Studiu de caz

Rezumat: În cauza succesorală la care ne vom referi în cele ce urmează, notarul din Țările de Jos eliberase deja certificatul european de moștenitor (CEM), în baza unui testament autentic prin care autorul moștenirii instituise un legatar universal și desemnase, de asemenea, un executor testamentar. În cuprinsul CEM însă nu apărea un legatar cu titlu particular, căruia i se testase un imobil situat în România. Acest legatar a cerut unui notar din municipiul Constanța, loc al situării imobilului, să emită în conformitate cu legislația internă un act prin care să i se constate dreptul de moștenire – motivând că îi este necesar în scopul înscrierii în cartea funciară, întrucât intenționa să vândă imobilul. Decizia de a nu da curs cererii, luată de notarul constănțean, motivată de analizarea documentației ce i-a fost prezentată – CEM însoțit de anexele nr. IV și VI – s-a întemeiat pe constatarea că, într-adevăr, pe baza ei, nu pot fi valorificate și drepturile legatarului cu titlu particular. În contextul dovezilor prezentate, convingerea acestuia este că doar notarul care a instrumentat inițial cauza, finalizată prin eliberarea CEM, poate lua măsura modificării sau completării actului emis.

Cuvinte-cheie: legatar cu titlu particular sau legatar particular; legatar cu drepturi directe; acord de alegere a forului; executor testamentar; legatar universal; modificare sau completare CEM.

Conform atât practicii notariale din România, cât și prevederilor Regulamentului (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor, în speța la care ne-am referit fuseseră parcurse deja două etape procedurale, întrucât eliberarea certificatului european de moștenitor (abreviat CEM) în vederea valorificării unor drepturi sau bunuri aflate în străinătate este precedată, de regulă, de emiterea unui act de moștenire, în condițiile dreptului intern (în speță, a prevederilor legale din Țările de Jos). Or, în această succesiune de evenimente, neincluderea în CEM a drepturilor legatarului particular, în privința imobilului situat în România, ar necesita o explicație juridică, imposibil de obținut din altă sursă decât din partea emitentului. Dar notarului din România i s-au prezentat, de către legatarul particular, doar CEM și cele două anexe – anexele nr. IV și VI – în care nu se face vreo referire la dreptul asupra imobilului situat în România. Este exclus ca petentul să nu-i fi pus la dispoziție notarului român chiar actul prin care autoritățile din Țările de Jos să-i fi constatat propriul său drept asupra imobilului, dată fiind rigoarea cu care sunt reglementate actele de moștenire, prin cele două instrumente europene (din cuprinsul oricărui CEM trebuie să rezulte și anexele ce îl însoțesc).

  După câte cunoaștem, până la data întocmirii acestui material, în doctrină, nu s-a discutat încă problema compatibilității între un CEM eliberat în străinătate și un act de moștenire emis după aceea, conform legislației altui stat membru. În situația descrisă însă remarcăm de plano existența unei lacune legislative a celor două instrumente europene din materia moștenirii^[1]; raportat la dreptul nostru procesual intern, acestea ar fi trebuit să reglementeze in terminis procedura completării sau modificării oricărui CEM ori să o interzică expres. Or, din studiul efectuat în vederea întocmirii acestui material, a reieșit că acest instrument european (CEM) pare să aibă un caracter statornic și definitiv, indiferent de mijlocul procedural în urma căruia se va emite, respectiv de modul în care s-a soluționat moștenirea – prin hotărâre judecătorească sau alt act emis de către o instanță ori în procedură notarială^[2].

Viziunea care a stat la baza celor două regulamente a avut în vedere principiul potrivit căruia, indiferent că moștenirea nu se atribuie în toate statele UE pe baza unei hotărâri sau unui act emis de către instanță, ci și în temeiul unora întocmite de alți profesioniști ai dreptului, noțiune care îi include și pe notari, cerințele referitoare la actul ce se va elibera sunt comune, și anume: (a) să poată face obiectul unei căi de atac sau al unui control de către o autoritate judiciară și (b) să aibă o forță și un efect similare cu cele ale unei hotărâri a unei autorități judiciare privind aceleași aspecte – după cum prevede expressis verbis art. 3 alin. (2) din Regulamentul nr. 650/2012. 

Prin urmare, dacă se compară un act de moștenire emis pe plan intern se constată că acesta nu seamănă cu altul – fiind diferit redactat întrucât respectă reguli procedurale naționale și nu conține nici măcar aceeași încărcătură de informații – mențiunile cuprinse în CEM și în anexe îmbracă o prezentare uniformă și au un conținut identic, indiferent dacă organul care le-a emis este o instanță de judecată sau face parte dintr-o altă categorie, ca în cazul notarului. Din acest motiv, înainte de a intra în vigoare Regulamentul nr. 650/2012 a fost elaborat un alt act normativ special, de punere în aplicare a acestuia – ne referim la Regulamentul nr. 1329/2014, care reprezintă instrumentul tehnic prin intermediul căruia se concretizează primul.

Sau, prezentând sintetizat, în cel de-al doilea regulament, chiar în art. 1, la alin. (4) este redat formularul pentru eliberarea CEM, iar la alin. (5) conținutul CEM.     

Această observație se constituie totodată în explicarea dificultății cu care notarul român a luat  decizia finală – de a nu da curs cererii – nu din motive ce țin de legalitatea sau oportunitatea demersului întreprins de către legatar, ci legat de informațiile cuprinse în probele ce i-au fost prezentate: dacă din hotărârea judecătorească reiese, în general, contextul în care s-au stabilit drepturile părților sau motivul pentru care li s-a respins solicitarea, aceste date nu vor reieși însă din conținutul CEM (de multe ori, nici actul instrumentat de către un notar – indiferent că poartă denumirea certificat de moștenitor, ca în dreptul nostru, sau încheiere, emisă de instanță într-o procedură necontencioasă, nu va cuprinde motivul pentru care voința testatorului nu s-a dus întrutotul la îndeplinire). 

Pe de altă parte, pentru a primi cererea, notarul din România a pus de la început în vedere petentului că o cauză succesorală nu se poate soluționa decât în ansamblu, prin utilizarea aceleiași legislații, în contextul căreia se explică inclusiv motivul nesoluționării pretențiilor unui legatar cu titlu particular – care nu și-a văzut realizat dreptul fie pentru că nu a mai fost posibil, pasivul succesoral fiind consistent, fie datorită propriei vinovății: nu a fost suficient de diligent ca să ceară realizarea dreptului său în termenul prevăzut. 

În speță, ne aflăm în prezența interferenței a două sisteme de drept ale unor state membre UE, în contextul în care existența unei reglementări unice la nivel european nu vizează în niciun caz o unificare a legislației statelor componente, ci urmărește doar efectele pe care un instrument obținut pe plan intern (CEM) ar trebui să le producă la nivel internațional; altfel spus, în prezența unor elemente de extraneitate devine necesară „dublarea” instrumentului intern prin care se stabilește calitatea de moștenitor prin emiterea CEM. 

Într-o atare situație nu ar mai fi incident principiul de drept procesual electa una via non datur recursus ad alteram, ci s-ar pune mai ales realizarea în străinătate a efectelor produse de un act întocmit într-un anumit sistem de drept – în scopul realizării unitare a drepturilor și intereselor moștenitorilor care, în prezent, depășesc adesea granițele statului în care s-a instrumentat procedura succesorală.

1. Principii aplicabile

Ca și în cazul cererilor deduse spre soluționare instanțelor de judecată, solicitarea adresată unui notar public din România nu poate fi considerată neîndreptățită și, în consecință, refuzată; legislația internă acoperă o astfel de situație, atât sub aspectul oportunității (cum vom demonstra la punctul 2 al lucrării), cât și al competenței de instrumentare de către autoritățile române (cum reiese la punctul 4).

  Este adevărat că, la primirea cererii, notarul va face aplicarea unui principiu procedural cu caracter general, pe care îl consacră articolul 9 din Codul de procedură civilă sub denumirea marginală „dreptul de dispoziţie al părţilor^[3]„– analizat drept principiul disponibilității. În practică, disponibilitatea se transpune, după cum inspirat se rezumă în doctrină^[4], prin una sau mai multe dintre opțiunile conferite titularului dreptului, căruia i se conferă: dreptul de a promova sau nu acţiunea; dreptul de a-i determina limitele; dreptul  de a renunţa la acţiune sau la însuși dreptul subiectiv; dreptul părții adverse de a achiesa la pretenţiile formulate de reclamant; posibilitatea ca ambele părţi să pună capăt procesului printr-o tranzacţie sau, dimpotrivă, să-l continue ca să poată exercita și căile legale de atac; cel căzut în pretenții poate, de asemenea, achiesa la hotărârea pronunțată, iar cel care a câștigat procesul poate obține executarea silită a hotărârii.    

Rezumând cele arătate, prin disponibilitate se poate înțelege puterea conferită prin lege oricărei persoane de a sesiza autoritățile judiciare, inclusiv pe notarul public, de a dispune de obiectul litigiului ori al cererii, precum şi de mijloacele care îi sunt puse la dispoziție în scopul realizării dreptului.  

Revenind la speță, persoana instituită ca legatar particular pentru imobilul din România are dreptul să-și valorifice pretențiile în concret și nu doar ca afirmare a unui principiu; de altfel, primirea cererii de către notarul public nu înseamnă că acesta s-a pronunțat deja, în sensul că solicitarea va fi și soluționată.

În acest context, ne propunem să analizăm în cele ce urmează câteva din „necunoscutele” cu care se va confrunta notarul – începând cu problema competenței de a instrumenta cererea, continuând cu aprecierea suplimentară privind conținutul testamentului, inclusiv în privința calificării unor instituții specifice dreptului UE.

2. Stabilirea competenței materiale

În contextul Regulamentului nr. 650/2012, criteriul potrivit căruia se stabilește competența instrumentării unei cauze succesorale îl constituie reședința obișnuită a autorului moștenirii; în speță, atribuirea moștenirii s-a făcut potrivit actului emis în prealabil de către un notar olandez^[5] (act de drept intern al cărui conținut nu ne este cunoscut), urmat apoi de eliberarea CEM.

Această succesiune de acte ar permite oare ca aceeași cauză să fie instrumentată încă o dată – chiar sub un singur aspect, al legatului cu titlu particular privind imobilul din România – de către o altă autoritate decât cele la care ne-am referit deja? 

Este adevărat că, în materia moștenirii, după cum doctrina remarcă^[6], are preponderență principiul competenței universale sau unice – potrivit căruia toate problemele legate de deferirea unei moșteniri, inclusiv stabilirea calității de moștenitor, recte de legatar particular și componența masei succesorale – trebuie să revină, spre soluționare, uneia și aceleiași instanțe; justificarea soluției rezidă în ideea că moștenirea trebuie atribuită unitar, iar acest deziderat devine aplicabil doar dacă se apelează la regulile aceluiași sistem de drept – căci numai astfel s-ar putea evita eventuale conflicte, inevitabile când există mai mulți succesibili și care pot degenera din simple fricțiuni inerente oricărei transmisiuni mortis causa. Or, în cazul analizat, din moment ce se eliberase certificatul european de moștenitor, cauza succesorală se presupune a fi fost deja soluționată sub toate aspectele; această realitate este de natură a considera depășit orice eventual conflict ce s-ar fi ivit între beneficiarii testamentului.

În Regulamentul nr. 650/2012, problema enunțată în cele ce preced apare tratată sub umbrela competenței generale –care, potrivit art. 4, revine „instanței judecătorești din statul membru în care defunctul își avea reședința obișnuită în momentul decesului„; prin urmare, această instanță este considerată ca fiind singura și pe deplin aptă „să hotărască în privința succesiunii, în ansamblul său”. 

Nu este mai puțin adevărat că, potrivit legii române, cererea depusă de către succesibilul instituit ca legatar cu titlu particular ar trebui admisă și pentru motive care stabilesc o competență locală, specifică, în materie: astfel, art. 24 alin. (3) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare dispune următoarele: „dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza înscrisului autentic notarial sau a certificatului de moştenitor, încheiate de un notar public în funcţie în România, a hotărârii judecătoreşti rămase definitivă şi irevocabilă sau pe baza unui act emis de autorităţile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta, prin care s-au constituit ori transmis în mod valabil”. În același act normativ, interpretarea articolului precedent se nuanțează în funcție de actul pe baza căruia se realizează publicitatea imobiliară, art. 29 alin. (1) litera d) teza a doua cerând ca „în cazul actului autentic notarial, acesta trebuie să fie încheiat de un notar public în funcție în România„. În schimb, când este vorba de certificatul de moștenitor, categorie în care poate fi inclus și CEM, „dacă registratorul admite cererea, dispune intabularea sau înscrierea provizorie prin încheiere, înscrisul (este vorba despre  actul original) este suficient să fie însoțit de o traducere legalizată, în cazul în care nu este întocmit în limba română” [conform art. 29 alin. (1) litera d) teza întâi].

Un adagiu de drept roman dintotdeauna aplicabil – non bis in idem – consacră inutilitatea obținerii unei duble sau multiple atestări pentru aceeași situație juridică; altfel spus, dacă s-a eliberat deja CEM în condițiile Regulamentului nr. 650/2012 – care, stabilind o competență generală tranșează problema – oare din ce motiv în cuprinsul acestuia nu a fost atestat și dreptul legatarului cu titlu particular asupra imobilului din România?  

Omisiunea ar fi fost ușor explicabilă, dacă legatarul cu titlu particular ar fi prezentat în completare actul intern emis în Țările de Jos, care a stat la baza eliberării CEM, iar din acesta ar fi rezultat motivul pentru care nu s-a menționat cui i se cuvine imobilul din România. 

 O altă supoziție a lipsei acestei mențiuni ar putea fi legată de împrejurarea că testatorul ar fi întocmit legatul cu titlu particular separat –  ca o stipulație olografă sau un codicil, al cărui conținut nu a fost adus la cunoștința agentului instrumentator, cu ocazia eliberării CEM. În acest context (ipotetic), s-ar fi justificat neincluderea în CEM a dreptului legatarului particular, dar, într-o asemenea situație, imobilul din România s-ar fi cuvenit legatarului universal. În cauza analizată însă, legatul particular este inclus în corpul aceluiași testament autentic – act pe baza căruia notarul olandez a stabilit calitatea moștenitorilor pe plan intern și care a servit la eliberarea CEM.  

        Nu este însă exclusă varianta revocării legatului cu titlu particular – împrejurare care ar fi putut să apară evidențiată în actul de moștenire pe baza căruia s-a eliberat CEM și care ar fi justificat neincluderea în cuprinsul acestuia a legatarului particular.

3. Alegerea legii aplicabile moștenirii se poate face nu doar de către testator, ci și de către moștenitori

Întrucât în cele ce preced ne-am referit la posibile motive de neincludere a legatarului cu titlu particular în CEM, vom continua în aceeași notă cu analizarea altor posibile cauze ca, de exemplu: dacă autorul moștenirii ar fi dispus, prin testament, ca legea aplicabilă succesiunii sale în ansamblu să fie cea olandeză – stat în care își avea, de altfel, reședința obișnuită, s-ar mai admite incidența actului procedural cerut de legatarul cu titlu particular notarului din România?

O asemenea stipulație, credem noi, ar fi obstaculat opțiunea legatarului particular de a se adresa unui notar România pentru a-i atesta această calitate.

Verificând din acest unghi conținutul testamentului, s-a constatat că, în cuprinsul acestuia, există o asemenea prevedere, constituind un impediment la eliberarea certificatului de legatar particular de altă autoritate decât cea olandeză.  

Să presupunem însă că această clauză ar fi lipsit – context în care s-ar mai fi putut oare pune problema unei „dublări” justificate, a completării prevederilor din CEM?

Un efect similar cu acela deja analizat îl poate produce prezența unui acord de alegere a forului, încheiat între moștenitori. Un asemeneaact trebuie redactat în scris, datat și semnat de părțile interesate. Orice comunicare sub formă electronică ce permite consemnarea durabilă a acordului este considerată echivalentă formei scrise [am citat din art. 5 alin. (2) din Regulamentul nr. 650/2012]; prin urmare, dacă ar fi existat o asemenea înțelegere, consimțită cu ocazia dezbaterii succesiunii de către notarul olandez, anterioară eliberării CEM, aceasta ar fi fost aptă a produce același efect ca și alegerea de către testator a legii aplicabile moștenirii: respectiv să-l împiedice pe legatarul cu titlu particular în tentativa de a-și valorifica dreptul asupra imobilului din România, în alt context decât cel în care s-a obținut CEM. 

În schimb, dacă nici în testament nu s-ar fi precizat care este legea aplicabilă moștenirii și nici moștenitorii nu ar fi încheiat un acord de alegere a forului, utilizarea căii procedurale la care a înțeles să recurgă legatarul particular ar fi fost posibilă, bineînțeles, dacă nu ar fi existat vreun alt impediment.

4. Stabilirea competenței teritoriale sau cărui notar din România trebuia să i se adreseze legatarul particular?

Dacă admitem că un notar public din România ar putea să elibereze certificatul de legatar pentru imobilul din Constanța, cărui profesionist din acest domeniu ar fi trebui să-i fie adresată cererea?

Dat fiind că imobilul, obiect al legatului particular, este situat în municipiul Constanța, competența să aprecieze asupra cererii îi revine unui notar de la locul situării acestuia: această competență îi este clamată atât prin Codul civil, cât și prin Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale. De remarcat că în ambele acte normative se stabilesc unitar atât competența materială, cât și cea teritorială. Astfel, Codul civil, în art. 954 alin. (3) dispune: „dacă ultimul domiciliu al defunctului (…) nu se află pe teritoriul României, moştenirea se deschide la locul din ţară aflat în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să existe cel puţin un bun imobil al celui care lasă moştenirea.(…)”. Soluția este reiterată în art. 103 alin. (4) din Legea nr. 36/1995, care arată: „în cazul în care ultimul domiciliu al defunctului (…) nu se află pe teritoriul României, competenţa aparţine notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în circumscripţia sa să existe cel puţin un bun imobil.” Legea română stabilește, de asemenea, că solicitarea legatarului cu titlu particular va fi adresată instanței judecătorești, în cazul în care între moștenitori s-ar ivi neînțelegeri; prin urmare, petentului îi rămâne la dispoziție dreptul de a se adresa instanței, în scopul valorificării pretențiilor sale asupra moștenirii, dacă îi este contestată calitatea de către legatarul universal; tot astfel, dacă notarul din Constanța i-ar fi respins cererea, iar legatarul particular ar considera că soluția este neîntemeiată.   

Pe de altă parte, remarcăm că, în contextul procedurii succesorale, rolul atribuit notarului în România îl include pe acesta în noțiunea generică „instanță judecătorească”, astfel cum instituția este definită potrivit art. 3 alin. (2) din Regulamentul nr. 650/2012: În sensul prezentului regulament, termenul „instanță judecătorească” include orice autoritate judiciară și toate celelalte autorități și profesioniști din domeniul juridic competenți în materie de succesiuni, care exercită atribuții judiciare sau acționează în baza delegării de competențe de către o autoritate judiciară sau acționează sub controlul unei autorități judiciare, cu condiția ca aceste autorități și profesioniști din domeniul juridic să ofere garanții în ceea ce privește imparțialitatea și dreptul tuturor părților de a fi audiate și cu condiția ca hotărârile pronunțate de aceștia în temeiul legii statului membru în care își exercită activitatea: (a) să poată face obiectul unei căi de atac sau al unui control de către o autoritate judiciară; și (b) să aibă o forță și un efect similare cu cele ale unei hotărâri a unei autorități judiciare privind aceleași aspecte.

5. Oare solicitantul îndeplinește condiția de a fi legatar cu drepturi directe?

În dreptul intern, legatarului particular nu i se poate elibera un certificat de calitate de legatar, ca în cazul moștenitorilor legali, legatarului universal sau cu titlu universal, a căror vocație succesorală se întinde la întreaga moștenire; soarta legatelor particulare este dependentă însă de întinderea pasivului succesoral.

 În contextul speței analizate, este posibil ca executorul testamentar sau legatarul universal să fi împrumutat banii necesari lichidării pasivului, în contul valorificării imobilului din România – informație care nu rezultă însă din CEM sau din vreuna dintre anexele sale; cu toate acestea, problema trebuia să fie soluționată în cuprinsul actului de moștenire eliberat conform dreptului olandez – potrivit principiului de drept roman nemo liberalis nisi liberatus – pe baza căruia s-a eliberat apoi CEM.

Prin urmare, ne aflăm în fața altei situații care l-ar putea împiedica pe notarul român să dea curs solicitării primite (și care ar fi putut justifica, în egală măsură, omiterea legatarului cu titlu particular din corpul CEM).

Trebuie avută în vedere și o calificare specială, caracteristică pentru Regulamentul nr. 650/2012, dar pe care o găsim incidentă și în Regulamentul de aplicare^[7], potrivit căreia în CEM nu poate fi inclus decât un legatar cu drepturi directe.  

În legătură cu această cerință pe care nu o regăsim în dreptul nostru intern – ne referim la calificarea ca legatar direct – considerăm util a face următoarele precizări: potrivit dreptului român, bunurile de gen, cum sunt și sumele de bani cuvenite unor legatari, se individualizează a posteriori, după decesul autorului, moment în care se poate constata și dacă ele se regăsesc în moștenire – sub forma unor depozite la diverse bănci sau creanțe ale autorului moștenirii, față de terți; într-o asemenea situație, gratificatul poate fi considerat moștenitor sau legatar direct. Este posibil însă ca, în vederea lichidării pasivului succesoral și pentru executarea dispozițiilor testamentare, persoana obligată să le execute (legatarul universal sau, după caz, executorul testamentar) să fie nevoită a proceda, mai întâi, la valorificarea unor bunuri, obiect al transmisiunii succesorale, iar dacă valoarea acestora depășește pasivul succesoral, atunci se vor putea executa și aceste legate. Legatarii particulari beneficiari nu sunt însă considerați, într-o atare ipoteză, în cazul aplicării Regulamentului nr. 650/2012 ca fiind moștenitori sau legatari direcți, ci aceștia se situează mai degrabă în postura unor creditori ai moștenirii. În sensul celor explicate, considerentul (47) din acest  Regulament arată că (…) termenul „beneficiari” s-ar referi la moștenitori și legatari, precum și la persoane care au dreptul la o rezervă succesorală, deși, de exemplu, situația juridică a legatarilor nu este aceeași în temeiul tuturor sistemelor de drept. În baza unora, legatarul poate primi o cotă-parte directă din patrimoniul succesoral (precum și bunuri determinate n.n.), în timp ce, în temeiul altora, legatarul poate dobândi numai o creanță față de moștenitori. În același sens, art. 63 alin. (1) din Regulament,intitulat Scopul certificatului, dispune următoarele: certificatul (n.n.CEM) este destinat utilizării de către moștenitori, de către legatari cu drepturi directe la succesiune și de către executori testamentari sau administratori ai patrimoniului succesoral care trebuie să își dovedească într-un alt stat membru statutul sau să își exercite dreptul respectiv de moștenitor sau legatar și/sau atribuțiile de executor testamentar sau administrator al patrimoniului succesoral.

În aceeași ordine de idei, apreciem că legatarul cu titlu particular pentru imobilul din România, având fără îndoială calitate demoștenitor cu drepturi directe la succesiune în temeiul art. 63 alin. (1) din Regulament, ar fi putut să-și valorifice pretențiile, dacă ar fi solicitat completarea altei anexe CEM,în afara celor două existente, respectiv a anexei V.

Cu toate acestea, nu este exclus ca, dat fiind dreptul de preferință acordat în general creditorilor moștenirii, nu doar de legea română, ci și în alte sisteme de drept, aceștia să fi fost plătiți înainte de a se executa legatele particulare. Prin urmare, este posibil ca executorul testamentar sau legatarul universal să fi împrumutat banii necesari lichidării pasivului, în contul valorificării imobilului din România (oferind drept garanție o ipotecă asupra acestuia – informație care nu rezultă însă din CEM sau din vreuna dintre anexele sale și uzual nu ar fi fost obținută nici dacă notarul din Constanța ar fi considerat că poate elibera certificatul solicitat; verificarea sarcinilor se face în cazurile constituirii sau transmisiunii drepturilor reale imobiliare prin acte inter vivos, iar nu mortis causa).

6. Conținutul CEM și al anexelor sale

Dacă Regulamentul nr. 650/2012 cuprinde atât dispoziții de drept substanțial, cât și de procedură, Regulamentul nr. 1329/2014 – adoptat special pentru punerea în aplicare a primului, este menit să structureze totalitatea atestărilor care pot fi incluse în conținutul CEM – prin stabilirea unui număr de cinci formulare, reprezentând instrumente rezultate din interpretarea primului regulament. 

Acestea se referă atât la situația în care CEM s-ar emite de către o instanță, cât și la cazul în care emitent este notarul public și se referă la următoarele situații:

• Formularul nr. I trebuie utilizat pentru atestatul privind hotărârea în materie de succesiuni, menționat la articolul 46 alin. (3) lit. (b) din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 (prevăzut în anexa 1 din Regulamentul nr. 1329/2014);
• Formularul nr. II trebuie utilizat pentru atestatul privind actul autentic în materie de succesiuni, menționat la articolul 59 alin. (1) și la art. 60 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 (prevăzut în anexa 2).
• Formularul nr. III trebuie utilizat pentru atestatul privind tranzacția judiciară în materie de succesiuni, menționat la articolul 61 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 (prevăzut în anexa 3).
• Formularul nr. IV trebuie utilizat pentru solicitarea certificatului european de moștenitor, menționat la articolul 65 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 (prevăzut în anexa 4).
• Formularul nr. V trebuie utilizat pentru certificatul european de moștenitor, menționat la art. 67 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 (prevăzut în anexa 5).

Formularele cuprind situațiile în care hotărârea judecătorească, actul autentic^[8] sau o altă atestare echivalentă, emise potrivit legislației fiecărui stat membru, își vor produce efecte în alt stat pe baza CEM – stabilind atât structura acestuia, cât și limitativ anexele sale.

Articolul 2 din Regulamentul 1329/2014  prevede că acesta a intrat în vigoare la 17 august 2015 – dată care marchează momentul decesului autorului moștenirii și  reprezintă totodată principalul reper de aplicare a primului regulament. De asemenea, în acest regulament de aplicare a primului se arată că este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în statele membre în conformitate cu tratatele.De asemenea se precizează că dacă CEM nu este însoțit de vreo anexă, această precizare trebuie să rezulte din conținutul său.  

Despre conținutul CEM se vorbește în art. 68 din Regulamentul (UE) nr. 650/2012, în vreme ce în art. 1 din Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1329/2014 sunt redate: mai întâi formularul care trebuie utilizat pentru a cere CEM [alin. (4) al art. 1] și apoi formularul cuprinzând CEM (formularul nr. V, prevăzut în anexa 5),redat în art. 1 alin. (5).  De remarcat că există cinci formulare, iar CEM poate avea incluse I – VI anexe (precizarea de la punctul următor fiind pentru situația în care CEM nu are inclusă nicio anexă).

CEM eliberat de către notarul olandez cuprinde două anexe – având numerele IV^[9] și VI^[10] din Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1329/2014.  În schimb, anexa din care ar fi rezultat statutul și drepturile legatarului cu titlu particular (având drepturi directe la succesiune) este anexa V care nu a fost completată (oricum nu face parte din CEM).  

În concluzie, legatarul particular și-ar fi putut vedea realizat dreptul dacă ar fi recurs la mijlocul procedural indicat în al doilea regulament (legatarul particular nu a fost în măsură să precizeze nici dacă a cerut să-i fie eliberată această anexă împreună cu CEM și nici motivul pentru care nu și-a putut realiza dreptul pe această cale). 

6. Interpretarea unor prevederi speciale din testament

Arătam în cele ce preced că scopul eliberării CEM constă și în valorificarea drepturilor directe de către legatarii cu titlu particular; prin urmare, legatarul particular trebuia să solicite eliberarea, împreună cu CEM, a anexei V din al doilea regulament, pentru a-și putea valorifica drepturile asupra imobilului din România.

În legătură cu neincluderea sa în cuprinsul CEM, o altă posibilă explicație, neanalizată încă, poate să rezide în voința autorului moștenirii, exprimată prin testamentul întocmit. Acesta a stabilit termene diferențiate în care legatarii să se pronunțe asupra acceptării legatelor: de șase luni după deces pentru legatarul universal, cu obligația ca în același interval să-i comunice executorului testamentar intenția de a-și asuma calitatea conferită; în privința legatarilor particulari ale căror legate constau în sume de bani, aceștia urmau să se pronunțe într-un termen de 6 luni, iar legatarul imobilului, într-un termen de 8 luni. 

În dreptul nostru, decăderea se structurează ca o sancțiune eminamente procedurală, constatată de către instanță sau de notarul public în cazul neexercitării unui drept într-un anume termen, prevăzut de lege; prin urmare, doar autoritățile menționate, la cererea celor interesați, pot constata că a intervenit decăderea din dreptul de a accepta o moștenire^[11].

Ar putea fi oare atrasă sancțiunea decăderii și ca urmare a voinței testatorului?

Dacă o atare sancțiune nu este compatibilă cu sistemul nostru de drept, în contextul legislației din Țările de Jos – lege aplicabilă testamentului, redactat și autentificat de un notar olandez – reiese că este posibilă și o decădere convențională din drept.  

În dreptul nostru, ce natură juridică ar putea avea o asemenea stipulație?

 Din interpretarea testamentului, poate rezulta, după cum am arătat mai sus, ipoteza unei decăderi, stabilite prin voința testatorului, din dreptul de a accepta moștenirea. Însă în concordanță cu prevederile din dreptul nostru ne-am putea afla chiar în prezența unei modalități a actului juridic, a unor legate sub modo; acestea sunt valabile potrivit dreptului intern, fiind generate de intenția testatorului ca formalitățile de stabilire a moștenitorilor săi să nu fie tergiversate.

Revenind la speța analizată, termenul în care legatarul particular trebuia să-și valorifice dreptul era, evident, depășit la data depunerii cererii de eliberare a certificatului de legatar particular la notarul din Constanța; dacă  legatarul particular nu a cerut notarului olandez ca să-i fie recunoscute drepturile, în termenul prevăzut în testament, devine explicabilă neincluderea acestuia între moștenitori. Într-o asemenea situație, imobilul din România s-ar fi cuvenit legatarului universal.  

7. În loc de concluzie

Normele Regulamentului 650/2012 sunt concepute astfel încât să asigure faptul că autoritatea care se ocupă de succesiune va aplica, în cele mai multe situații, propria lege. În consecință, prezentul regulament prevede o serie de mecanisme care să fie activate atunci când defunctul a ales ca succesiunea să îi fie reglementată de legea unui stat membru a cărui cetățenie o deținea (am citat chiar considerentul având numărul 27, inclus în corpul regulamentului).

Crearea unui certificat european de moștenitor nu reprezintă, în ultimă instanță, decât chintesența unor elemente comune și repetative, extrase din sistemele de drept ce funcționează în statele UE, în materie succesorală, care nu vin în contradicție unele cu altele. În schimb, dacă se acordă preferință unui sistem de drept, alegerea trebuie să fie consecventă cu ea însăși, să rămână definitivă.

Realizarea dreptului conferit prin testament legatarului particular nu se poate face altfel decât în contextul celor două regulamente europene, chiar dacă dreptul intern ar permite și o altă abordare. Dacă admitem ca ipoteză că nemenționarea legatarului particular ar constitui o simplă omisiune, cu acordul legatarului universal și a celorlalți moștenitori direcți, în măsura în care le-ar fi afectate drepturile, s-ar putea recurge la retragerea CEM și la eliberarea altuia – soluție de natură procedurală pe care o considerăm a fi în concordanță cu prevederile reglementărilor europene.    

Pentru notarul din Constanța ar fi fost mai simplu să-l îndrume de la început pe legatarul particular, în vederea valorificării drepturilor sale, către acea autoritate care a instrumentat și a eliberat CEM; curiozitatea care animă însă dintotdeauna exercitarea unei profesii juridice l-a determinat pe notar să opteze pentru o altă abordare, și anume să verifice el însuși dacă nu cumva ar fi posibilă și folosirea unei alte soluții – emiterea unui act complementar, de o autoritate dintr-un alt stat decât cel în care s-a eliberat CEM – soluție care nu ar fi impus modificarea CEM, deci nu ar fi necesitat retragerea celui existent.

Intuind complexitatea problemelor ce s-ar putea ivi după punerea în aplicare a Regulamentului nr. 650/2012, în dreptul intern s-a emis OUG 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană care, la art. I⁶ – introdus prin Legea nr. 206/2016 pentru completarea Ordonanței de urgenţă a Guvernului nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 – care cuprinde un adevărat îndrumar în materie, pentru toți destinatarii: nu doar notarii publici, ci și instanțele judecătorești. Cu toate acestea, reglementarea invocată nu oferă altă soluție decât cea la care ne-am referit deja. În schimb, art. 4 alin (2) din OUG 119/2006 precizează că,
în cazul rectificării, modificării sau retragerii certificatului european de moştenitor instanţa sau, după caz, notarul public are obligaţia de a informa toate persoanele cărora le-au fost eliberate, în conformitate cu art. 70 alin. (1) din Regulamentul nr. 650/2012, copii ale certificatului european de moştenitor.

Dacă am fi transpus problema juridică supusă analizei în dreptul nostru, soluția procedurală ar fi constat în repunerea pe rol a cauzei succesorale și emiterea unui certificat de moștenitor suplimentar. Actul normativ european însă a optat pentru o altă variantă, chiar dacă soluția nu rezultă expressis verbis: cea a retragerii CEM-ului devenit incomplet (ceea ce va implica și invalidarea anexelor acestuia), urmată de eliberarea altui CEM – bineînțeles dacă moștenitorii agreează o asemenea soluție[12].

Nu este mai puțin adevărat că și în cadrul procedurii de eliberare a CEM, ca în întreaga activitate notarială vor fi incidente, raportându-ne la  legislația noastră, prevederile art. 12 alin. (1) Cod procedură civilă conform cărora: drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi. Comportamentul legatarului particular pare a nu se fi conformat acestei cerințe, deoarece petentul nu a explicat notarului public din Constanța din ce cauză nu și-a valorificat direct dreptul, cu ocazia eliberării CEM. 

Bibliografie:

• Francisc Deak, Romeo Popescu, Tratat de drept succesoral, vol. I. Moștenirea legală, Universul Juridic, București, 2019, p. 41;
• Ioan Luca Vlad, Succesiuni internaționale. Regulamentul nr. 650/2012. Tratate internaționale în domeniu, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Universul Juridic, București, 2020, p. 173, nota 3 subsol;
• Ovidiu Neicuțescu, „Principiul disponibilităţii în accepțiunea Noului Cod de Procedură Civilă”, Acta Universitatis George Bacovia. Juridica, vol. 4, nr. 2/2015 – http://juridica.ugb.ro/;
• Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor;
• Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1329/2014 de stabilire a formularelor menționate în Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor;
• Codul civil republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011, cu modificările și completările ulterioare;
• Codul de procedură civilă republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015,cu modificările și completările ulterioare;
• Legea cadastrului si a publicității imobiliarenr. 7/1996 republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 720 din 24 septembrie 2015, cu modificările și completările ulterioare;
• Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995 republicată din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 237 din 19 martie 2018, cu modificările și completările ulterioare;
• Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1036 din 28 decembrie 2006, cu modificările și completările ulterioare.

---

[1] De remarcat că în materia CEM există două reglementări succesive și complementare: Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor, care constituie cadrul de drept substanțial și de procedură al eliberării CEM și Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1329/2014 de stabilire a formularelor menționate în Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor.

[2] Textul care are totuși incidență în privința completării CEM, apreciem noi, îl constituie art. 71 din Regulamentul nr. 650/2012, referitor la rectificarea, modificarea sau retragerea certificatului și va fi comentat la punctul nr. 7 al lucrării.

[3] Art. 9 din Codul de procedură civilă prevede: (1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau instituţii publice ori de interes public.(2) Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. (3) În condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege.

[4] A se vedea, de exemplu, Ovidiu Neicuțescu, Principiul disponibilităţii în accepțiunea Noului Cod de Procedură Civilă, Acta Universitatis George Bacovia. Juridica  – vol. 4, nr. 2/2015 – http://juridica.ugb.ro/.

[5] Dacă ar fi existat o hotărâre în materie de succesiuni, nu s-ar fi eliberat CEM, ci s-ar fi utilizat un atestatprivind această hotărâre, conform art. 1 alin. (1) din Regulamentul 1329/2014.

[6] A se vedea Francisc Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral, vol. I. Moștenirea legală, Editura Universul Juridic, București, 2019, p. 41;  Ioan Luca Vlad, Succesiuni internaționale. Regulamentul nr. 650/2012. Tratate internaționale în domeniu, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2020, p. 173, nota 3 subsol.

[7] Regulamentul nr. 1329/2014.

[8] În sensul reglementărilor europene incidente, actul autentic îl constituie manifestarea sau acordul de voință – testament sau pact asupra moștenirii nedeschise – act pe baza căruia se deferă moștenirea.   

[9] Anexa IV cuprinde statutul și drepturile moștenitorului/moștenitorilor (OBLIGATORIE dacă scopul certificatului este de a certifica aceste elemente).

[10] Anexa VI cuprinde puterile de executare a unui testament sau de administrare a patrimoniului succesoral (OBLIGATORIE dacă scopul certificatului este de a certifica aceste elemente).

[11] Cu ocazia adoptării Noului Cod civil, s-a avut în vedere faptul că termenul pentru exercitarea dreptului de opțiune succesorală nu este un termen de prescripție, ci este un termen de decădere în cadrul căruia urmează să se exercite un drept potestativ. 

[12] Cu riscul de a ne repeta redăm și conținutul art. 71 din Regulamentul nr. 650/2012, referitor la rectificarea, modificarea sau retragerea certificatului  dispune următoarele: (1) La cererea oricărei persoane care dovedește că are un interes legitim sau din proprie inițiativă, autoritatea emitentă rectifică certificatul în cazul unei erori de redactare. (2) La cererea unei persoane care dovedește că are un interes legitim sau, în cazurile în care acest lucru este posibil, în temeiul dreptului intern, autoritatea emitentă, din proprie inițiativă, modifică sau retrage certificatul în situația în care s-a stabilit că certificatul sau anumite elemente din certificat nu corespund realității. (3) Autoritatea emitentă informează fără întârziere toate persoanele cărora le-au fost eliberate copii certificate ale certificatului în temeiul articolului 70 alineatul (1) cu privire la orice rectificare, modificare sau retragere a acestuia.