în funcție de locul ori de țara în care sunt situate^[20]. Mecanismul acestuia se inspiră practic din textul art. 1.033 al proiectului de Cod civil realizat de Carol al II-lea. Cu titlu comparativ, în trecut era clar că sezina de care dispunea executorul conform legislației anterioare îi conferea numai detenția precară cât privește bunurile mobile din masa succesorală, respectiv dreptul de a le prelua în scopul îndeplinirii dispozițiilor testamentare^[21]. Ea nu se confunda, prin urmare, cu regimul aplicabil moștenitorilor sezinari, ci era mai apropiată de prerogativele unui administrator-sechestru^[22].

B. Dări de seamă și remunerații

§21. Similar cu mandatul. Răspunderea executorului. Se remarcă frecvent că pe planul efectelor juridice, regimul execuțiunii testamentare pare întrucâtva similar contractului de mandat^[23]. Aparența se justifică fie și numai din cauza referirilor constante la ideea unor împuterniciri din partea defunctului când vine vorba de atribuțiile date în sarcina executorului testamentar^[24]. Mai mult chiar, art. 1.082 alin. (2) C. civ. prevede textual că tragerea executorului la răspundere pentru neîndeplinirea sarcinilor sale în realizarea dispozițiilor de ultimă voință funcționează la fel precum în cazul mandatarilor^[25]. Din acest motiv, s-a considerat uneori că execuțiunea testamentară are natura unui mandat special și că regulile mandatului sunt aplicabile cu titlu de drept comun^[26]. De aici s-ar deduce că executorul testamentar îl reprezintă pe defunct într-o calitate similară celei de mandatar, chiar dacă, practic, lucrează în interesul creditorilor și al beneficiarilor de legate^[27].

§22. Similar cu mandatul. Posibile analogii. În această linie de gândire, s-au considerat aplicabile aici, prin analogie^[28], dispoziții precum art. 2.017^[29], art. 2.018^[30] și art. 2.021 C. civ.^[31], precum și ansamblul regulilor de drept comun din materia mandatului, dacă legea nu prevede altfel sau nu sunt contrare scopului execuțiunii testamentare. Prin asemănare, s-au conturat mai departe, bunăoară, soluții în sensul că executorul nu răspunde pentru pieirea fortuită a bunurilor deținute pe temeiul administrării sale, chiar dacă le-ar fi putut salva prin sacrificarea bunurilor sale proprii^[32]. Raportat la prevederile instituite pentru mandat în art. 2.020 C. civ.^[33], s-a concluzionat și că dacă folosește în interes propriu sumele de bani cuvenite succesiunii, executorul datorează dobânzi din ziua întrebuințării lor, fără să fie necesară punerea sa în întârziere. Pentru sumele care nu au fost întrebuințate în interes propriu, executorul datorează dobânzi din ziua când i-au fost cerute de către moștenitori, cu mențiunea că punerea sa în întârziere se poate face și printr-o simplă notificare^[34]. Dările de seamă pretinse în acest cadru pe temeiul obligațiilor de a da socoteală de rezultatele obținute împrumută și ele forme asemănătoare mandatului.

§23. Similar cu mandatul. Darea de seamă. Obligația executorului testamentar de a da socoteală presupune înștiințarea moștenitorilor universali și cu titlu universal ori a curatorului succesiunii vacante, precum și a creditorilor moștenirii, despre demersurile întreprinse și despre rezultatele gestiunii sale^[35]. În concret, art. 1.082 alin. (1) teza I C. civ.^[36] îi pretinde acestuia în fiecare an de activitate inițială sau prelungită să realizeze dări de seamă în forme asemănătoare celor prezentate de mandatar pe temeiul art. 2.019 C. civ.^[37]. În aceleași condiții se va trage linia și la încetarea misiunilor sale din orice motiv^[38]. Art. 1.082 alin. (1) teza a II-a C. civ. dispune, mai departe, că obligația de a da socoteală se transmite inclusiv moștenitorilor executorului^[39]. La darea de seamă finală, vor fi remise succesorilor testatorului și toate bunurile dobândite în contextul misiunii executorului. Dacă executorul refuză să predea bunurile pe care le deține în temeiul gestiunii sale, moștenitorii testatorului au la îndemână o acțiune personală, întemeiată pe art. 1.079 C. civ. și pe art. 1.082 C. civ. sau, la alegerea lor, o acțiune reală, în revendicare^[40].

§24. Darea de seamă. Scutire de către testator. Obligația de a da socoteală este una imperativă. Aceasta înseamnă că testatorul nu îl poate degreva pe executor de restituirea bunurilor și sumelor primite în cadrul sarcinilor sale, căci altminteri l-ar scuti de orice responsabilitate, ca și cum sarcinile sale ar constitui de fapt un privilegiu, atribuit cu titlu gratuit^[41]. Alteori, s-a considerat că în limita rezervei și dacă nu sunt încălcate alte reguli de ordine publică, testatorul îl poate totuși scuti pe executor de obligația de a da socoteală^[42]. Totuși, scutirea s-a considerat valabilă strict pe ideea reinterpretării sale în sensul instituirii executorului ca legatar universal asupra restului din averea succesorală rămas după plata celorlalte legate, de unde rezultă că rămâne totuși foarte controversată.

§25. Similar cu mandatul. Acceptare facultativă. Tot astfel, acceptarea sarcinilor încredințate rămâne facultativă, căci nimeni nu poate fi obligat să fie mandatar sau executor testamentar. În cazul celui de-al doilea însă, legea impune forma autentică notarială. Mai precis, art. 1.077 alin. (3) C. civ. prevede că puterile executorului testamentar pot fi exercitate numai de la data când a fost acceptată misiunea sa prin declarație autentică notarială^[43]. Astfel stau lucrurile inclusiv în cazul executorilor testamentari numiți în considerarea unei funcții determinate, conform art. 1.081 alin. (2) C. civ., la preluarea sarcinilor de către succesor^[44]. Soluția se inspiră la rândul său din dispozițiile art. 1.031 ale proiectului de Cod civil realizat de Carol al II-lea. Actele și operațiunile realizate până la momentul respectiv cu privire la masa succesorală pe temeiul execuțiunii testamentare au regimul gestiunii de afaceri prevăzute în art. 1.330 și urm. C. civ. Au existat critici din partea unui autor pe motiv că la momentul instrumentării declarației de acceptare, notarul nu realizează verificări prea riguroase care să confirme legitimitatea desemnării executorului testamentar, mai ales dacă s-a realizat pe calea unui testament olograf^[45]. Totuși, argumentul nu prezintă relevanță, căci terții pot oricând pretinde probe suplimentare în această privință, inclusiv în forma unui certificat de executor testamentar eliberat de către notarul public^[46]. Același autor acuză însă invers, mai departe, tocmai rigoarea formei autentice notariale pretinse de textul aplicabil, prin comparație cu acceptarea tacită permisă moștenitorilor și legatarilor^[47]. Rezultă, prin urmare, o anumită inconsecvență în formularea criticilor aduse reglementării, între prea stricta rigoare și prea larga permisivitate imputată normei analizate.

§26. Refuzul acceptării. Caducitate. Dacă, în schimb, executorul testamentar nu acceptă misiunea delegată lui de către testator, atunci execuțiunea rămâne caducă^[48]. La fel, dacă era decedat încă dinaintea datei deschiderii moștenirii. În toate situațiile de caducitate, ducerea la bun sfârșit a dispozițiilor testamentare rămâne în sarcina moștenitorilor legali și a legatarilor universali sau cu titlu universal, dacă există. Acceptarea sarcinilor executorului testamentar se concretizează în orice caz într-un act juridic unilateral, căci nu are semnificația realizării unui acord pe teren contractual între defunct și persoana desemnată^[49].

§27. Similar cu mandatul. Gratuit sau oneros. Odată acceptată însă, execuțiunea testamentară este de principiu, la fel precum în cazul mandatarului, o sarcină cu titlu gratuit. Astfel prevede art. 1.083 C. civ., dacă nu cumva figurează expres prevăzută vreo remunerație în actul de ultimă voință^[50]. Doctrina prezumă totuși caracterul oneros al execuțiunii testamentare atunci când reprezentantul acționează cu titlu profesional, astfel încât nu își realizează sarcinile în considerarea relațiilor sale personale cu de cujus, ci pe temeiul activităților sale lucrative^[51]. Remunerația este plătită de către succesiune, luată în ansamblul său, deci nu este datorată numai de unul sau altul dintre moștenitori, ori de către toți succesorii, dar în nume și pe cont propriu^[52].

§28. Gratuit sau oneros. Cheltuieli avansate. Pe lângă eventuala remunerație, textul art. 1.084 C. civ. dispune că sunt în sarcina moștenirii și restul cheltuielilor angajate de către executorul testamentar în exercitarea puterilor sale^[53]. Textul a fost preluat din art. 919 C: civ. 1864^[54]. Se consideră totuși că sunt astfel acoperite numai cheltuielile necesare și utile avansate de către executor, deci nu și alte sume, care nu ar corespunde unui folos efectiv pentru masa succesorală. Dobânzile se calculează din ziua plății și se datorează fără ca succesiunea să fi fost pusă în întârziere^[55].

§29. Stabilirea remunerației. Legat remuneratoriu. În cazul instituirii execuțiunii testamentare cu titlu oneros, dar fără să fie cifrate sumele cuvenite, determinarea remunerației se va face prin analogie cu regulile mandatului, conform dispozițiilor din art. 2.010 alin. (2) C. civ.^[56] Acest text prevede că „dacă mandatul este cu titlu oneros, iar remunerația mandatarului nu este determinată prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanțelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate”. Este posibil însă și ca executorul testamentar să fie remunerat sub forma unui legat, pe care îl poate în continuare accepta sau refuza^[57]. Dacă însă nu acceptă execuțiunea testamentară, legatul remuneratoriu devine caduc și nu mai poate fi acceptat, la rândul său – cu excepția situației când se dovedește că intenția testatorului a fost ca legatul să nu depindă de acceptarea sau neacceptarea misiunii de executor^[58].

§30. Gratuit sau oneros. Diligențele pretinse. Caracterul gratuit sau oneros al misiunii contează și pe planul răspunderii la care poate fi tras executorul. În concret, diligența cerută în realizarea misiunii sale se apreciază diferit, după cum a fost sau nu remunerat. Soluția se justifică tot prin analogie cu regulile mandatului din art. 2.018 alin. (1) C. civ. Mai precis, dacă sarcina sa este remunerată, executorul va răspunde mai sever, pe temeiul ideii de culpa levis in abstracto, în toate cazurile în care nu și-a îndeplinit atribuțiile ca un bun proprietar^[59]. În caz contrar, diligențele care-i sunt pretinse vor fi apreciate mai lejer, prin raportare la grija pe care o manifestă în propriile afaceri și față de propriile sale bunuri. Criteriul corespunde atunci sintagmei de culpa levis in concreto^[60].

C. Considerații personale și haină testamentară

§31. Deosebiri față de mandat. Administrarea bunurilor altuia. Pe un plan mai riguros însă, executorul nu intervine ca reprezentant al testatorului, adică precum un mandatar propriu-zis^[61]. Aceasta deoarece nu se leagă relații similare mandatului nici cu defunctul, nici cu succesorii săi, căci aceștia din urmă nu pot fi considerați că ratifică implicit actele executorului la momentul acceptării moștenirii^[62]. Tocmai pe acest motiv a fost necesar să fie reținută explicit în art. 1.082 alin. (2) C. civ. referirea la regimul mandatului, căci altminteri, pe baze strict raționale nu s-ar fi realizat asimilarea. În rest, se consideră uneori că nu sunt incidente nici regulile privind administrarea bunurilor altuia^[63], iar partajul implică neapărat consimțământul succesorilor și nu se realizează nemijlocit prin voința executorului. Problema reprezentării se pune cu atât mai puțin în cazul actelor materiale îndeplinite în realizarea sarcinilor executorului^[64]. Alți autori au considerat că se aplică totuși măcar dispozițiile privind administrarea simplă din art. 795-799 C. civ.^[65] Este clar în orice caz că pare și pe această cale să prevaleze în continuare viziunea tradițională de drept civil cu privire la rolul executorului, radical diferită de cea din common law^[66].

§32. Partajul succesiunii. Putere fără reprezentare. De exemplu, chiar dacă testatorul a dispus ca executorul să realizeze partajul bunurilor succesorale, acesta din urmă va putea întocmi în cel mai bun caz un proiect pe care să-l supună aprobării moștenitorilor. Conținutul acestuia poate fi conceput fie conform indicațiilor defunctului, fie pe baza intuiției executorului. Importantă este oricum doar inițierea dialogului pe tema partajului cu succesorii, căci aceștia nu pot fi obligați la vreo modalitate anume de împărțeală^[67], dacă nu cumva consimțiseră în privința lui anterior, pe calea partajului de ascendent^[68]. Din acest motiv, un autor a considerat că prerogativa partajării bunurilor succesorale delegată executorului este mai degrabă „o butaforie juridică”^[69]. Ar fi vorba, prin urmare, mai degrabă de „putere fără reprezentare”^[70] sau de un mecanism similar fiduciei^[71]. Ideea se inspiră clar din common law, care transmite imaginea finalizării dezbaterii succesorale pe calea partajului orchestrat prin efortul executorului testamentar^[72].

§33. Similar cu mandatul. Intuitu personae. Specificul intuitu personae al execuțiunii testamentare semnifică faptul că sarcinile aferente au fost încredințate în considerarea calităților persoanei desemnate. De aici rezultă că, în principiu, acestea nu pot fi delegate mai departe prin substituire^[73]. Dacă testatorul avea în vedere să-i ușureze munca executorului, ar fi trebuit să numească mai multe persoane responsabile în această funcție, cărora să le împartă competențele. Anumite acte materiale pot fi totuși îndeplinite de terțe persoane, la ordinul executorului numit^[74]. Din această perspectivă, principiul din art. 1.081 alin. (1) C. civ. rămâne că puterile care-i revin executorului testamentar nu pot fi transmise^[75]. Mai mult, dacă se întâmplă ca acesta să decedeze în timpul misiunilor sale, propriii săi moștenitori nici măcar nu sunt obligați, precum în cazul unui mandat, să-i continue sarcinile prin luarea de măsuri până la înștiințarea succesorilor testatorului. În acest caz, execuțiunea pur și simplu încetează pe loc, iar moștenitorii executorului au doar obligația să dea socoteală cu privire la gestiunea întreprinsă până la momentul respectiv^[76].

(continuare în numărul viitor)

Bibliografie

Manuale universitare

1. Bacaci, Al., Comăniță, Gh., 2013, Drept civil. Succesiunile, București, Universul Juridic.

2. Boroi, G., Anghelescu, C.A., Nicolae, I., 2021, Fișe de drept civil, ediția a 6-a, revizuită şi adăugită, Bucureşti, Hamangiu.

3. Chirică, D., 2014, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, București, C.H. Beck.

4. Deak, Fr., Popescu, R., 2014, Tratat de drept succesoral, ediția a III-a, actualizată și completată, vol. II, Moștenirea testamentară, București, Universul Juridic.

5. Eliescu, M., 1997, Curs de succesiuni, Bucureşti, Humanitas.

6. Flour, J., Souleau, H., 1991, Les successions, ediția a 3-a, Paris, A. Colin.

7. Kocsis, J., Vasilescu, P., 2016, Drept civil. Succesiuni, Bucureşti, Hamangiu.

8. Malaurie, Ph., 2006, Les successions. Les libéralités, ediția a 2-a, Paris, Defrénois.

9. Stănciulescu, L., 2017, Moștenirea. Doctrină și jurisprudență, București, Hamangiu.

10. Veress, E., Székely, J., 2020, Drept civil. Moștenirea. Liberalitățile, ediția a 2-a, București, C.H. Beck, cap. 2, secțiunea a 10-a, Execuțiunea testamentară, www.legalis.ro, accesat la 1 august 2023.

Lucrări de specialitate

1. Alexandresco, D., 1914, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român în comparațiune cu legile vechi și cu principalele legislațiuni străine, tomul al IV-lea, 2, Iași, Tipografia Națională.

2. Cantacuzino, M.B., f.a., Elementele dreptului civil, București, Cartea Românească.

3. Genoiu, I., 2012, Dreptul la moștenire în noul Cod civil, București, C.H. Beck.

4. Grimaldi, M., 2000, Droit civil. Libéralités. Partages d’ascendant, Paris, Litec.

5. Dunca, D., Negrilă, D., 2014, Drept civil. Moșteniri și liberalități. Note de curs, vol. I, București, Notarom.

6. Eliescu, M., 1966, Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul RSR, București, Editura Academiei RSR.

7. Filitti, G., 2007, UNNPR, Testamente (1599-1917), București, Notarom.

8. Hamangiu, C., Rosetti-Bălănescu, I., Băicoianu, Al., 1998, Tratat de drept civil român, vol. III, Bucureşti, All.

9. Letellier, F., 2002, Éxecuteur testamentaire, Paris, Dalloz.

10. Mazeaud, H. și L., Mazeaud, J., 1999, Leçons de droit civil, tom IV, vol. 2, Successions – Libéralités, ediția a 5-a, de L. Leveneur și S. Leveneur, Paris, Montchrestien.

11. Planiol, M., Ripert, G., 1956, Traité pratique de droit civil français. Tome V. Donations et testaments, de A. Trasbot, Y. Loussouarn, Paris, LGDJ.

12. Popa, I., 2013, Drept civil. Moșteniri și liberalități, București, Universul Juridic.

13. Safta-Romano, E., 1995, Dreptul de moștenire, vol. 1, Iași, Graphix.

14. Sauvage, F., 2011, Exécution testamentaire, Paris, Dalloz.

15. Terré, Fr., Lequette, Y., 1997, Droit civil. Les successions. Les libéralités, ediția a 3-a, Paris, Dalloz.

Articole de revistă

1. Avram, M., Samoilă, C., 2021, „Probleme privind executarea silită împotriva moștenitorilor. O analiză critică a orientărilor jurisprudențiale”, în RRDP, nr. 1.

2. Bacaci, Al., „Execuțiunea testamentară în noul Cod civil” în Revista Avocatul, ediția online, www.unbr.ro, consultată la 7 august 2023.

3. Baias, F.A., Boar, A., Boar, F.A., 2023, „Tendințe noi în protecția adulților vulnerabili. Reforma incapacității și cerința discernământului”, în RDF, nr. 1.

4. Boți, I., 2011, „Aplicații practice ale contractului de mandat potrivit noului Cod civil”, în Pandectele Săptămânale, nr. 24.

5. Chamoulaud-Trapiers, A., 2006, „Les exécuteurs testamentaires”, în Recueil Dalloz, nr. 37, în Dosarul „Premières vues sur la réforme des successions et des libéralités (loi n° 2006-728 du 23 juin 2006)”, https://www.dalloz.fr, consultat la 9 august 2023.

6. Isache, D., 2020, „Administrarea succesiunii de către executorul testamentar”, în Buletinul Notarilor Publici, nr. 4.

7. Motica, A.R., Tec, L.M., 2019, „Familia prin contract”,în RDF, nr. 2.

8. Popa, I., 2015, „Instituții juridice controversate de drept succesoral menținute sau existente în noul Cod civil român”, în Dreptul, nr. 7.

9. Rădulescu, O., 1998, „Condițiile în care este posibilă vânzarea imobilului defunctului de către executorul testamentar”, în Dreptul, nr. 4.

10. Rizoiu, R., 2019, „Oglinzi paralele: Este puterea de reprezentare o veritabilă putere? (Partea I)”, în RRDP, nr. 2.

11. Stoica, V., 2019, „Despre puterea de reprezentare”, în RRDP, nr. 2.

Studii în volum

1. Savu, A., Drăgușin, C., 2022, „Câteva observații și comentarii de natură teoretică și practică referitoare la Legea nr. 140/2022”, în Drăgușin, C. (coord.), Codul civil, actualizat la 15 iunie 2022, București, Solomon.

2. Frențiu, G.-C., 2012,„Comentariile de sub art. 1.077-1.085 C. civ.”,în Ricu, C.-S., Frențiu, G.-C., Zeca, D., Cigan, D.M., Rădulescu, T.V., Ungureanu, C.T., Răducan, G., Durac, Gh., Călin, D., Ninu, I., Bleoancă, Al., Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență. Vol. II. Art. 953-1649. Moșteniri și liberalități. Obligații, București, Hamangiu.

3. Macovei, C., Dobrilă, M.C., 2021, „Comentariile de sub art. 1.077-1.085 C. civ.”,în Baias, Fl.A., Chelaru, E., Constantinovici, R., Macovei I. (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ediția a 3-a, București, C.H. Beck.

4. Mănescu, D.V., 2007, „O ilustrare a evoluției succesiunii testamentare”, cuvânt-înainte laFilitti, G., 2007, UNNPR, Testamente (1599-1917), Notarom, București.

5. Murphy, A., 2021, „Restauratio Iustinianus. Despre reforma dezmoștenirii în dreptul succesoral român”, în Bob-Bocșan, M.-D., Cercel, S. (coord.), Despre (r)evoluții în drept. Studii dedicate centenarului Vladimir Hanga”, București, Universul Juridic & Editura Academiei Române.

6. Nicolae, I., 2021, „Execuțiunea testamentară (Partea I)”,în Universul Juridic Premium, nr. 10 (extras din lucrarea Devoluțiunea legală și testamentară a moștenirii, București, Hamangiu, 2016).

7. Nicolae, I., 2021, „Execuțiunea testamentară (Partea a II-a)”,în Universul Juridic Premium, nr. 11 (extras din lucrarea Devoluțiunea legală și testamentară a moștenirii, București, Hamangiu, 2016).

8. Paraschiv, M., 2011, „Notele de sub art. 1.077-1.085 C. civ.”, în Georgescu-Banc, A., Dobre, A.-F., Dimitriu, Al., Răţoi, Al.-Ş., Slujitoru, Al.-I., Atanasiu, A.-G., Dumitru, D.-N., Pădurariu, I., Sorescu, I., Paraschiv, M., Piperea, M., Piperea, P., Ionescu, R.-Al., Şerban, M., Dumitru, G.-A., Văduva, C.-M., Noul Cod civil. Note. Corelații. Explicații, București, C.H. Beck.

Lucrări de practică notarială

1. Rotaru, D. (coord.), 2011, Ghid de practică notarială, București, Notarom.

2. UNNPR, 2013, Culegere de spețe notariale, vol. I, București, Notarom.

3. UNNPR, 2019, Culegere de spețe notariale, vol. VI, București, Notarom.

---

[1] A se vedea E. Veress, J. Székely, op. cit., §2.

[2] A se vedea D. Chirică, op. cit., §801.

[3] A se vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, loc. cit., „Comentariu sub art. 1080”, §1.

[4] Ibidem – în sensul că instanța apreciază suveran cu privire la vânzarea bunurilor din masa succesorală.

[5] A se vedea D. Isache, op. cit., p. 17-18.

[6] A se vedea: D. Isache, op. cit., n. 13; D. Dunca, D. Negrilă, loc. cit.(Drept civil. Moșteniri și liberalități. Note de curs…), p. 301. Contra, a se vedea J. Kocsis, P. Vasilescu, Drept civil. Succesiuni, Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 171 – dar ideea încasării creanțelor lipsită de prerogativa recuperării lor prin executare silită pare întrucâtva neserioasă.

[7] A se vedea M. Paraschiv, loc. cit., „Notă sub art. 1.080”, pct. 3.

[8] Ibidem, pct. 1.

[9] A se vedea D. Isache, op. cit., p. 18.

[10] Art. 1.080 C. civ.: „(1) Executorul testamentar: a) va cere, în condițiile legii, punerea sigiliilor, dacă printre moștenitori sunt și minori, persoane puse sub interdicție judecătorească sau dispărute; b) va stărui a se face inventarul bunurilor moștenirii în prezența sau cu citarea moștenitorilor; c) va cere instanței să încuviințeze vânzarea bunurilor, în lipsă de sume suficiente pentru executarea legatelor; instanța va putea încuviința vânzarea imobilelor succesorale numai dacă nu există moștenitori rezervatari; d) va depune diligențe pentru executarea testamentului, iar în caz de contestație, pentru a apăra validitatea sa; e) va plăti datoriile moștenirii dacă a fost împuternicit în acest sens prin testament. În lipsa unei asemenea împuterniciri, executorul testamentar va putea achita datoriile numai cu încuviințarea instanței; f) va încasa creanțele moștenirii. (2) Testatorul poate dispune ca executorul testamentar să procedeze la partajarea bunurilor moștenirii. Partajul produce efecte numai dacă proiectul prezentat de către executor a fost aprobat de toți moștenitorii.”

[11] A se vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, loc. cit., „Comentariu sub art. 1.080”, §1.

[12] A se vedea D. Dunca, D. Negrilă, loc. cit.(Procedură succesorală notarială. Note de curs…), p. 28.

[13] Art. 109 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 36/1995: „Procedura succesorală se poate suspenda în următoarele cazuri: […] în orice alte cazuri prevăzute în Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările ulterioare.”

[14] Art. 242 lit. d) din Regulamentul Legii nr. 36/1995: „Raportat la dispoziția din art. 109 alin. (1) lit. d) din lege, notarul public dispune suspendarea cauzei succesorale în cazurile prevăzute de legislația în vigoare, cum ar fi: repunerea în termenul de opțiune succesorală, reducerea și prorogarea acestuia, opoziția la inventarul succesoral, opoziția la desemnarea custodelui bunurilor găsite cu ocazia inventarului, opoziția la desemnarea lichidatorului.”

[15] A se vedea supra, §11.

[16] A se vedea supra, §§3-4.

[17] A se vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, loc. cit., „Comentariu sub art. 1.079”, §1.

[18] A se vedea D. Isache, op. cit., p. 18. În sensul că executorul testamentar poate inclusiv culege fructele și chiar încheia unele acte de dispoziție dacă prezintă caracter util, a se vedea totuși D. Dunca, D. Negrilă, loc. cit.(Drept civil. Moșteniri și liberalități. Note de curs…), p. 301.

[19] A se vedea supra, §11.

[20] A se vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, loc. cit., „Comentariu sub art. 1.079”, §1.

[21] A se vedea I. Nicolae, loc. cit. (Partea a II-a), pct. 1.

[22] A se vedea D. Chirică, op. cit., §801.

[23] A se vedea D. Chirică, op. cit., §810; M. Eliescu, op. cit., p. 288; E. Safta-Romano, „Dreptul de moștenire”, vol. 1, Graphix, Iași, 1995, p. 273; D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român în comparațiune cu legile vechi și cu principalele legislațiuni străine, tomul al IV-lea, 2, Tipografia Națională, Iași, 1914, p. 349; C. Macovei, M.C. Dobrilă, loc. cit.,„Comentariu sub art. 1.077”, §2; I. Boți, „Aplicații practice ale contractului de mandat potrivit noului Cod civil”, în Pandectele Săptămânale, Editura Rosetti, nr. 24/2011, pct. 4.3.

[24] A se vedea D. Chirică, op. cit., §801, unde sunt menționate și soluțiile care apropie mecanismul execuțiunii testamentare de fiducie; D. Alexandresco, op. cit., p. 349.

[25] Art. 1.082 alin. (2) C. civ.: „Executorul testamentar răspunde ca un mandatar în legătură cu executarea dispozițiilor testamentare.”

[26] A se vedea, de exemplu, M. Paraschiv, loc. cit., „Notă sub art. 1.085”.

[27] A se vedea Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 198-200, care precizează însă și deosebirile față de mandatul propriu-zis; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III, All, Bucureşti, 1998, p. 603-605; F. Sauvage, loc. cit., §4; M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français. Tome V. Donations et testaments, de A. Trasbot, Y. Loussouarn, LGDJ, 1956, p. 815, nr. 676.

[28] A se vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, loc. cit., „Comentariu sub art. 1.082”, §3.

[29] Art. 2.017 C. civ.: „(1) Mandatarul nu poate să depășească limitele stabilite prin mandat. (2) Cu toate acestea, el se poate abate de la instrucțiunile primite, dacă îi este imposibil să îl înștiințeze în prealabil pe mandant şi se poate prezuma că acesta ar fi aprobat abaterea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică. În acest caz, mandatarul este obligat să îl înștiințeze de îndată pe mandant cu privire la schimbările aduse executării mandatului.”

[30] Art. 2.018 C. civ.: „(1) Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul este ținut să execute mandatul cu diligența unui bun proprietar. Dacă însă mandatul este cu titlu gratuit, mandatarul este obligat să îl îndeplinească cu diligența pe care o manifestă în propriile afaceri. (2) Mandatarul este obligat să îl înștiințeze pe mandant despre împrejurările care au apărut ulterior încheierii mandatului şi care pot determina revocarea sau modificarea acestuia.”

[31] Art. 2.021 C. civ.: „În lipsa unei convenții contrare, mandatarul care şi-a îndeplinit mandatul nu răspunde față de mandant cu privire la executarea obligațiilor asumate de persoanele cu care a contractat, cu excepția cazului în care insolvabilitatea lor i-a fost sau ar fi trebuit să îi fi fost cunoscută la data încheierii contractului cu acele persoane.”

[32] A se vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, loc. cit., „Comentariu sub art. 1.082”, §1; G. Boroi, C.A. Anghelescu, I. Nicolae, Fișe de drept civil, ediția a 6-a, revizuită şi adăugită, Hamangiu, Bucureşti, 2021, p. 669; E. Veress, J. Székely, op. cit., §2; I. Genoiu, op. cit., p. 293.

[33] Art. 2.020 C. civ.: „Mandatarul datorează dobânzi pentru sumele întrebuințate în folosul său începând din ziua întrebuințării, iar pentru cele cu care a rămas dator, din ziua în care a fost pus în întârziere.”

[34] A se vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, loc. cit., „Comentariu sub art. 1.082”, §1.

[35] A se vedea D. Chirică, op. cit., §819.

[36] Art. 1.082 alin. (1) teza I C. civ.: „La sfârșitul fiecărui an şi la încetarea misiunii sale, executorul testamentar este obligat să dea socoteală pentru gestiunea sa, chiar dacă nu există moștenitori rezervatari.”

[37] Art. 2.019 C. civ.: „(1) Orice mandatar este ținut să dea socoteală despre gestiunea sa și să remită mandantului tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi fost datorat mandantului. (2) În perioada în care bunurile primite cu ocazia executării mandatului de la mandant ori în numele lui se află în deținerea mandatarului, acesta este obligat să le conserve.”

[38] A se vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, loc. cit., „Comentariu sub art. 1.082”, §2.

[39] Art. 1.082 alin. (1) teza a II-a C. civ.: „Această obligație se transmite moștenitorilor executorului.”

[40] A se vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, loc. cit., „Comentariu sub art. 1.082”, §1.

[41] A se vedea D. Chirică, op. cit., §821; D. Alexandresco, op. cit., p. 381-382; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 619, nr. 1480; M. Grimaldi, Droit civil. Libéralités. Partages d’ascendant, Litec, Paris, 2000, p. 376-377, nr. 1484; F. Letellier, „Éxecuteur testamentaire”, în Répertoire civil Dalloz, 2002, §37.

[42] A se vedea J. Flour, H. Souleau, Les successions, ediția a 3-a, A. Colin, Paris, 1991, p. 123, nr. 191; H. și L. Mazeaud, J. Mazeaud, Leçons de droit civil, tom IV, vol. 2, Successions – Libéralités, ediția a 5-a, de L. Leveneur și S. Leveneur, Montchrestien, Paris, 1999, p. 351, nr. 1033; Ph. Malaurie, op. cit., p. 265, nr. 511; Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 205; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 1003.

[43] A se vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, loc. cit., „Comentariu sub art. 1.077”, §3.

[44] A se vedea M. Paraschiv, loc. cit., „Notă sub art. 1.077”, pct. 4. A se vedea infra, §34.

[45] A se vedea D. Chirică, op. cit., §809.

[46] A se vedea infra, §36.

[47] A se vedea D. Chirică, op. cit., §811.

[48] A se vedea I. Nicolae, loc. cit. (Partea I), pct. 4; D. Dunca, D. Negrilă, loc. cit.(Drept civil. Moșteniri și liberalități. Note de curs…), p. 300.

[49] A se vedea D. Chirică, op. cit., §§810-811.

[50] Art. 1.083 C. civ.: „Misiunea executorului testamentar este gratuită, dacă testatorul nu a stabilit o remunerație în sarcina moștenirii.” A se vedea D. Dunca, D. Negrilă, loc. cit.(Drept civil. Moșteniri și liberalități. Note de curs…), p. 299.

[51] A se vedea: C. Macovei, M.C. Dobrilă, loc. cit., „Comentariu sub art. 1.077”, §2; M. Paraschiv, loc. cit., „Notă sub art. 1.083”, pct. 2.

[52] A se vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, loc. cit., „Comentariu sub art. 1.083”, §1; D. Chirică, op. cit., §810.

[53] Art. 1.084 C. civ.: „Cheltuielile făcute de executorul testamentar în exercitarea puterilor sale sunt în sarcina moștenirii.”

[54] A se vedea M. Paraschiv, loc. cit., „Notă sub art. 1.084”.

[55] A se vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, loc. cit., „Comentariu sub art. 1.084”, §1.

[56] A se vedea I. Nicolae, loc. cit. (Partea I), pct. 4.

[57] A se vedea E. Veress, J. Székely, op. cit., §1.

[58] A se vedea Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 199.

[59] A se vedea D. Chirică, op. cit., §820.

[60] A se vedea I. Nicolae, loc. cit. (Partea a II-a), pct. 1; E. Veress, J. Székely, op. cit., §2.

[61] A se vedea D. Isache, op. cit., p. 14.

[62] A se vedea V. Stoica, „Despre puterea de reprezentare”, în RRDP, nr. 2/2019, p. 39.

[63] A se vedea D. Isache, op. cit., p. 15.

[64] A se vedea V. Stoica, loc. cit.

[65] A se vedea: D. Chirică, op. cit., §813; I. Popa, Drept civil. Moșteniri și liberalități, Universul Juridic, București, 2013, p. 389, nr. 564; Al. Bacaci, Gh. Comăniță, Drept civil. Succesiunile, Universul Juridic, București, 2013, p. 143; Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 201; G.-C. Frențiu, loc. cit., „Comentariu sub art. 1.079”, §14; R. Rizoiu, „Oglinzi paralele: Este puterea de reprezentare o veritabilă putere?” (Partea I), în RRDP, nr. 2/2019, §9.

[66] A se vedea supra, §§3-4.

[67] A se vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, loc. cit., „Comentariu sub art. 1.080”, §1.

[68] A se vedea D. Isache, op. cit., p. 19.

[69] A se vedea D. Chirică, op. cit., §817.

[70] A se vedea V. Stoica, op. cit., p. 39.

[71] A se vedea Ph. Malaurie, op. cit., p. 262, nr. 507; F. Letellier, op. cit., §4.

[72] A se vedea supra, §§3-4.

[73] A se vedea M. Paraschiv, loc. cit., „Notă sub art. 1.081”, pct. 1.

[74] A se vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, loc. cit., „Comentariu sub art. 1.080”, §1.

[75] Art. 1.081 alin. (1) C. civ.: „Puterile executorului testamentar nu pot fi transmise.”

[76] A se vedea supra, §33.

---

* Menționăm pe această cale că într-un alt material publicat anterior, intitulat Exheredarea. Teorie și practică notarială (BNP, nr. 1/2023), la pagina 64, am inclus cu titlu de anexă și un model de testament prin care autorul succesiunii dispune dezmoștenirea unor persoane. Totuși, titlul modelului a fost din eroare trecut același cu cel din anexele materialului de față, și anume „Model de testament cu instituire de executor testamentar”. În realitate, documentul publicat în trecut trebuia să se intituleze „Model de testament cu dezmoștenirea unor succesibili”, ca să corespundă cu conținutul său. Cu privire la temeiul dezmoștenirii, a se vedea și A. Murphy, „Restauratio Iustinianus. Despre reforma dezmoștenirii în dreptul succesoral român”, în M.-D. Bob-Bocșan, S. Cercel (coord.), Despre (r)evoluții în drept. Studii dedicate centenarului Vladimir Hanga, Universul Juridic & Editura Academiei Române, București, 2021, p. 363-372.