Rezumat

Legiuitorul interzice supravieţuirea unui dezmembrământ al dreptului de proprietate momentului decesului titularului său. Dacă uzufructul ar fi perpetuu (și s-ar putea transmite pe cale succesorală), atunci dreptul de proprietate (nuda proprietate) nu ar mai avea nicio utilitate. Vocaţia uzufructului este de a constitui o perioadă intermediară între două perioade de plină proprietate. Uzufructul succesiv a fost definit ca fiind acel „drept real particular, esenţialmente temporar, însoţit de un termen suspensiv care constă, de regulă, în decesul primului uzufructuar şi care conferă, în mod actual, titularului său vocaţia de a uza şi de a se folosi de un bun aparţinând unei alte persoane, iar, la împlinirea termenului, îi conferă prerogativele complete ale unui uzufructuar”. Această definiţie permite să se distingă două faze ale uzufructului succesiv: într-o primă fază, uzufructuarul succesiv se află într-o stare de aşteptare, iar în faza a doua, uzufructuarul succesiv dobândeşte prerogativele complete ale dreptului său. Tocmai prima fază este cea care constituie specificitatea uzufructului succesiv, căci, în faza a doua, uzufructul succesiv este un uzufruct clasic. Uzufructurile succesive sunt, în fapt, două uzufructuri distincte: un (prim) uzufruct viager care se va stinge la decesul titularului său şi un al doilea uzufruct (succesiv) care se va exercita începând cu momentul stingerii primului drept de uzufruct. Se observă că, fiind vorba de uzufructuri distincte, nu se pune problema unei supravieţuiri a primului drept de uzufruct decesului uzufructuarului. Caracterul real al dreptului de uzufruct este incontestabil şi el constituie o consecinţă firească a extragerii sale din dreptul de proprietate. Nefiind altceva decât o componentă a dreptului de proprietate, rezultă că partea nu poate avea o altă natură decât întregul. Cu toate acestea, uzufructul succesiv se distinge fundamental de uzufructul clasic prin folosinţa efectivă a bunului. Atât timp cât primul uzufructuar este în viaţă, uzufructuarul succesiv nu are decât o vocaţie de a se folosi de bun. Dreptul uzufructuarului succesiv ia naştere de îndată, la momentul constituirii, dar exerciţiul său este amânat până la stingerea primului uzufruct. Decesul primului uzufructuar constituie, astfel, un termen suspensiv incert. El stinge primul uzufruct şi, în acelaşi timp, permite începutul exerciţiului celui de-al doilea uzufruct. Uzufructul succesiv nu are deci nimic eventual; el este sigur şi actual, dar diferă de uzufructul clasic prin faptul că nu se poate exercita actual asupra bunului.

Cuvinte-cheie: uzufruct succesiv, donație post-mortem

1.      Noţiunea de act post-mortem

Pactul asupra unei succesiuni viitoare nu trebuie confundat cu actul între vii care se va executa la decesul dispunătorului[1]. Nu orice acte care se execută la decesul dispunătorului sau constituitorului constituie un act pentru cauză de moarte. Astfel, un act între vii poate fi însoţit de o modalitate, termen sau condiţie, care reportează executarea la deces. Este adevărat că, prin finalitatea lor, se aseamănă cu actele mortis causa, căci ambele sunt făcute în previziunea morţii şi se vor executa la deces. Dar se deosebesc fundamental prin obiectul lor: actul între vii are ca obiect bunuri prezente ale autorului, doar executarea obligaţiei de a da fiind amânată la decesul său ca urmare a stipulării unui termen suspensiv. Aşadar, ceea ce contează în distincţia dintre cele două categorii de acte nu este momentul executării obligaţiei, ci momentul dobândirii dreptului[2]. Atât timp cât dreptul este dobândit direct de la autor, în timpul vieţii sale, actul nu poartă asupra succesiunii sale. Dimpotrivă, un pact asupra unei succesiuni viitoare va avea ca obiect un bun pe care autorul îl va lăsa, eventual, la decesul său, păstrându-şi astfel dreptul de proprietate asupra bunului şi dreptul de a dispune liber de acesta[3].

      Actul post-mortem (sau propter mortem) este un act între vii a cărui executare este afectată de un termen suspensiv care constă în decesul autorului Are ca obiect un bun prezent[4], astfel încât autorul pierde, încă de la data încheierii actului, orice drept asupra bunului, chiar dacă efectul translativ (şi cel mai important) este amânat. Iar dreptul dobânditorului este unul actual şi sigur, neavând nimic eventual sau potestativ. Decesul nu este stipulat decât pentru a servi ca termen de executare a obligaţiilor. Beneficiarul obligaţiilor nu dobândeşte un emolument succesoral, ci execută o datorie născută în timpul vieţii lui de cuius, care, acum, are regimul juridic de datorie succesorală.

Doctrina şi practica cunosc mai multe specii de angajamente post-mortem a căror validitate nu este pusă la îndoială[5].

2.      Noţiunea uzufructului succesiv

            Legiuitorul interzice supravieţuirea unui dezmembrământ al dreptului de proprietate momentului decesului titularului său (art. 708 C. civ.). Dacă uzufructul ar fi perpetuu (și s-ar putea transmite pe cale succesorală), atunci dreptul de proprietate (nuda proprietate) nu ar mai avea nicio utilitate^[6]. Vocaţia uzufructului este de a constitui o perioadă intermediară între două perioade de plină proprietate^[7].

            Doctrina franceză de la începutul secolului al XX-lea, în acord cu jurisprudenţa, definea uzufructurile succesive ca fiind uzufructurile constituite în favoarea mai multor persoane şi care se vor exercita unul după altul^[8].

Într-o definiţie recentă, dată în cadrul unui amplu studiu consacrat uzufructului succesiv, acesta este definit ca fiind acel „drept real particular, esenţialmente temporar, însoţit de un termen suspensiv care constă, de regulă, în decesul primului uzufructuar şi care conferă, în mod actual, titularului său vocaţia de a uza şi de a se folosi de un bun aparţinând unei alte persoane, iar, la împlinirea termenului, îi conferă prerogativele complete ale unui uzufructuar”^[9].

Această definiţie permite să se distingă două faze ale uzufructului succesiv: într-o primă fază, uzufructuarul succesiv se află într-o stare de aşteptare, iar în faza a doua, uzufructuarul succesiv dobândeşte prerogativele complete ale dreptului său. Tocmai prima fază este cea care constituie specificitatea uzufructului succesiv, căci în faza a doua, uzufructul succesiv este un uzufruct clasic.

            Uzufructurile succesive sunt, în fapt, două uzufructuri distincte: un (prim) uzufruct viager^[10] care se va stinge la decesul titularului său şi un al doilea uzufruct (succesiv) care se va exercita începând cu momentul stingerii primului drept de uzufruct (dacă, bineînţeles, uzufructuarul succesiv va supravieţui primului uzufructuar)^[11]. Se observă că, fiind vorba de uzufructuri distincte, nu se pune problema unei supravieţuiri a primului drept de uzufruct decesului uzufructuarului.

            Doctrina recentă s-a întrebat cu privire la natura juridică a dreptului de uzufruct succesiv, concluzionând că acesta este un drept real particular^[12].

Caracterul real al dreptului de uzufruct este incontestabil şi el constituie o consecinţă firească a extragerii sale din dreptul de proprietate. Nefiind altceva decât o componentă a dreptului de proprietate, rezultă că partea nu poate avea o altă natură decât întregul. Cu toate acestea, uzufructul succesiv se distinge fundamental de uzufructul clasic prin folosinţa efectivă a bunului. Atât timp cât primul uzufructuar este în viaţă, uzufructuarul succesiv nu are decât o vocaţie de a se folosi de bun. Dreptul uzufructuarului succesiv ia naştere de îndată, la momentul constituirii, dar exerciţiul său este amânat până la stingerea primului uzufruct. Decesul primului uzufructuar constituie, astfel, un termen suspensiv incert. El stinge primul uzufruct şi, în acelaşi timp, permite începutul exerciţiului celui de-al doilea uzufruct. Uzufructul succesiv nu are deci nimic eventual; el este sigur şi actual, dar diferă de uzufructul clasic prin faptul că nu se poate exercita actual asupra bunului. Care este, atunci, natura acestui drept real? Dacă uzufructuarul succesiv nu poate exercita dreptul său imediat, mai este acesta un ius in re, cum este cazul uzufructului clasic? În analiza uzufructului succesiv, s-a arătat că uzufructuarul succesiv nu exercită (în prima fază) un drept asupra bunului, asemănător uzufructuarului obişnuit (ius in re), ci înspre bun, un ius ad rem^[13]. Ius ad rem (literal, drept către lucru) este creaţia dreptului canonic francez, în secolul al XIII-lea, continuată de dreptul feudal francez, constituind o categorie intermediară între drepturile de creanţă şi drepturile reale^[14]. O persoană, un candidat, era prezentată şi primea o funcţie ecleziastică, devenind astfel titularul acestui drept, dar trebuia apoi să fie confirmată în funcţie de superiorul ecleziastic şi să intre în posesia beneficiilor. Nu era vorba aici de nicio condiţie, pentru că vorbim de un eveniment viitor şi sigur. Până atunci, el avea un ius ad rem. Dreptul vasalului care primise învestitura simbolică, dar care aştepta să fie pus în posesie de senior. După confirmarea seniorului, avea un ius in re. În 1794 şi Codul prusian a legiferat categoria de ius ad rem. Acest mecanism medieval al lui ius ad rem este perfect aplicabil creării uzufructului succesiv.

a)      Modalităţi de constituire

            Asemănător uzufructului clasic, uzufructul succesiv se poate constitui per retentionem (deductionem) sau per translationem^[15].

(1) Constituirea uzufructului succesiv per retentionem este denumită, în mod curent, rezerva uzufructului şi are loc atunci când proprietarul îşi reţine, la momentul înstrăinării nudei proprietăţi, dreptul de uzufruct.

Constituirea uzufructului succesiv per retentionem acoperă două situaţii, după cum constituitorul este proprietar deplin sau nud proprietar^[16].

a) Astfel, proprietarul unui bun, cedând nuda proprietate, poate constitui un drept de uzufruct actual în favoarea unui terţ şi îşi poate reţine pentru sine un uzufruct succesiv.

b) În practică, cel mai adesea rezerva uzufructului succesiv se poate produce în cadrul următoarei operaţiuni juridice: A donează lui B un imobil, rezervându-şi un drept de uzufruct (actual). Ulterior, B, nud proprietar, donează nuda proprietate lui C, rezervându-şi un drept de uzufruct succesiv asupra imobilului.

(2) Constituirea uzufructului succesiv per translationem are loc atunci când proprietarul sau nudul proprietar constituie, în favoarea unui terţ, un uzufruct succesiv.

a) Constituirea uzufructului succesiv per translationem se poate produce prin acte între vii, cel mai curent, cu titlu gratuit şi, mai rar în practică, prin acte cu titlu oneros^[17]. Trebuie observat că constituirea uzufructului succesiv per translationem nu poate avea loc decât dacă este stipulat la data întocmirii actului. Dacă nu a fost stipulată constituirea dreptului de uzufruct succesiv de către transmiţătorul care şi-a rezervat dreptul de uzufruct actual, o astfel de constituire nu mai este posibilă ulterior^[18].

b) Constituirea uzufructului succesiv per translationem se poate produce şi pe cale testamentară. De exemplu, un testator poate lăsa legat un uzufruct actual unui legatar şi unui alt legatar dreptul de uzufruct succesiv asupra aceluiaşi bun.

b)      Constituirea uzufructului succesiv de către soţi având ca obiect un bun comun

Constituirea uzufructului succesiv asupra unui bun comun al soţilor necesită o analiză specială în dreptul nostru.

În practică, părinţii donează nuda proprietate asupra unui imobil sau asupra unor imobile copiilor, îşi rezervă un drept actual de uzufruct viager şi stipulează, concomitent şi reciproc, două drepturi de uzufruct succesive asupra cotei fiecăruia din bunul donat în favoarea aceluia dintre ei care va supravieţui. Această clauză denumită de practica notarială franceză „întoarcerea uzufructului”, este deosebit de frecventă.

Dreptul de uzufruct actual pe care şi l-au rezervat are natura juridică a unui bun comun în devălmăşie. În timpul vieţii şi pe durata căsătoriei celor doi soţi uzufructuari, gestiunea dreptului de uzufruct urmează regulile gestiunii bunurilor comune ale soţilor. La decesul unuia dintre uzufructuari, dreptul de uzufruct în ceea ce-l priveşte se stinge, iar celălalt uzufructuar va continua să exercite dreptul de uzufruct în limita cotei sale părţi^[19] care reprezintă contribuţia la dobândirea şi conservarea bunurilor comune şi care va fi determinată împreună cu moştenitorii soţului decedat. Această situaţie poate să nu fie întotdeauna pe deplin satisfăcătoare pentru soţul uzufructuar supravieţuitor. Din acest motiv, în practica notarială, în contractele de donaţie prin care se înstrăinează nuda proprietate, se stipulează şi clauze prin care donatorul care va supravieţui este autorizat să exercite dreptul de uzufruct asupra întregului bun după predecesul soţului donator. Dat fiind faptul că dreptul de uzufruct al soţului decedat s-a stins la decesul său, o continuare a exercitării dreptului de uzufruct asupra întregului bun de către soţul supravieţuitor nu poate fi decât rezultatul existenţei unui drept de uzufruct distinct (de cel rezervat) şi care îi aparţine acestuia (şi nu soţului predecedat), fiindu-i constituit în timpul vieţii. Astfel, în această ipoteză, am fi în prezenţa rezervei unui drept de uzufruct actual comun în timpul vieţii şi a constituirii, cu titlu gratuit, concomitente şi reciproce a două uzufructuri succesive asupra unei cote-părţi din bun. Dintre aceste două uzufructuri succesive, evident că numai unul singur se va exercita. Uzufructul succesiv asupra unei cote-părţi din bun va completa astfel uzufructul actual rezervat de soţ la momentul încheierii contractului de donaţie, care, urmare a stabilirii cotelor-părţi, poartă asupra celeilalte jumătăţi.

În dreptul românesc, suntem de părere că o astfel de construcţie juridică nu este posibilă^[20]. Problema a fost pusă în doctrină, în termeni marginali^[21].

Un prim obstacol în validarea uzufructului succesiv l-ar fi constituit, sub imperiul vechiului Cod civil, interdicţia donaţiilor mutuale între soţi făcute în acelaşi act (art. 938 Cod civil de la 1865)^[22]. Azi însă, cele două stipulaţii reciproce a două uzufructuri succesive, cu titlu gratuit, în acelaşi act, sunt permise de Noul Cod civil.

Dar obstacolul cel mai important îl constituie proprietatea devălmaşă a soţilor specifică regimurilor comunitare din dreptul nostru^[23]. Atât timp cât drepturile soţilor cu privire la bunurile comune nu sunt determinate, neaflându-se în prezenţa unei coproprietăţi, ci a unei devălmăşii, soţii nu pot dispune prin acte între vii cu niciun titlu (nici oneros, nici gratuit), nici actual, nici condiţional, de partea fiecăruia din bunurile comune, unul în favoarea altuia (nici în favoarea unui terţ, chiar şi cu acordul celuilalt soţ). Astfel, în opinia noastră, soţii nu pot să-şi doneze reciproc un drept de uzufruct succesiv asupra cotei fiecăruia din comunitate, pentru că ei nu pot dispune de cota devălmaşă prin acte între vii^[24], aceasta constituind una dintre particularităţile proprietăţii devălmaşe în raport cu proprietatea pe cote-părţi. Iar în cazul uzufructului succesiv, dreptul uzufructuarului succesiv este unul cert şi actual, numai executarea acestuia fiind amânată, ceea ce nu poate fi cazul în ipoteza unui uzufruct succesiv care ar trebui să poarte asupra unei cote-părţi dintr-un bun devălmaş, încă nedeterminate la data donaţiei.

c)      Capacitatea de a constitui şi de a primi un drept de uzufruct succesiv

În ceea ce priveşte capacitatea de a constitui un drept de uzufruct actual, aceasta aparţine, în mod firesc, proprietarului bunului.

            Ipoteza cel mai frecvent întâlnită este cea a proprietarului deplin care constituie, concomitent, un drept de uzufruct actual şi un drept de uzufruct succesiv, fie prin acte între vii, fie pe cale testamentară.

Particularitatea dreptului de uzufruct succesiv constă însă în aceea că el poate fi constituit atât de proprietarul deplin, cât şi de nudul proprietar, ceea ce în cazul uzufructului clasic nu este posibil. Explicaţia pentru care nudul proprietar poate constitui un uzufruct succesiv (dar nu şi un uzufruct actual) constă în faptul că acesta are vocaţia ca, în viitor, dreptul său de proprietate să se afle deplin, reunit ca urmare a încetării unui drept de uzufruct actual, moment în care se va exercita şi dreptul de uzufruct succesiv pe care l-a constituit, afectându-l de un termen^[25]. Nudul proprietar nu poate constitui însă un uzufruct actual pentru că acesta deja aparţine unei alte persoane, tocmai ca efect al dezmembrării dreptului de proprietate, astfel încât conţinutul dreptului său de proprietate (nud) nu mai este complet.

În ceea ce priveşte capacitatea de a dobândi un drept de uzufruct succesiv, aceasta demonstrează că nu există niciun risc de dezmembrare perpetuă a proprietăţii şi diferă după cum este vorba de acte cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. În cazul actelor cu titlu gratuit încheiate între vii, donatarul trebuie să existe sau să fie conceput la momentul încheierii contractului de donaţie [art. 704 alin. (2) C. civ. coroborat cu art. 987 alin. (3) C. civ.]^[26]. În cazul legatelor, legatarul trebuie să existe sau să fie conceput la momentul decesului testatorului [art. 957 alin. (1), art. 987 alin. (4) C. civ.]. Şi în cazul actelor cu titlu oneros, beneficiarul dreptului de uzufruct succesiv trebuie să existe sau să fie conceput la momentul încheierii actului [art. 704 alin. (2) C. civ. coroborat cu art. 35, art. 36 C. civ.].

3.      Donaţia post-mortem – calificare

Operaţiunea juridică pe care o analizăm constă în transmiterea nudei proprietăţi cu titlu gratuit asupra unui imobil, unde donatorul îşi rezervă un drept de uzufruct actual viager şi, în acelaşi timp, constituie cu titlu gratuit un drept de uzufruct succesiv în favoarea unei alte persoane^[27], care se va exercita după momentul încetării dreptului său de uzufruct viager, deci la decesul său. Operaţiunea juridică se descompune astfel în rezerva dreptului de uzufruct actual în favoarea donatorului şi constituirea unui drept de uzufruct viager succesiv în favoarea terţului beneficiar.

            Doctrina şi practica notarială denumesc această modalitate de constituire prin transmitere a uzufructului „întoarcerea uzufructului”^[28].

În practică, uzufructul succesiv constituie o modalitate de protecţie a soţului supravieţuitor care şi-a dovedit incontestabil eficienţa de-a lungul timpului. Această tehnică a permis, la începutul secolului al XIX-lea, ca părinţii să transmită un bun copiilor lor, asigurând, în acelaşi timp, aceluia dintre ei care va supravieţui cadrul normal de viaţă^[29]. Ea este frecvent folosită în mediul familial şi constituie un mijloc de gestiune a patrimoniului, pentru a garanta unei persoane apropiate veniturile unui bun.

Calificarea juridică a operaţiunii de constituire a dreptului de uzufruct succesiv a făcut obiectul unor controverse jurisprudenţiale, azi fiind însă pe deplin consolidată.

Într-o perioadă de numai câţiva ani, Curtea de Casaţie franceză a traversat trei analize diferite ale uzufructului succesiv, de la donaţie de bunuri viitoare, apoi donaţie de bunuri prezente afectată de un termen şi, în final, donaţie de bunuri prezente afectată de o condiţie suspensivă^[30].

Iniţial, Curtea de Casaţie a franceză a putut decide că în cauză era vorba de o donaţie având ca obiect un bun viitor (cu referire la uzufructul succesiv), depinzând de succesiunea nudului proprietar şi constituind un pact asupra succesiunii sale, sancţionând-o astfel cu nulitatea^[31]. Or, se ştie că unul dintre principiile din materia liberalităţilor îl constituie interzicerea donaţiilor care au ca obiect bunuri viitoare^[32], donatorul neputând consimţi o donaţie decât cu privire la bunurile sau drepturile sale prezente (prin aceasta înţelegând inclusiv drepturi afectate de o condiţie suspensivă).

Ulterior, în faţa criticilor doctrinei, Curtea de Casaţie a revenit asupra jurisprudenţei şi a recalificat operaţiunea statuând că este vorba de o donaţie de bunuri prezente (cu referire la cel de-al doilea drept de uzufruct), care se va exercita la termen (la decesul primului uzufructuar), reţinând argumentaţia profesorului M. Grimaldi^[33]. Uzufructul este, prin esenţă, un drept viager, astfel încât nu se pune problema ca donatorul să poată transmite un drept, care nici nu va mai exista la decesul său. Dreptul celui de-al doilea uzufructuar este un drept actual şi distinct, fiind dobândit la momentul donaţiei, doar exercitarea sa fiind amânată la decesul primului uzufructuar^[34]. Recunoscând astfel validitatea donaţiei având ca obiect un drept de uzufruct succesiv, evident că şi renunţarea anticipată la acest drept (anterior decesului donatorului) este valabilă, neconstituind un pact asupra unei succesiuni viitoare, căci dreptul de uzufruct succesiv nu depindea de succesiunea donatorului^[35].

Camera comercială a Curţii de Casaţie franceze a dezvoltat, în ceea ce o priveşte, o analiză diferită^[36], statuând că naşterea dreptului de uzufruct succesiv este afectată de o condiţie suspensivă constând în supravieţuirea beneficiarului acestuia prin raport cu uzufructuarul actual^[37]. Decesul unei persoane constituie, în mod cert, un termen. Dar predecesul unei persoane faţă de o altă persoană constituie o condiţie. Cu toate acestea, în doctrină s-a arătat că uzufructul succesiv se va exercita după decesul uzufructuarului actual nu pentru că ar fi un drept condiţional, afectat de o condiţie, ci pentru că timpul vieţii uzufructuarului actual constituie o condiţie de existenţă a dreptului său, care nu constituie şi nu se confundă cu o condiţie-modalitate^[38].

Această jurisprudenţă a fost criticată de doctrină^[39]. Este adevărat că, uneori, un termen nedeterminat face dificilă distincţia dintre termenul cu scadenţă incertă^[40] şi condiţie. Cu toate acestea, ceea ce trebuie observat în primul rând este intenţia părţilor. Iar în cauza supusă judecăţii, părţile s-au exprimat foarte precis în cuprinsul contractului, în sensul că donatarii erau proprietarii acţiunilor din ziua donaţiei, iar uzufructuarul succesiv va exercita folosinţa de la data decesului donatorului. Astfel, decizia Camerei comerciale nu a clarificat o clauză ambiguă, ci şi-a permis să recalifice chiar intenţia părţilor, care, de altfel, era foarte clară. Această recalificare ar fi fost autorizată de legiuitor numai dacă din datele cauzei se putea dovedi frauda părţilor, care, prin intermediul unui act juridic civil, ar fi încercat să eludeze regimul fiscal aplicabil operaţiunii, ceea ce Camera comercială nu a reţinut.

Cele două poziţii divergente ale celor două Camere ale Curţii de Casaţie nu au influenţat doctrina şi practica notarială, care apreciază, în continuare, că donaţia uzufructului succesiv este o operaţiune afectată de un termen. De altfel, ulterior, poziţia primei Camere civile a Curţii de Casaţie franceze a fost reconfirmată în două rânduri de aceeaşi instanţă, care a decis că dreptul uzufructuarului succesiv era născut şi era afectat de un termen constând în predecesul uzufructuarului actual^[41].

---

[1] Distincţia dintre pactele succesorale interzise şi actele post mortem se datorează prof. H. Capitant, fiind făcută într-un comentariu la hotărârea din 1930 în afacerea Cremieux, Ph. Malaurie, L. Aynès, Cours de droit civil. Les successions. Les liberalités, Editions CUJAS, 1998, p. 319, nota 21.

[2] Ch. Bahurel, Les volontés des morts. Vouloir pour le temps où l’on ne sera plus, LGDJ, 2014, p. 230 – 231.

[3] M. Grimaldi, Droit civil. Successions, ediția a 7-a, Litec, Paris, 2017, p. 293.

[4] Ibidem, p. 223.

[5] Pentru exemplificări, Ph. Malaurie, Cl. Brenner, Droit des successions et des libéralités, LGDJ, 2018, nr. 691. Un dar manual afectat de o condiţie suspensivă sau de un termen suspensiv (constând în decesul donatorului) nu poate fi conceput, Ph. De Page (coord.), A. Culot, I. de Stefani, L’option, la condition, le terme et la substitution. Effets civils et fiscaux sur l’organisation et la transmission d’un patrimoine, Anthemis, 2017, p. 183.

[6] M. Proudhon, Traité des droits d’usufruit, d’usage, d’habitation et de superficie, Dijon, t. IV, 1824, nr. 1960, p. 355.

[7] Ch. Atias, Droit civil, Les biens, Litec, 2002, p. 137, apud S. Durand, L’usufruit successif, Defrénois, 2006, p. 19.

[8] M. Planiol, G. Ripert, Traité de droit civil français d’après le traité de Planiol, tom III, LGDJ, 1927, p. 722.

[9] S. Durand, op. cit., p. 27.

[10] Cel mai adesea, primul drept de uzufruct este viager, dar el poate fi afectat şi de un alt termen.

[11] M. Grimaldi, op. cit., p. 54.

[12] Problema calificării juridice a dreptului de uzufruct succesiv prezintă importanţă, dat fiind faptul că legiuitorul interzice crearea altor drepturi reale decât cele născute din lege în mod limitativ (art. 551 C. civ.).

[13] S. Durand, op. cit., p. 33.

[14] Ibidem.

[15] S. Durand, op. cit., p. 90.

[16] Ibidem, p. 97 – 98. Constituirea uzufructului succesiv per retentionem nu se poate face pe cale testamentară, deoarece testamentul îşi produce efectele după decesul testatorului.

[17] În orice caz, dacă constituirea unui uzufruct clasic cu titlu oneros este rar întâlnită, constituirea unui uzufruct succesiv cu titlu oneros este greu de conceput, deoarece, cel puţin pe durata existenţei uzufructului actual, uzufructul succesiv nu are nicio valoare economică, el începând să se exercite abia după stingerea uzufructului actual.

[18] Cel mult, donatarul – nud proprietar poate consimţi ulterior un uzufruct succesiv.

[19] S. Durand, op. cit., p. 235.

[20] Contra, D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile şi liberalităţile, ediţia a 2 -a, Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 511.

[21] M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul RSR, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1966, p. 309; D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile şi liberalităţile, C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 638, nota 1.

[22] Astfel de donaţii erau considerate mutuale şi erau nule în dreptul francez până la reforma din 1938, care le-a permis expres abia în anul 1938 prin alin. 2 al art. 1097 Cod civil francez; M. Frejaville, Cours de droit civil, Licence 3e année, 1955-1956, Les cours de droit, 1956, p. 614 – 615; M. Eliescu, op. cit., p. 309. Contra, D. Chirică, op. cit., p. 638, nota 1.

[23] Situaţia este fundamental diferită de cea din legislaţia franceză, unde regimul matrimonial al comunităţii presupune o coproprietate pe cote-părţi egale a soţilor.

[24] D. Lupulescu, Proprietatea comună, Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 107.

[25] Este important de observat că atunci când proprietatea se reuneşte şi se găseşte deplină ca urmare a încetării dreptului de uzufruct prin decesul uzufructuarului, aceasta nu se produce printr-un mecanism de cedare, căci dreptul de uzufruct se stinge prin decesul uzufructuarului, ci se explică prin faptul că dreptul de proprietate are o vocaţie primordială de a se reuni în starea sa completă.

[26] S. Durand, op. cit., p. 54 – 56.

[27] Cel mai adesea, în practică este celălalt soţ, atunci când bunul este propriu al soţului donator.

[28] Pentru critica utilizării acestei denumiri, devenită însă tradiţională, S. Durand, op. cit., p. 155 – 157.

[29] St. Berre, „La réversion d’usufruit, instrument de protection du conjoint survivant ?”, în La revue du notariat, Defrénois, nr. 2/2009, p. 197.

[30] S. Durand, op. cit., p. 22.

[31] Curtea de Casaţie franceză, prima Cameră civilă, decizia din 20 aprilie 1983, apud S. Durand, op. cit., p. 161. Datele cauzei erau următoarele: printr-o donaţie-partaj, un donator a donat, cu rezerva unui drept de uzufruct actual, fiicelor sale dintr-o primă căsătorie nişte bunuri imobile, stipulând în acelaşi timp în favoarea actualei soţii un drept de uzufruct succesiv asupra acestor bunuri, care se va exercita după decesul său. În aceeaşi zi, prin act sub semnătură privată, soţia sa, beneficiară a uzufructului succesiv, a declarat că, în cazul în care soţul ar deceda înaintea ei, renunţă la dreptul de uzufruct succesiv dacă va părăsi oraşul şi, în orice caz, nu mai târziu de cinci ani de la data decesului soţului. La puţin timp, soţul a decedat, iar soţia supravieţuitoare s-a mutat definitiv din oraş. Una dintre fiicele defunctului a chemat-o în judecată pentru a se constata faptul încetării dreptului de uzufruct succesiv în baza angajamentului luat de aceasta. Curtea a considerat însă că clauza reîntoarcerii uzufructului în favoarea soţiei conţinută în donaţia-partaj constituia o donaţie de bunuri viitoare, astfel încât angajamentul soţiei de a renunţa la acesta era nul, căci constituia un pact interzis de lege.

[32] Donaţia de bunuri viitoare este valabilă, în dreptul francez, numai dacă se încheie între soţi sau este consimţită de un terţ în favoarea soţilor.

[33] Curtea de Casaţie franceză, prima Cameră civilă, decizia din 21 octombrie 1997, apud S. Durand, op. cit., p. 180 şi urm. De altfel, donaţia unui bun prezent afectată de un termen era recunoscută valabilă de Curtea de Casaţie franceză încă din anul 1861.

[34] Obligaţia afectată de un termen nu este exigibilă, dar ea există.

[35] În doctrină s-a arătat că prin renunţare la dreptul de uzufruct succesiv nu se înţelege dreptul donatarului de a revoca unilateral donaţia, acest lucru fiind imposibil, căci ar contraveni principiului irevocabilităţii donaţiilor. Donatarul însă, în calitate de titular al unui drept actual, poate renunţa nu la donaţie, ci la dreptul de uzufruct, S. Durand, op. cit., p. 183, nota 18.

[36] În cauză se opuneau două teze: teza administraţiei fiscale, care vedea în operaţiune o donaţie afectată de o condiţie şi teza contribuabilului, care vedea în operaţiune o donaţie afectată de un termen, Cl. Farge, „La clause de réversibilité d’usufruit : une technique souple à la disposition des praticiens”, în La revue du notariat, Defrenois, nr. 20/2005, p. 1560.

[37] Curtea de Casaţie franceză, Camera comercială, decizia din 2 decembrie 1997, apud S. Durand, op. cit., p. 192. Datele cauzei erau următoarele: la 20 octombrie 1983, tatăl a donat celor trei nepoţi de fiică nuda proprietate asupra a 4.000 de acţiuni, rezervându-şi dreptul de uzufruct viager şi constituind un drept de uzufruct succesiv în favoarea fiicei sale, care urma să se exercite după decesul său. La data încheierii contractului de donaţie, valoarea unei acţiuni era de 900 de franci, dar la data decesului donatorului, valoarea unei acţiuni era de 2.400 de franci. Administraţia fiscală, întemeindu-se pe art. 676 alin. 1 din Codul general al impozitelor, care dispune că în ceea ce priveşte transferurile afectate de o condiţie suspensivă, regimul fiscal impozabil şi valorile impozabile sunt cele determinate la data realizării condiţiei, a procedat la impozitarea uzfructului succesiv la baza de calcul de la data decesului donatorului, ceea ce uzufructuara a contestat. Camera comercială a avut posibilitatea de a se ralia jurisprudeţei Camerei civile, dar a optat pentru o interpretare diferită, marcând astfel autonomia şi independenţa dreptului fiscal.

[38] Cl. Farge, op. cit. De asemenea, nu se poate susţine nici ideea, greu de argumentat, potrivit căreia dreptul uzufructuarului succesiv ar fi afectat concomitent de un termen şi de o condiţie.

[39] S. Durand, op. cit., p. 209 şi urm., Cl. Farge, op. cit.

[40] Denumirea de termen incert (de origine romană, dies incertus), larg utilizată cu referire la deces, a fost criticată, deoarece termenul se caracterizează întotdeauna prin certitudinea îndeplinirii. Ceea ce poate fi nesigur este data scadenţei. A folosi astfel noţiunea de termen incert poate crea confuzii în distincţia de condiţie, modalitate a actului juridic, S. Durand, op. cit., p. 210.

[41] Curtea de Casaţie franceză, prima Cameră civilă, decizia din 3 octombrie 2000, Curtea de Casaţie franceză, a treia Cameră civilă, decizia din 6 noiembrie 2002, apud S. Durand, op. cit., p. 213.