ABSTRACT

                Prezentul studiu tratează două moduri (parțial) distincte prin care dreptul de uzufruct se stinge sau, după caz, își schimbă obiectul. Este vorba despre exproprierea pentru cauză de utilitate publică și cazul fortuit, care, prin prisma efectelor pe care le produc, pot fi supuse unei analize comparative, pentru a sublinia în special asemănările dintre ele, asemănări care pun în discuție justificarea diferenței de regim juridic create odată cu intrarea în vigoare a Codului civil actual. Analiza de față urmează să se axeze pe modul în care operează fiecare dintre aceste instituții de drept și, ulterior, să compare concluziile rezultate. Principalele ipoteze de lucru sunt cea în care, raportat la voința nudului proprietar și a uzufructuarului, exproprierea poate fi prevăzută (și, deci, avută în vedere atunci când se constituie dreptul de uzufruct) și cea în care, constatându-se că ea intervine fără să poată fi prevăzută și împiedicată, întrunește condițiile unui caz fortuit. Această ultimă ipoteză este cea care pune probleme atât din punct de vedere teoretic, cât și practic, pentru că devin incidente regulile cu privire la aplicarea legii civile. Situația creată, și anume conflictul de legi, dă loc mai multor rezolvări, fiecare cu neajunsurile sale, dintre care cei care aplică legea sunt puși să aleagă atunci când primesc spre soluționare o speță concretă. De asemenea, legiuitorul, având în vedere starea de incertitudine cu privire la această situație, ar trebui să aibă în vedere analiza dintre cele două instituții, pentru a le putea pune în acord, în scopul asigurării aplicării unitare a principiilor ce guvernează noua reglementare generală. Astfel, obiectivul cercetării îl constituie evidențierea problemelor de drept ce există în momentul de față și formularea unei propuneri în legătură cu modalitățile în care reglementarea poate fi îmbunătățită. În urma analizei, se poate observa cum reglementarea generală, cea din Codul civil, a evoluat, introducând posibilitatea exercitării unui uzufruct asupra unor bunuri consumptibile, pe când legea specială care prevede exproprierea a rămas în urmă, păstrându-se principiile avute în vedere în urmă cu aproape 30 de ani. Tocmai din acest motiv, exproprierea a ajuns să se suprapună cu instituția cazului fortuit, care, în actuala reglementare, produce alte efecte decât cele pe care le producea atunci când a fost reglementată exproprierea.

                Key words:

                uzufruct, expropriere, caz fortuit, consolidare, despăgubire, stingere, subrogație

            Introducere

            Proprietatea este perpetuă, absolută, în timp ce uzufructul este muritor. El se desprinde, servește unor interese economice și se stinge, întorcându-se la matcă, pentru că magnetismul dreptului de proprietate este mai mare. De esența dreptului de uzufruct este temporaritatea.

            De aici, din caracterul esențialmente temporar, derivă cazurile de stingere a uzufructului prevăzute de art. 746 – 748 din Codul civil[1]: moartea uzufructuarului ori, după caz, încetarea persoanei juridice; ajungerea la termen; consolidarea, atunci când calitatea de uzufructuar și de nud proprietar se întrunesc în aceeași persoană; renunțarea la uzufruct; neuzul timp de 10 ani sau, după caz, timp de 2 ani în cazul uzufructului unei creanțe; abuzul de folosință din partea uzufructuarului; pieirea bunului dintr-un caz fortuit. În cazul imobilelor, pot fi cauze de stingere și uzucapiunea și admiterea acțiunii în rectificare tabulară[2].

            Se cuvine însă a fi menționat și faptul că dreptul de uzufruct, ca orice alt drept, poate înceta și din cauzele generale de stingere[3], dar și din cauze speciale, prevăzute fie de Codul civil, fie de legi speciale, care se aplică prioritar față de dreptul comun[4].

            Ce se întâmplă însă în situația în care o cauză de stingere este, în același timp, și generală, și specială? Răspunsul, conform principiului specialia generabilus derogant, este că regula specială va avea prioritate. Problema se pune atunci când suprapunerea este doar parțială. Este cazul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, instituție care, date fiind momentul în care a fost reglementată (ne referim la forma existentă în legislație în momentul de față, adoptată în anul 1994) și evoluția legislativă (în special, apariția Codului civil actual în anul 2009 și intrarea acestuia în vigoare în 2011), nu doar că „a rămas în urmă”, dar a și creat bazele unor probleme care pun în discuție echitatea și egalitatea de tratament, principii constituționale care au fost preluate și de Codul civil în tot cuprinsul său.

            Prezentul studiu își propune să analizeze modul în care operează exproprierea, pentru a o putea încadra în mod corect într-o categorie de cauze de stingere a dreptului de uzufruct (generale sau speciale) și a arăta neajunsurile reglementării actuale. Având în vedere că exproprierea este un mod de stingere a dreptului de proprietate pe care titularul acestuia nu îl poate împiedica, statul (în continuare, prin stat se va înțelege atât statul, cât și unitățile administrativ-teritoriale, ambele reprezentând puterea publică ce are interes în efectuarea exproprierii) având posibilitatea de a dobândi bunul atunci când interesul public o cere[5], se pune problema comparării acestei instituții juridice cu aceea a cazului fortuit[6].

            1. Sediul materiei

            Exproprierea pentru cauză de utilitate publică este un caz de stingere a dreptului de uzufruct (o cauză de pierdere a dreptului de proprietate, în general, dar care se răsfrânge în mod obligatoriu asupra tuturor drepturilor constituite de titular) reglementat de o lege specială, respectiv de art. 28 alin. (3) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică[7]. Legiuitorul a considerat că niciun drept real, altul decât dreptul de proprietate, nu poate subzista asupra bunului în discuție odată ce statul a considerat că bunul ce se expropriază trebuie a fi afectat utilității publice declarate, interesul privat al uzufructuarului fiind supus în fața interesului public.

            Faptul că exproprierea nu este prevăzută în Codul civil ca un caz de stingere a uzufructul este datorat tehnicii legislative folosite de acesta. Exproprierea nu este altceva decât o consolidare, statul urmând să dobândească bunul pentru a îl folosi, iar nu doar pentru a avea un drept de proprietate în patrimoniu[8]. Având în vedere că drepturile reale imobiliare sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile[9] și că bunurile imobile sunt cele expropriate[10], faptul că legea prevede că dreptul de uzufruct (la fel și pentru celelalte drepturi reale principale) se stinge în momentul exproprierii este consacrarea producerii unei consolidări.

            Așadar, exproprierea nu este un caz în totalitate special de stingere a dreptului de uzufruct, ci un caz specific dintre cele enumerate de Codul civil, însă cu anumite particularități[11]. Cu toate acestea, deși are la bază instituția consolidării, prin particularitățile sale (și, evident, prin reglementarea distinctă a ei), urmează a se considera că este totuși un caz special de stingere și va fi avută în vedere doar legea ce o instituie, ca sediu al materiei.

            2. Consecințele stingerii dreptului de uzufruct prin expropriere. Comparație cu cazul fortuit

            În doctrina franceză, exproprierea pentru cauză de utilitate publică este tratată ca o cauză de stingere anticipată a uzufructului, prin dispariția unei condiții de existență, nefiind însă o cauză propriu-zisă de stingere, întrucât, în virtutea unei subrogații reale, el se transformă in cvasiuzufruct[12]. Drepturile uzufructuarului și ale nudului proprietar se exercită asupra unei indemnizații unice, astfel cum rezultă din Codul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, art. L321-2[13].

            În vreme ce pentru cazul ipotecii sau al privilegiului (text adoptat la momentul când în vigoare era vechiul Cod civil român, în prezent, terminologia Codului civil actual fiind diferită față de momentul anului 1994[14]) art. 28 din Legea nr. 33/1994 prevede un caz de subrogație reală cu titlu particular, ipoteca strămutându-se de drept asupra indemnizației, pentru situația uzului, a uzufructului, a abitației, a superficiei sau a oricăror altor drepturi reale principale, precum și pentru cazul concesiunii sau al atribuirii în folosință, legea prevede că acestea se sting, titularii acestora având dreptul la despăgubiri. Astfel, spre deosebire de legislația franceză, în dreptul nostru este vorba de două indemnizații (două plăți de despăgubiri) către două persoane, iar nu una singură, asupra căreia să se exercite drepturi cu titlu diferit[15].

            Așadar, în dreptul român, neexistând o prevedere legală expresă, subrogația reală cu titlu particular nu va opera în cazul uzufructului, uzului, abitației, superficiei sau al altui drept real principal, dreptul real ce grevează bunul imobil stingându-se ope legis, spre deosebire de sistemul de drept francez, conform căruia uzufructul se strămută asupra indemnizației, luând astfel naștere un cvasiuzufruct.

            Având în vedere că subrogația nu operează, uzufructuarul va primi, în schimbul pierderii dreptului său, o sumă de bani fixă, cu titlu de despăgubiri[16].

            Despăgubire pentru lipsa posibilității de a folosi bunul[17] se acordă și în cazul pieirii bunului dintr-un caz fortuit, atunci când o persoană poate fi trasă la răspundere civilă delictuală sau poate fi obligată la plata unei indemnizații în baza unui contract de asigurare, însă în această situație este vorba de o singură despăgubire, ce este cuvenită nudului proprietar, uzufructuarul continuând să exercite un cvasiuzufruct asupra acesteia[18]. În cazul în care nu poate fi identificată o astfel de persoană, uzufructul se stinge, neexistând nicio despăgubire și niciun alt drept în legătură cu bunul distrus. Mecanismul constă în acordarea unei sume de bani către nudul proprietar și, în același timp, transferul ei către uzufructuar, cu obligația, în sarcina acestuia din urmă, de a restitui acea sumă la încetarea uzufructului. De această dată însă suma de bani nu mai este primită cu titlu de despăgubire, ci cu titlu de subrogație reală cu titlu particular, continuând să exercite același drept pe care l-a dobândit inițial, dar asupra altui obiect[19].

            Deși atât în cazul exproprierii, cât și în cel al cazului fortuit se primește o despăgubire, iar în concret uzufructuarul dobândește o sumă de bani, în primul caz uzufructul se stinge, iar în cel de-al doilea, nu. Având în vedere că în ambele situații accesul la bun este total înlăturat și această situație dă naștere la o compensare a pierderii dreptului, de ce există un regim juridic diferit între ele?

            În momentul în care Legea nr. 33/1994 a intrat în vigoare, vechiul Cod civil prevedea exclusiv faptul că dreptul de uzufruct se stinge prin desființarea (Codul civil actual folosește sintagma „distrus”, iar nu „desființat”) totală a bunului ce constituie obiectul uzufructului[20]. În cazul desființării (distrugerii) parțiale, la fel ca acum, uzufructul continua asupra părții rămase din bun. În contextul acestei reglementări sumare și al lipsei unei definiții legale a cazului fortuit, în doctrină s-a exprimat punctul de vedere conform căruia exproprierea reprezintă tot un caz fortuit, fiind vorba de pieirea juridică a bunului, chiar dacă în materialitatea lui el încă există[21]; prin urmare, atunci nu se punea problema diferenței de tratament între expropriere și caz fortuit, atât Codul civil, cât și legea care reglementa exproprierea dispunând că uzufructul se stinge, fără a se face vorbire despre continuarea lui în vreun fel.

            În reglementarea actuală, Codul civil a prevăzut cazul fortuit drept o cauză distinctă de stingere a uzufructului, în măsura în care nu se primește o despăgubire de la terțul care a produs prejudiciul sau o indemnizație de asigurare, permițând astfel coexistența în legislație a exproprierii și a cazului fortuit între aceiași parametri, respectiv pierderea folosinței bunului și despăgubirea titularilor de drepturi reale principale. Considerăm că, față de definiția cazului fortuit, care este un eveniment neprevăzut și care nu poate fi împiedicat, nu se poate pune semnul egalității între cele două instituții[22]. Nici exproprierea, și nici cazul fortuit nu pot fi împiedicate de titularul dreptului care se pierde, însă exproprierea poate fi prevăzută, chiar dacă nu în toate situațiile[23]. Cazul fortuit nu poate fi prevăzut niciodată, tocmai de aceea fiind o cauză de exonerare de răspundere (și, evident, de stingere a dreptului).

            Așadar, dacă înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod civil nu se punea vreo problemă de ordin teoretic sau practic în legătură cu încadrarea exproprierii într-o cauză specială de stingere sau în caz fortuit, având în vedere că se aplica, indiscutabil, ceea ce dispunea Legea nr. 33/1994[24], în prezent se poate vedea clar diferența de tratament: în cazul exproprierii, uzufructul se stinge, iar uzufructuarul păstrează despăgubirea, iar în cazul pierii bunului dintr-un caz fortuit, uzufructul continuă în baza subrogației reale cu titlu particular. Diferența de tratament constă în noutatea cu care a venit Codul civil în anul 2011, fără a interveni și în materia exproprierii.

            3. Concurs de calificări. Ipostaze ale exproprierii

            După cum am văzut, nu se poate face o delimitare netă între cazul fortuit și expropriere. Există situații când, exproprierea fiind adusă la cunoștința persoanelor interesate după nașterea dreptului de uzufruct, se poate constata că ea întrunește condițiile cazului fortuit (lipsa previzibilității și a posibilității de împiedicare). În această situație, având în vedere că dispozițiile Codului civil sunt ulterioare și, totodată, sunt și dreptul comun în materie de stingere a uzufructului, cum se rezolvă conflictul? Există trei soluții posibile: fie aplicăm Codul civil, pentru că este lege mai nouă și modifică ceea ce exista la momentul adoptării ei, fie aplicăm legea privind exproprierea, pentru că este în continuare lege specială, fie le aplicăm împreună, legea generală completând legea specială, care se aplică prioritar. În ceea ce privește prima soluție, în situația de față aceasta nu poate fi reținută, pentru că dacă legea nouă, generală, nu modifică în mod expres legea veche, specială, aceasta din urmă va rămâne neatinsă, aplicându-se în continuare.

            În legătură cu celelalte două soluții, fiecare are atât argumente pro, cât și argumente contra, existând probleme de echitate și de egalitate de tratament față de cei care suportă consecințele exproprierii sau ale cazului fortuit, cu toate că cele două situații nu sunt identice ca situații premisă, dar sunt identice ca efecte. Într-adevăr, terminologia este diferită, în cazul exproprierii bunul este preluat de stat, urmând să facă parte din domeniul public, ca obiect al dreptului de proprietate publică, pe când în situația cazului fortuit bunul este distrus. Între aceste două chestiuni nu se poate pune semnul egalității luate ca atare, însă în materia stingerii dreptului de uzufruct contează un singur lucru: bunul, în materialitatea lui, din perspectiva nudului proprietar și a uzufructuarului, este pierdut[25]. Deși în cazul prevăzut de Codul civil bunul dispare, iar în cazul exproprierii este preluat de stat în domeniul public, pentru cei doi titulari se ajunge în același loc[26]. Dacă avem în vedere dispozițiile cu caracter general din materia stingerii dreptului de proprietate privată, se poate ajunge totuși la concluzia că atât exproprierea, cât și distrugerea bunului atrag stingerea dreptului[27]. Art. 562 din Codul civil, cu denumirea marginală „stingerea dreptului de proprietate”, reglementează la alin. (1) pieirea bunului, iar, la alin. (3), exproprierea. Chiar dacă denumirea marginală a articolelor nu are valoare normativă, ci orientativă, se poate înțelege că rațiunea reglementării lor împreună este similitudinea efectelor.

            Așadar, ipoteza de lucru este cazul în care exproprierea se produce imprevizibil și de neîmpiedicat. În această situație, este evident că în primul rând vom aplica textele din Legea nr. 33/1994 care dispun că dreptul de uzufruct se va stinge și se vor acorda despăgubiri. Mai departe, trebuie analizat cum se acordă despăgubirea, având în vedere că există două modalități.

            Astfel, a doua soluție posibilă este în strânsă legătură cu interpretarea literală a textelor de lege, care trebuie să fie prioritară față de oricare alta. În speță, având în vedere că în lege se vorbește despre stingerea dreptului de uzufruct (și nicăieri despre continuarea lui în vreo situație) și despre acordarea unei despăgubiri pentru titularul acestui drept (și, de asemenea, nicăieri despre o despăgubire comună pentru uzufructuar și nudul proprietar), pare că lucrurile sunt foarte clare, concluzia fiind aceea că, indiferent de situație, în toate cazurile se va întâmpla astfel. Comparativ cu soluția dată de Codul civil în privința cazului fortuit, având în vedere că în cazul de față sunt întrunite și condițiile acestei instituții, apar câteva neajunsuri.

            În primul rând, trebuie menționată situația în care exproprierea reprezintă caz fortuit doar pentru titularul dreptului de uzufruct. Este situația în care proprietarul unui imobil primește o comunicare cu privire la preluarea bunului și, cunoscând acest fapt, încheie un contract prin care constituie un drept de uzufruct în favoarea unei persoane, urmând să îl prezinte ca dovadă pentru acordarea despăgubirii. Având în vedere că despăgubirea se compune din valoarea imobilului și din orice alte prejudicii cauzate proprietarului, acesta va ajunge să primească un capital în patrimoniu, vrând să „vâneze” o sumă cât mai mare și evitând răspunderea pentru evicțiune, producând un prejudiciu pentru stat. Deși un act ilicit, într-o speță concretă, ajutându-se de susținerea conform căreia a luat cunoștință efectiv de conținutul comunicării înainte de încheierea contractului (acest lucru neputând fi combătut, practic, de autorități, fiind o dovadă mult prea grea), poate avea câștig de cauză. Chiar și fără succes, proprietarii pot fi tentați de această cale prin care pot face „un ban cinstit”. Într-adevăr, în această situație, titularul dreptului de uzufruct nu va ieși în pierdere, pentru că este despăgubit și el, această despăgubire operând, mai exact, ca plata sumei de bani la care ar fi fost obligat proprietarul pentru evicțiunea ce s-a produs[28].

            În al doilea rând, la polul opus, uzufructuarul ar putea să nu fie de acord cu primirea unei sume de bani fixe, echivalent al valorii uzufructului, care, fiind mai mică decât valoarea imobilului, nu poate exploata un capital pe măsura așteptărilor lui la momentul când a fost constituit dreptul său. La stabilirea valorii dreptului său pot fi avute în vedere și expertizele realizate prin intermediul camerelor notarilor publici, care prevăd, în general, că dezmembrămintele reprezintă 20% din valoarea imobilului[29]. Astfel, uzufructuarul, în loc să continue să exercite un drept asupra unei sume echivalente imobilului pe care îl avea în folosință, va fi nevoit să se mulțumească cu un capital considerabil mai mic. Această situație poate să nu fie benefică pentru o persoană în anumite împrejurări, fiind mai bine să primească periodic anumite sume în baza unui titlu precum uzufructul[30].

            Având în vedere punctul de pornire, faptul că exproprierea întrunește condițiile unui caz fortuit, în al treilea rând, părțile raportului juridic sunt puse în fața unei intervenții forțate care destramă acest raport, ele nedorind să fie „dezlegate” una de cealaltă, deși, la momentul la care s-a născut raportul, ele nu puteau prevedea destrămarea lui în acest mod[31]. Referindu-ne tot la cazul în care uzufructuarul nu poate continua uzufructul asupra despăgubirii globale, menționăm că părțile pot conveni constituirea unui cvasiuzufruct, fiind libere să încheie convenții. Cu toate acestea, vor fi incidente, din nou, ca la încheierea uzufructului inițial, cheltuielile cu încheierea contractului[32] și, eventul, impozitul pe transferul dreptului de proprietate și al dezmembrămintelor[33]. Trecând peste prioritatea reparării prejudiciului în natură, prin schimbarea obiectului uzufructului și păstrarea raportului juridic, legiuitorul a considerat că orice dezmembrăminte se vor stinge și toate persoanele interesate vor fi despăgubite. În momentul de față, având reglementate efectele cazului fortuit în materia uzufructului și cvasiuzufructul, care permit, astfel, continuarea dreptului asupra sumei de bani date cu titlu de despăgubire, se poate observa o intervenție „agresivă” a puterii publice în raporturi de drept privat. Măsura transmiterii forțate a dreptului de proprietate este justificată, tocmai pentru cauza de utilitate publică ce a fost declarată în prealabil, însă nu la fel se poate spune despre încetarea raporturilor juridice existente între particulari.

            În al patrulea rând, tocmai pentru a păstra legăturile contractuale și a putea să exploateze o sumă cât mai mare de bani[34], părțile pot fi tentate să „apeleze” la un caz fortuit pentru a distruge imobilul[35], pentru că, dacă este asigurat, să beneficieze de subrogația reală cu titlu particular prevăzută de Codul civil ce operează asupra indemnizației de asigurare[36]. Este ipoteza unui teren cu clădire construită, caz în care exproprierea va opera pentru imobil, iar cazul fortuit, pentru clădire.

            A treia soluție posibilă înlătură neajunsurile interpretării literale, având și ea însă un neajuns principal, și anume chiar trecerea peste această interpretare. Soluția își găsește baza în art. 2 alin. (2) din Codul civil, cu următorul conținut: „prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale.”[37] Spiritul continuării dreptului de uzufruct (sub forma unui cvasiuzufruct) în cazul în care părțile pierd definitiv posibilitatea folosirii bunului lor se regăsește și în cazul distrugerii lui prin caz fortuit, și în caz de expropriere. Este adevărat că legiuitorul creator al Codului civil a consacrat legal acest spirit în anul 2011, la 17 ani după apariția instituției exproprierii ce există și astăzi, dar tocmai acest lucru ne face sa ne întrebăm dacă nu ar putea fi completată legea veche cu spiritul noului legiuitor, mai ales în contextul în care la momentul respectiv nu era de conceput uzufructul asupra unei sume de bani[38].

            Astfel, s-a creat contextul divizării exproprierii în două categorii: exproprierea „previzibilă”, atunci când dreptul se constituie cunoscându-se viitoarea „pieire” a bunului, și exproprierea – caz fortuit, când se produce fără ca părțile să o poată prevedea și împiedica.

            Aplicând raționamentul completării legii speciale cu noutatea adusă de Codul civil, s-ar ajunge la tratamentul distinct al exproprierii pentru aceste două categorii. Soluția nu produce un caz de discriminare, pentru ca situațiile sunt diferite. În ceea ce privește prima ipostază a exproprierii, ce reprezintă un caz de consolidare forțată în favoarea unui terț față de raportul juridic ce conține dreptul de uzufruct, se poate considera că dreptul de uzufruct a fost constituit, față de titularii drepturilor reale, sub un termen extinctiv incert. Fie că vorbim despre expirarea termenului, fie că avem în vedere situația uzufructului viager, se poate considera ca vor curge în paralel două termene, unul dintre ele fiind momentul la care se va produce exproprierea. În acest fel, nu se mai poate discuta despre ruperea legăturii juridice dintre persoane în mod complet, ignorând scopurile urmărite când au    i-au dat naștere. A doua ipostază, cea în care exproprierea este caz fortuit, ar trebui să primească spiritul Codului civil și să se considere că părțile au dreptul de a rămâne legate contractual[39] sau în baza altui act juridic făcut cu acordul lor, spre exemplu, constituirea prin legat și acceptarea lui de legatar.

            Adoptând această rațiune, despăgubirea globală poate rămâne neschimbată din perspectiva cuantumului ei, comisia ce evaluează prejudiciul și instanța de judecată, în caz de litigiu, neanalizând și calificarea legală a acesteia și drepturile ce poartă asupra ei. Chiar dacă s-ar acorda despăgubiri distincte, se poate considera că acestea reprezintă, de fapt, valoarea imobilului cu un dezmembrământ ce există asupra lui, adică se calculează separat doar pentru a se putea face calculul despăgubirii finale; la urmă, despăgubirea globală să ajungă în posesia uzufructuarului, pentru continuarea uzufructului. Odată cu încetarea acestui cvasiuzufruct constituit în baza reglementării din Codul civil, nudul proprietar urmează să dobândească despăgubirea globală[40]. Astfel, nu este afectată în niciun fel procedura exproprierii, ci, din perspectivă pur civilă, raporturile juridice dintre particulari (în special, voințele lor) rămân cât mai puțin afectate.

            În sprijinul acestei ultime soluții vine și argumentul că motivul pentru care un uzufruct se stinge este incompatibilitatea folosinței bunului de către uzufructuar și cauza de utilitate publică pentru care a fost afectat imobilul. Totuși, un cvasiuzufruct, care, mai degrabă, se aseamănă cu un împrumut de consumație decât cu un uzufruct clasic, poate fi considerat că excedează domeniului de aplicare pe care îl are în vedere art. 28 din Legea nr. 33/1994.

            În final, tot ce contează este răspunsul la întrebarea: „Ce soluție adoptăm?” Cu toate inconvenientele pe care le are, Legea nr. 33/1994 va continua să se aplice în integralitatea ei până la intervenția legiuitorului. Dacă, la un moment dat, nu existau critici în legătură cu temeinicia ei din punctul de vedere al suportului juridic pe care se bazează, pentru că exproprierea și cazul fortuit produceau aceleași efecte, actualmente, bazându-ne pe autonomia de voință a părților și pe principiul reparării în natură a prejudiciului, considerăm că se creează un tratament diferențiat atunci când există loc de egalitate. Este adevărat că există o zicală, „excepția confirmă regula”, dar dacă se poate aplica regula, de ce să creăm o excepție?

            Concluzii

            Concluzia care se poate trage în urma analizei legislației se desprinde din două coordonate principale, și anume legătura indispensabilă dintre dreptul de uzufruct și obiectul asupra căruia poartă (având în vedere că regulile privitoare la bun se vor aplica și pentru uzufruct – deci și stingerea dreptului odată cu pierderea bunului) și natura privată a raporturilor juridice care dau naștere acestui drept (ce implică o eventuală intervenție minimă a puterii publice în legătura dintre părți). Astfel, reglementarea exproprierii sau, după caz, interpretarea ei, în măsura în care este posibil, trebuie să aibă în vedere că preluarea bunului nu ar trebui să atragă de plano încetarea raporturilor juridice dintre titularul dreptului de uzufruct și nudul proprietar, atât timp cât există o posibilitate de reparare a prejudiciului în natură, pe cât posibil, așa cum nici distrugerea bunului nu o face.

            Legiuitorul are prerogativa reglementării cazurilor în care voința părților este învinsă, putând stabili că drepturile și obligațiile lor sunt stinse, însă această intervenție ar trebui să fie unitară și concordantă cu celelalte reguli de drept.

            Deși dreptul civil permite interpretarea extensivă a textelor de lege, o formulare tranșantă, cum este cea din materia exproprierii, nu lasă loc pentru aplicarea noilor principii[41] și reguli care guvernează dreptul comun, ceea ce nu este benefic pentru destinatarii legii. Dacă intervine o reformă atât de mare, precum cea din anul 2011, când a intrat în vigoare noul Cod civil, aceștia nu se pot „bucura” de cadrul legal existent, pentru că legea specială a fost adoptată avându-se în vedere un cadru legal (și doctrinar și jurisprudențial) vechi de aproape 20 de ani (actualmente, aproape 30 de ani). În concret, în materia dreptului de uzufruct, destinatarii legii nu vor putea beneficia de posibilitatea exercitării unui cvasiuzufruct în ipoteza în care bunul este expropriat, uneori această posibilitate reflectând exact scopurile pentru care uzufructuarul a consimțit la constituirea dreptului său, adică dobândirea unui temei în care să își procure un venit periodic.

            Astfel, considerăm că legislația trebuie modificată, în măsura în care nu poate fi interpretată, dându-se prioritate voinței particularilor care sunt lipsiți de drepturile lor, păstrându-le raporturile juridice în vigoare. Dacă statul vrea un bun imobil, ar trebui să se rezume la a-l dobândi, iar nu să procedeze și la a stinge raporturile juridice dintre cei ce aveau drepturi asupra lor. Dacă la ipotecă se poate, și, de asemenea, și la distrugerea bunului dintr-un caz fortuit, ar trebui să se poată și în cazul uzufructului.

BIBLIOGRAFIE

                Chelaru E. (2019), Drept civil. Drepturile reale principale, ediția a 5-a, C.H. Beck, București.

                Pop L. (1996), Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Lumina Lex, București.

                Stoica V. (2021), Drept civil. Drepturile reale principale, ediția a 4-a, C.H. Beck, București.

                Terré Fr., Simler Ph. (2018), Droit civil. Les biens, ediția a 10-a, Dalloz.

---

                [1] Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011, cu modificările și completările ulterioare.

                [2] Art. 746 alin. (3) din Codul civil dispune că „în cazul imobilelor sunt aplicabile dispozițiile de carte funciară”.

                [3] Dreptul de uzufruct se poate constitui fie prin contract, fie prin act unilateral (mai exact, prin legat). În funcție de fiecare dintre aceste categorii, vor fi incidente regulile generale aplicabile acestora. În cazul contractelor, spre exemplu, constituitorul și dobânditorul dreptului de uzufruct pot conveni stingerea amiabilă a acestuia prin acordul lor (mutuus dissensus) sau unul dintre aceștia poate cere rezoluțiunea contractului. Legatul își poate pierde efectele, spre exemplu, pentru caducitate, cum ar fi în situația nedemnității, care produce efecte de la data deschiderii moștenirii. Dacă nedemnitatea este constatată sau declarată după ce legatarul a acceptat legatul și a dobândit, astfel, uzufructul, deși acesta va dispărea cu efect retroactiv, considerându-se că nu a existat niciodată, uzufructul a fost constituit și s-a stins (deci a făcut totuși parte din circuitul juridic civil, producând efecte), caducitatea aplicându-se, cu caracter general, tuturor legatelor. Există și cauze generale de stingere aplicabile ambelor categorii, cum ar fi nulitatea relativă, care, odată declarată, face ca actele să se considere a nu fi fost niciodată încheiate, deci dreptul de uzufruct se va stinge (la fel ca în cazul nedemnității, cu efect retroactiv).

                [4] Prezentul studiu tratează, în continuare, doar cazul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, însă trebuie a fi amintite și rechiziția, care este o formă de preluare de către stat a dreptului de proprietate, însă temporară, conform art. 1 din Legea nr. 132/1997 privind rechizițiile de bunuri și prestările de servicii în interes public, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 10 aprilie 2014, și confiscarea, care este o sancțiune despre care art. 562 alin. (3) din Codul civil dispune că nu pot fi supuse confiscării decât bunurile destinate sau folosite pentru săvârșirea unei infracțiuni sau contravenții sau cele rezultate din acestea. În ambele cazuri, statul dobândind dreptul de proprietate asupra bunului, dreptul de uzufruct se va stinge, ajungându-se în aceeași situație ca în cazul exproprierii.

                [5]  În legislație se folosește sintagma „cauză de utilitate publică”, însă această utilitate publică se declară pentru lucrări de interes național sau local, deci interesul este unul public.

                [6] Conform art. 1.351 alin. (3) C. civ., „cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs”. În cazul uzufructului, interesează doar sintagma „eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat”, pentru că în discuție nu este neexecutarea obligației și răspunderea contractuală, ci însăși existența unui drept real principal, care are caracter exclusiv, deci poate fi exercitat fără concursul unei alte persoane (a se vedea, pentru explicația acestui caracter, V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ediția a 4-a, C.H. Beck, București, 2021, p. 125 și p. 230).  Nici exproprierea, și nici cazul fortuit nu pot fi împiedicate, iar, de aici, asemănarea principală dintre ele. În ceea ce privește previzibilitatea lor, acesta este unul dintre punctele de suprapunere care creează probleme din punctul de vedere al calificării instituției drept cauză generală sau cauză specială de stingere a uzufructului.

                [7] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 5 iulie 2011. În alin. (1) al articolului 28 se prevede că „dreptul de proprietate se transmite…”, indicând faptul că titularul dreptului de proprietate îl pierde, iar în alin. (3) se prevede că „uzul, uzufructul, abitația și superficia, precum și orice alte drepturi reale (n.n. – orice alte drepturi reale principale, pentru că cele accesorii, cum ar fi ipoteca imobiliară, rămân în vigoare, schimbându-se doar obiectul lor), cât și concesionarea și atribuirea în folosință se sting…”. Diferența dintre sintagmele „se transmite” și „se sting” reprezintă una dintre bazele discuției privind legătura exproprierii cu cazul fortuit, prezentată în cele ce urmează.

                [8] Bunurile expropriate intră în domeniul public al statului sau al unității administrativ-teritoriale, conform art. 863 lit. b) din Codul civil. Astfel, bunul este dobândit pentru a fi folosit pentru utilitatea publică declarată, deci un scop precis care trebuie realizat, neputând fi folosit pentru altceva. Orice alt scop trebuie să fie considerat contrar scopului urmărit de stat, deci de neatins, și, prin urmare, să fie stins.

                [9] A se vedea art. 542 alin. (1) din Codul civil.

                [10] Interesul exproprierii (scopul) este dobândirea bunului, privit material, de aceea se transmite proprietatea și se sting celelalte drepturi reale principale, iar cele accesorii își schimbă obiectul. Pentru ca statul să exercite acțiuni cu privire la imobil este nevoie ca nimeni altcineva să nu mai aibă vreun drept asupra lui, ci să existe un singur drept de proprietate (publică).

                [11] Aceste particularități sunt cele care pun problema legăturii exproprierii cu cazul fortuit. Faptul că în cazul exproprierii, o consolidare „forțată”, se acordă despăgubiri, iar în cazul unei consolidări „obișnuite” nu se acordă (spre exemplu, atunci când uzufructuarul îl moștenește pe nudul proprietar) creează o situație de tratament juridic distinct ce se explică prin asocierea efectelor exproprierii cu acelea ale cazului fortuit. În cel de al doilea caz, al consolidării din Codul civil, neexistând o persoană ce poate fi trasă la răspundere pentru dispariția bunului printr-o faptă prejudiciabilă, nu există temei pentru despăgubire. Odată ce poate fi identificată o astfel de persoană, intră în discuție cazul fortuit, care produce, până la un punct, efecte juridice similare.

                [12] Fr. Terré, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, ediția a 10-a, Dalloz, Paris,  2018, p. 755.

                [13] Disponibil pe www.legifrance.gouv.fr, consultat la data de 25.07.2022.

                [14] Art. 169 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, prevede că „prin ipoteci imobiliare în sensul titlului XI al cărții a V-a a Codului civil se desemnează toate garanțiile reale imobiliare, indiferent de momentul și de temeiul juridic al constituirii lor” (n.n. – orice privilegiu, deci, va fi considerat ipotecă pentru bunurile imobile, astfel încât referirea din Legea nr. 33/1994 la privilegii va trebui făcută la ipoteci).

                [15] În acest sens, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 33/1994 prevede că „experții vor defalca despăgubirile cuvenite proprietarului de cele ce se cuvin titularilor de alte drepturi reale”.

                [16] Uzufructuarul va trebui să depună dovezi care să servească la stabilirea prejudiciului suferit, conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. În acest demers, el se poate folosi fie de contractul prin care a dobândit dreptul, fie de dispoziția testamentară prin care i s-a constituit dreptul cu titlu de legat. Se vor avea în vedere criteriile generale de evaluare a prejudiciului prevăzute de art. 1385 din Codul civil, din care enumerăm pierderea suferită (spre exemplu, prețul plătit, dacă este cazul), câștigul ce putea fi obținut în condiții obișnuite (spre exemplu, chiria ce urma a fi obținută din contracte de locațiune) și, ca noutate adusă de Codul civil, pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă (spre exemplu, eventualul câștig la o licitație publică pentru care uzufructuarul s-a înscris cu imobilul ce face obiectul uzufructului). Au fost avute în vedere criteriile de evaluare de la răspunderea civilă delictuală, pentru că exproprierea se realizează print-un act administrativ individual, deci un act juridic unilateral, uzufructuarul neparticipând la încheierea lui. Prin urmare, față de el, exproprierea este un fapt juridic ce i-a cauzat prejudicii.

                [17] Sau, dacă bunul era asigurat la momentul pieirii, indemnizație de asigurare. În ambele cazuri, fiind vorba de bunuri consumptibile (sume de bani), regimul juridic este același. În realitate, și indemnizația de asigurare este tot o despăgubire, însă nu este plătită de terțul care a cauzat prejudiciul, ci de asigurător, în baza unui contract de asigurare de răspundere civilă.

                [18] Art. 748 din Codul civil trimite la art. 712, care prevede că uzufructuarul va restitui, la finalul uzufructului, bunuri de aceeași cantitate, calitate și valoare sau, la alegerea proprietarului, contravaloarea lor la data stingerii uzufructului. Fiind vorba de sume de bani, uzufructuarul va restitui suma nominală primită de nudul proprietar cu titlu de despăgubiri. Se ajunge la transformarea uzufructului într-un cvasiuzufruct, care reprezintă chiar conținutul art. 712.

                [19] Pentru nudul proprietar, titlul cu care este primită suma de bani rămâne despăgubire, pentru că a suferit un prejudiciu prin pierderea materială a bunului (și, din acest fapt, pierderea dreptului de proprietate). În cazul uzufructuarului, subrogația cu titlu particular poate fi privită ca o formă de reparare a prejudiciului în natură, prin reconstituirea, pe cât se poate, a dreptului pe care îl avea, preluând și din trăsăturile reparației prin echivalent.

                [20] Art. 557 din Codul civil din 1864 prevedea că „uzufructul se stinge (…) prin totala desființare a lucrului asupra cărui uzufructul era constituit” (versiunea de la 30 septembrie 2011 a Codului, disponibilă pe www.sintact.ro, consultat la 25.07.2022).

                [21] A se vedea, în acest sens, L. Pop, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Lumina Lex, București, 1996, p. 195.

                [22] În sensul că exproprierea este un caz special de stingere a dreptului de uzufruct și că există în doctrină opinia asimilării exproprierii unui caz fortuit, a se vedea E. Chelaru, Drept civil. Drepturile reale principale, ediția a 5-a, C.H. Beck, București, 2019, p. 381.

                [23] Legea nr. 33/1994 prevede o procedură de aducere la cunoștința persoanelor interesate intenția de expropriere a bunurilor imobile, care conține diferite termene pentru comunicări/publicări de acte, astfel încât li se permite persoanelor să ia cunoștință de faptul că există în plan o eventuală „pieire” a dreptului de proprietate, ca să poată acționa în cunoștință de cauză în circuitul juridic civil. Într-adevăr, se poate ca intenția de expropriere să fie publicată și adusă la cunoștință părților dintr-un contract de constituire a dreptului de uzufruct, spre exemplu, după ce acest contract a fost încheiat, și astfel să se poată pune problema asemănării dintre expropriere și caz fortuit din punctul de vedere al previzibilității acestora.

                [24] Pentru că exista o reglementare specială pentru expropriere și o lipsă de reglementare pentru tratamentul juridic în cazul pieirii din caz fortuit atunci când se plătește despăgubire sau indemnizație de asigurare.

                [25] Ajungând în domeniul public, se poate spune că a „dispărut”, pentru că el devine inalienabil, insesizabil și imprescriptibil.

                [26] În situația cazului fortuit nu se mai poate vorbi de o posibilă consolidare, pentru că drepturile reale principale în discuție nu se reunesc asupra aceleiași persoane, ci se sting deodată, prin pieirea bunului. Astfel, exproprierea reprezintă rezultatul unirii efectelor consolidării cu cele ale cazului fortuit.

                [27] De asemenea, aplicarea regulilor de la bunurile imobile și pentru drepturile reale care poartă asupra lor, la fel ca în cazul exproprierii, duc la aceeași concluzie.

                [28] Art. 1.695 alin. (2) din Codul civil prevede că vânzătorul răspunde pentru evicțiunea „ce rezultă din pretențiile unui terț numai dacă acestea sunt întemeiate pe un drept născut anterior datei vânzării și care nu a fost adus la cunoștința cumpărătorului până la acea dată”. În speță, statul plătește în locul celui care a constituit uzufructul (act posibil în baza art. 1.472 C. civ., care prevede că obligația poate fi plătită de o persoană terță față de obligație).

                [29] A se vedea, spre exemplu, studiu de piață realizat de Camera Notarilor Publici Craiova, disponibil la adresa http://www.unnpr.ro/files/expertize2020/CNPCraiova/studiu_de_piata_jud_DJ_MH_GJ_OT.pdf, consultat la data de 25.07.2022. La pagina 57 din document se prevede, ca în alte locuri din aceeași lucrare, că valoarea dezmembrămintelor este de 20%.

                [30] Spre exemplu, pentru a primi un împrumut. O sumă de bani poate „dispărea” ușor din patrimoniu, pe când o creanță prin care se obțin fructe civile poate fi executată sub forma unei popriri, iar banii nu mai trec pe la uzufructuar. Cei care dau împrumut pot avea în vedere aceste aspecte.

                [31] Una dintre părți poate dori să se folosească de raportul juridic ce conține dreptul de uzufruct pentru a invoca instituția compensației de drept, care, operând odată ce sunt întrunite condițiile, poate favoriza „relația” dintre părți (considerându-se stinse obligațiile reciproce, înainte să poată să intervină un alt creditor pentru a-și satisface propria creanță). Spre exemplu, în cazul în care uzufructuarul plătește o sumă periodică, nudul proprietar nu mai poate invoca instituția compensației pentru acea sumă de bani cu o datorie pe care o are el față de uzufructuar. Primind o sumă de bani, care intră în garanția comună a creditorilor, o parte se poate vedea în situația în care autonomia lui de voință a fost afectată, nemaiputând să-și favorizeze cocontractantul.

                [32] Spre exemplu, onorariul notarial.

                [33] Cheltuieli care nu pot fi invocate în fața comisiei care evaluează prejudiciul sau a instanței de judecată, pentru că sunt prejudicii viitoare și incerte, care vor rămâne la latitudinea persoanelor interesate.

                [34] Se poate întâmpla ca indemnizația de asigurare să fie mai mare decât suma plătită de stat cu titlu de despăgubire.

                [35] Pot crea condițiile unui incendiu spontan, ale unei inundații etc. Cu cât valoarea imobilului este mai mare, cu atât persoanele interesate pot fi mai inventive în privința mijloacelor folosite. Dacă nu se va dovedi caracterul ilicit, scopul lor este atins. Dacă însă demersul nu reușește, părțile sunt puse în fața săvârșirii infracțiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor, prevăzută de Codul penal în vigoare.

                [36] Nu excludem nici încheierea acestui contract în baza unei cauze ilicite, care este chiar obținerea indemnizației în mod fraudulos.

                [37] Prin noțiunea de „domenii”, considerăm că nu au fost avute în vedere domeniile generale ale dreptului, cum ar fi drept civil, drept penal, drept contravențional etc., ci toate categoriile de raporturi juridice (adică inclusiv domeniile micro din cadrul dreptului civil, cum ar fi, spre exemplu, domeniul exproprierii, domeniul contractelor nenumite etc.), atâta vreme cât intră în litera sau în spiritul Codului

                [38] Definiția clasică a uzufructului, prevăzută și de Codul civil anterior, conform căreia uzufructul este dreptul de a folosi un bun al altuia (și de a-i culege fructele) și de a îl restitui proprietarului, alături de obligația de conservare a bunului pe care o are uzufructuarul, se opune ca o sumă de bani să facă obiectul acestui drept. Cu toate acestea, Codul civil actual a inovat, a preluat împrumutul de consumație și l-a adaptat drepturilor reale principale – dezmembrăminte.

                [39] În ipoteza încheierii unui nou act juridic, părțile se vor obliga din nou, nu vor rămâne obligate în baza acordului inițial. Am văzut ce inconveniente pot exista având în vedere acest nou raport juridic.

                [40] Adică despăgubirea ce constituie echivalentul nudei proprietăți, la care se adaugă ce a primit și uzufructuarul, tot cu titlu de despăgubire. Aceasta din urmă, în cazul în care uzufructul este constituit cu titlu oneros, reprezintă plata pe care uzufructuarul trebuia să o facă nudului proprietar în schimbul folosinței, iar, în cazul în care este constituit cu titlu gratuit, beneficiile pe care le oferea uzufructul pentru titular. Nu este un caz de îmbogățire fără justă cauză pentru nudul proprietar, care primește despăgubiri pentru un uzufruct pentru care nu câștiga, oricum, nimic, ci este pur și simplu valoarea reală a imobilului, pentru că, spre exemplu, conform studiilor de piață realizate de camerele notarilor publici, nuda proprietate reprezintă 80% din valoarea imobilului. Despăgubirea, în cazul unui uzufruct cu titlu gratuit, poate forma restul de 20%. Așadar, doar în cazul unui uzufruct constituit cu titlu oneros nudul proprietar va câștiga, cu just temei, și anume obligația care se naște în sarcina uzufructuarului în schimbul transferului dezmembrământului.

                [41] Cum este, spre exemplu, principiul reparării prejudiciului în natură, repararea prin echivalent fiind subsidiară. În cazul exproprierii, persoana interesată nu are nici măcar dreptul de a alege între acestea două.