REGLEMENTAT DE CODUL CIVIL

Rezumat

Noul Cod civil[1], deși a intrat în vigoare de mai bine de 10 ani, continuă să dea naștere unor practici diferite în aplicarea sa, inclusiv în materia care ne interesează în prezentul studiu, aceea a divorțului amiabil.

În ce ne privește, am fost bucuroși să constatăm faptul că, în materie de divorț, reglementarea Codului civil are nu numai un caracter novator, dar chiar avangardist, întrucât nu multe coduri civile (după știința noastră, niciun cod civil european, doar Codul civil al provinciei Québec – Canada) au reglementat procedura divorțului în materie necontencioasă, atribuind referentului de stare civilă sau notarului competența de a constata desfacerea căsătoriei prin consimțământ mutual și de a elibera un certificat de divorț.

Ca urmare, prezentul studiu va așeza în centrul analizei certificatul de divorț eliberat în urma procedurii administrative sau notariale a divorțului, ca forme ale procedurii necontencioase, va încerca să stabilească natura juridică a certificatului de divorț și, în funcție de aceasta, regimul juridic aplicabil fiecărei proceduri.

Înainte de a ataca tema propusă, nu putem să nu menționăm faptul că sursele noastre de inspirație au fost extrem de puține[2], nici doctrina, nici mai ales jurisprudența nefiind chemate a se pronunța în această materie, decât extrem de rar[3]. De aceea, anumite concluzii pe care vom încerca să le acredităm nu au o susținere unanimă.

Vom observa în procedura notarială a divorțului anumite interferențe între reglementarea divorțului de către Codul civil și reglementarea aceleiași instituții prin Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995[4], constatându-se, din păcate, că, uneori, se derogă de la lege prin ordinul ministrului. Vom încerca să atragem atenția notarilor asupra pericolului pe care o asemenea inadvertență legislativă îl poate crea, în speranța că vor fi evitate asemenea situații.

Cuvinte-cheie: divorț, certificat, natură juridică, act administrativ, act notarial, rectificare

1. Scurt istoric asupra divorțului

În vechiul drept roman, Plutarh ne amintește faptul că o lege din perioada primului rege al Romei, Romulus, preciza că soția nu își poate repudia soțul în timp ce soțul își putea repudia soția, dar numai dacă soția comisese o crimă, încălcând exigențele la acea vreme ale căsătoriei. Desigur, în loc s-o repudieze, soțul o putea chiar omorî pe soția sa. Dar, dacă repudierea se făcea fără motiv, toate bunurile soțului erau confiscate având următoarea destinație: jumătate era atribuită zeiței Ceres, iar cealaltă jumătate era atribuită soției, cu scop reparatoriu.[5]

În epoca clasică, s-a produs la Roma un veritabil scandal având în centrul său un personaj nobil, Spurius Carvilius Ruga, care și-a repudiat soția doar pentru faptul că era sterilă.

Această repudiere a produs multă emoție la Roma (către anii 230 d.H.), dar nu a dat naștere niciunei sancțiuni. Se nasc cele două concepte utilizate în epocile următoare, divortium și repudium. Primul termen era utilizat doar pentru desfacerea căsătoriei prin consimțământ mutual, în timp ce repudium reprezenta un act unilateral al unuia dintre soți.[6]

În perioada lui Justinian, divortium nu era permis decât dacă avea loc de bona gratia, fără vreo culpă din partea soților, cum ar fi fost dorința de a deveni membru al unui cult, absența prelungită etc. Repudium era permis doar pentru o justă cauză, adică pentru o culpă a celuilalt soț. Faptele care puteau atrage repudierea erau strict limitate, iar sancțiunile, pe lângă desfacerea căsătoriei, puteau fi corporale (internarea pe viață într-o mănăstire) sau pecuniare, soțul fiind obligat să restituie femeii dota, iar soția, pierzând dota constituită propter nuptias.

În perioada Evului Mediu sau în epoca modernă, este vizibilă influența religiei asupra divorțului. Dacă cea mai mare parte a religiilor nu vedeau divorțul cu ochi buni, doar creștinismul a pus pentru prima dată problema indisolubilității căsătoriei, culminând cu interzicerea completă a divorțului de către catolicism, în aplicarea axiomei „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul nu poate să separe”[7] (Evanghelia după Matei, XIX, 3, Luca, XVI, 18, Marcu, X, 9).

Epoca modernă și contemporană, în special, a adâncit și mai mult complexitatea problemei divorțului, punând problema existenței unui drept de a divorța care ar conduce la dreptul la divorț, ce trebuie recunoscut indiferent de constrângerile politice, sociale sau religioase.[8] Pornindu-se de la ceea ce există în fiecare dintre noi, o lege interioară care ne împiedică să-i abandonăm pe cei care ne sunt sau ne-au fost dragi, trebuie totuși admis dreptul de a divorța, chiar dacă divorțul este cauza (în același timp, efectul) unor mari suferințe, care, uneori, nu se cicatrizează niciodată. „Deoarece căsătoria conține momentul simțirii, ea nu este absolută, ci șovăitoare și are în sine posibilitatea desfacerii. Legiuirile însă trebuie să îngreuneze în cel mai înalt grad această posibilitate, pentru a menține dreptul eticului în fața capriciului”, afirma astfel Hegel, sintetizând până la abstracțiune problema dreptului la divorț.[9]

Dreptul civil însă se adresează tuturor: într-o societate liberă, nici sentimentele, nici o credință religioasă nu se pot impune altora. În această „chestiune” este necesar de a raționa cât mai onest posibil, încercând să facem abstracție atât de sentimente, cât și de credințe religioase.

2. Natura juridică a divorțului

În literatura de specialitate[10] s-a susținut faptul că ar exista trei sisteme care ar putea defini natura juridică a divorțului:

– divorțul-sancțiune, care fundamentează desfacerea căsătoriei pe culpa comună sau exclusivă a unuia dintre soți. În acest sistem, divorțul poate fi admis numai dacă a fost cerut de soțul nevinovat de desfacerea căsătoriei sau instanța a constatat o culpă comună a soților în deteriorarea relațiilor familiale. În caz contrar (constatarea culpei exclusive a reclamantului), instanța va respinge acțiunea;

– divorțul-remediu, care fundamentează desfacerea căsătoriei pe imposibilitatea continuării relațiilor de familie din cauza unor motive obiective sau subiective. În acest sistem, culpa soților sau a unuia dintre ei nu are nicio relevanță. Importanță are imposibilitatea continuării relațiilor de familie;

– sistemul mixt, care îmbină cele două sisteme anterioare și pune în evidență atât culpa soților în desfacerea căsătoriei, cât și imposibilitatea continuării relațiilor de familie.

3. Constatarea divorțului pe cale necontencioasă. Reglementări actuale

Prima reglementare de referință în această materie a fost Legea nr. 202/2010, care a introdus patru articole noi în Codul familiei[11], respectiv art. 38¹-38⁴, dispoziții prin care a fost instituită o procedură necontencioasă privitoare la desfacerea căsătoriei prin acordul soților. Această procedură se poate realiza fie în fața ofițerului de stare civilă, fie în fața notarului public. Apoi, în temeiul art. XXIII al Legii nr. 202/2010, Ministerul Justiției, Uniunea Națională a Notarilor Publici din România și Ministerul Administrației și Internelor au stabilit măsuri proprii pentru punerea în aplicare a prevederilor privind divorțul prin acordul soților pe cale administrativă și prin procedură notarială. Astfel, Ministerul Justiției a adoptat prin Ordinul nr. 81/C/2011 procedura notarială a divorțului, modificând Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, adoptat prin Ordinul nr. 710/C/1995. Procedura administrativă a divorțului a fost stabilită prin Metodologia nr. 2112516/17.12.2010, adoptată de către Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date și care a fost cuprinsă în Hotărârea Guvernului nr. 64 din 26 ianuarie 2011 referitoare la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă.

Pe lângă aceste acte normative, în procedura divorțului pe cale notarială Consiliul Uniunii Notarilor a mai adoptat: Hotărârea nr. 15/26.01.2011 cu privire la aprobarea Instrucțiunilor privind îndeplinirea procedurii divorțului de către notarii publici, Hotărârea nr. 4/14.01.2011 având ca obiect aprobarea Normelor metodologice privind organizarea și funcționarea Registrului Național de Evidență a Cererilor de Divorț (RNECD), precum și Hotărârea nr. 140/29.04.2011 de modificare a Hotărârii nr. 15/26.01.2011, cu privire la procedura rectificării certificatelor de divorț eliberate de notarul public.

Precizăm că necesitatea reglementării divorțului în proceduri necontencioase a apărut ca o soluție firească a unei cereri tot mai crescânde a mediului intern, dar și ca urmare a adoptării unor importante documente internaționale.[12]

Ulterior, Codul civil a reglementat procedura divorțului prin acordul soților, fie pe cale administrativă, fie prin procedură notarială prin art. 375-378. Aceste reglementări vor face obiectul prezentului studiu, în principal.

3.1. Divorțul pe cale administrativă

Procedura divorțului pe cale administrativă a fost detaliată prin-Metodologia pentru aplicarea unitară a dispozițiilor legale privind divorțul prin acordul soților[13], elaborată și adoptată de către Ministerul Administrației și Internelor.

Potrivit acestei metodologii, constatarea desfacerii căsătoriei prin divorț pe cale administrativă îi revine ofițerului de stare civilă competent să funcționeze în cadrul primăriei care are în păstrare actul de căsătorie sau pe raza căreia se află ultima locuință comună a soților.

Cererea de divorț se face în scris, se depune și se semnează personal de către ambii soți în fața ofițerului de stare civilă. Este exclusă, așadar, chiar și formularea cererii de divorț prin mandatar.

În cererea de divorț, soții trebuie să declare pe proprie răspundere și, evident, sub sancțiunile prevăzute de lege pentru falsul în declarații următoarele (art. 166 din Hotărârea Guvernului nr. 64/2011):

• acordul lor cu privire la desfacerea căsătoriei;
• faptul că nu au copii minori născuți din căsătorie sau adoptați (de ambii soți în timpul căsătoriei);
• faptul că niciunul dintre ei nu este pus sub interdicție (această condiție urmează a fi reformulată în lumina Legii nr. 140/2022, art. 22, potrivit căruia „referirile la măsura punerii sub interdicție judecătorească, respectiv la persoana pusă sub interdicție judecătorească se consideră a fi făcute la măsura consilierii judiciare sau a tutelei speciale”);
• faptul că nu au mai solicitat altor autorități desfacerea căsătoriei;
• adresa ultimei locuințe comune sau o declarație a soților cu privire la locuința lor comună;
• numele pe care fiecare sau, după caz, numai unul dintre aceștia urmează să-l poarte după desfacerea căsătoriei.

Cererea de divorț astfel întocmită împreună cu documentele precizate în art. 167 și 168 din Hotărârea Guvernului nr. 64/2011 se constituie într-un dosar de divorț.

Ofițerul de stare civilă verifică dosarul și acordă soților un termen de 30 de zile calendaristice, calculate de la data depunerii cererii, pentru eventuala retragere a acesteia (calculul termenelor urmând a fi făcut conform art. 2.553 C. civ.).

Dosarul de divorț se clasează în următoarele situații:

a) la termenul stabilit soții nu se prezintă împreună în fața ofițerului de stare civilă;

b) ambii soți sau unul dintre ei renunță la divorț;

c) înaintea finalizării procedurii de divorț, unul dintre soți este pus sub interdicție [s-a luat o măsură de ocrotire de genul consilierii judiciare sau tutelei speciale, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 140/2022 coroborate cu art. 375 alin. (3) C. civ.];

d) înaintea finalizării procedurii de divorț, intervine nașterea unui copil sau decesul unuia dintre soți, căsătoria încetând în acest din urmă caz prin deces.

Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru constatarea divorțului, ofițerul de stare civilă constată desfacerea căsătoriei prin acordul soților și eliberează certificatul de divorț, care va purta un număr eliberat de Registrul Unic al Certificatelor de Divorț (RUCD), condus în format electronic de către Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administrației și Internelor.

Pe certificatul de divorț nu se înscriu mențiuni cu privire la motivele divorțului sau culpa soților.

În situația în care ofițerul de stare civilă constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru desfacerea căsătoriei prin acordul soților, întocmește un referat prin care propune respingerea cererii, respingere efectuată prin dispoziția primarului.

După întocmirea certificatului de divorț, ofițerul de stare civilă comunică de îndată acest certificat primăriei care are în păstrare actul de căsătorie, pentru a efectua mențiunile pe marginea actului de căsătorie.

O mențiune similară se va înscrie pe actele de naștere ale foștilor soți, sens în care certificatul de divorț va fi comunicat și primăriilor care au în păstrare aceste acte.

Certificatul de divorț produce efecte între părți de la data eliberării lui (data constatării divorțului de către ofițerul de stare civilă).

Efectele patrimoniale ale divorțului se produc la data înscrierii mențiunii de divorț pe actul de căsătorie (art. 387 C. civ.).

3.2. Natura juridică a certificatului de divorț eliberat în procedura administrativă

La stabilirea naturii juridice a certificatului de divorț vom avea în vedere, în primul rând, natura organului emitent, și anume oficiul de stare civilă ca structură internă a primăriei, organ al administrației publice. Totodată, vom avea în vedere și dispozițiile Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, constatând că certificatul de divorț, deși nu este un act de stare civilă, este un act modificator al stării civile a unei persoane. Așa fiind, apreciem că certificatul de divorț este, în primul rând, un act autentic[14] [la fel ca actele de stare civilă, în general, a căror calificare de acte autentice o regăsim în art. 99 alin. (2) C. civ.].

În al doilea rând, pentru a stabili natura juridică a certificatului de divorț, trebuie să aruncăm mai întâi o privire asupra naturii juridice a actului de stare civilă, în general. În acest sens, problema poate fi privită din perspectiva dreptului civil sau a celui administrativ. Viziunea civilistă are în vedere starea civilă a unei persoane ca fiind dreptul acesteia de a se individualiza ori identifica în familie și societate, prin acele calități personale de care leagă anumite efecte juridice. Prin starea civilă sau statutul civil al persoanei înțelegem „suma de calități și particularități care, prin consecințele pe care legea le prevede, contribuie la individualizarea ei în societate și familie”.[15] Ea este „imaginea juridică a persoanei”.[16]

Noul Cod civil definește starea civilă ca fiind „dreptul persoanei de a se individualiza, în familie și societate, prin calitățile strict personale care decurg din actele și faptele de stare civilă” (art. 98).

Așadar, starea civilă este, „în esență”, un drept subiectiv de identificare, încadrându-se, prin urmare, în categoria mare a drepturilor personale, nepatrimoniale ale persoanei fizice.[17]

Starea civilă determină posesia de stat, care este o stare de fapt corespunzătoare unei anumite stări civile. Posesia de stat presupune întrunirea a trei elemente tradiționale: nomen, tractatus si fama.[18]

Starea civilă „izvorăște” din actul de stare civilă, în sensul de negotium juris, precum: căsătoria, adopțiunea, recunoașterea filiației etc.

Într-un al doilea sens, privim actul de stare civilă ca fiind înscrisul constatator al stării civile, adică instrumentum probationis.

În acest sens vom analiza actul de stare civilă ca fiind acel document întocmit de delegatul de stare civilă pentru înregistrarea nașterii, căsătoriei, decesului unei persoane.

Perspectiva administrativă asupra problemei se referă, așadar, la analiza actului de stare civilă ca instrumentum probationis, ca act doveditor al stării civile a unei persoane.

Conchizând scurta noastră expunere asupra naturii actului de stare civilă, ne exprimăm acordul cu opinia exprimată în sensul naturii mixte[19] a actului de stare civilă:

– din punctul de vedere al dreptului civil, actul de stare civilă este un înscris autentic care servește ca mijloc de identificare a persoanei fizice prin acel atribut de identificare care este starea civilă;

– din punctul de vedere al dreptului administrativ, actul de stare civilă este înscrisul doveditor – instrumentum – al actului administrativ individual care este înregistrarea de stare civilă ce o conține. Este, așadar, forma scrisă a actului administrativ individual, adică înregistrarea de stare civilă.

Pe baza celor mai sus menționate, revenind la natura juridică a certificatului de divorț eliberat pe cale administrativă, nu putem face abstracție de natura mixtă a actului de stare civilă, deși certificatul de divorț nu este un act de stare civilă, ci un act modificator al stării civile a unei persoane, cum s-a arătat anterior.

Dacă certificatul de divorț văzut ca negotium juris produce o mulțime de efecte juridice civile mai ales în sfera raporturilor patrimoniale dintre foștii soți, în viziunea de instrumentum probationis asupra acestuia, apreciem că certificatul de divorț este și rămâne un act administrativ. Așa cum hotărârea judecătorească de divorț nu-și pierde calitatea de act emis în sfera puterii judecătorești, nici certificatul de divorț emis pe cale administrativă nu-și pierde calitatea de act administrativ, ambele acte producând aceleași efecte de stare civilă: modificarea statutului juridic al unei persoane din „căsătorit” în „divorțat”.

Avem în vedere simetria formal juridică a căsătoriei și divorțului: actul de căsătorie încheiat tot prin acordul soților fiind un act administrativ, și certificatul de divorț trebuie să aibă o natură similară (cel puțin în procedura administrativă a divorțului).

Regimul juridic aplicabil certificatului de divorț este special, stabilit prin Legea nr. 119/1996 și Hotărârea Guvernului nr. 64/2011 pentru aprobarea Metodologiei cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă. Așadar, acest act administrativ special – certificatul de divorț – nu este supus principiului revocabilității actelor administrative (în general), anularea, nulitatea sau rectificarea certificatului de divorț făcându-se în condiții speciale, certificatul fiind irevocabil.

3.3. Anularea, completarea, modificarea sau rectificarea certificatului de divorț emis în procedura administrativă

Deși act administrativ, certificatul de divorț emis de ofițerul de stare civilă are un regim juridic derogatoriu de la regimul obișnuit al actelor administrative.

Astfel, constatăm că în materia actelor de stare civilă – nașterea, căsătoria, decesul –, acte administrative în afara oricăror contestații, anularea, completarea sau modificarea lor (dar și a mențiunilor înscrise pe acestea) se pot face numai în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive [art. 100 alin. (1) C. civ.]. În același sens sunt și dispozițiile cuprinse în legea specială, Legea nr. 119/1996, precum și în hotărârea de guvern aferentă.

Deși nu o spune expres, norma juridică mai sus evocată nu lasă loc, credem, niciunui echivoc: este vorba de instanța de drept comun (și nu de instanța de contencios administrativ, cum s-ar putea presupune având în vedere natura administrativă a actului).

Rectificarea actelor de stare civilă (cauzată de erori materiale) se poate face conform unei proceduri administrative în temeiul dispoziției primarului [art. 100 alin. (2) C. civ.].

Certificatul de divorț eliberat în procedura administrativă ar trebui, în opinia noastră, să aibă același regim juridic cu actul de stare civilă pe care eventual îl modifică, și anume actul de căsătorie. Ca urmare, apreciem că anularea, completarea sau modificarea certificatului de divorț eliberat de ofițerul de stare civilă se pot face de către instanța judecătorească de drept comun sau, în terminologia Codului civil, „instanța de divorț” [art. 385 alin. (2) C. civ.].

În reglementarea actuală a Codului de procedură civilă, instanța de divorț este judecătoria în circumscripția căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soților. Dacă soții nu au avut domiciliu comun sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are domiciliul pârâtul, iar, când pârâtul nu are domiciliul în țară, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are domiciliul reclamatul (art. 915 C. proc. civ.).

Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București[20].

Noua normă procedurală este compatibilă cu dispozițiile cuprinse în art. 375 C. civ., mai ales în privința faptului că locul ultimei locuințe comune a soților atrage, în principal, atât competența ofițerului de stare civilă, a notarului public, dar și a instanței judecătorești pentru a constata sau pronunța divorțul.

Anularea certificatului de divorț ar putea interveni în condițiile în care elementele esențiale pentru constatarea desfacerii căsătoriei prin acordul soților nu au fost respectate, în sensul că:

• nu există acordul soților cu privire la desfacerea căsătoriei;
• din căsătorie au rezultat copii minori;
• unul dintre soți e pus sub interdicție [sau a fost adoptată o măsură de ocrotire de tipul consilierii judiciare sau tutelei speciale în condițiile Legii nr. 140/2022 coroborată cu art. 375 alin. (3) C. civ];
• soții nu au căzut de acord asupra numelor după desfacerea căsătoriei.

În atare situații, putem vorbi, desigur, atât despre culpa soților care au declarat în fals o anumită situație juridică (spre exemplu, au ascuns faptul că din căsătorie au rezultat copii minori ori faptul că unul dintre soți a fost pus sub interdicție), cât și despre culpa ofițerului de stare civilă care, în loc să respingă cererea de divorț, a admis-o [vezi art. 376 alin. (5) C. civ.].

Anulabilitatea (nulitatea relativă) a certificatului de divorț ar putea fi pronunțată pentru viciile de consimțământ care au împiedicat exprimarea unui consimțământ valabil la desfacerea căsătoriei.

În cazul în care certificatul de divorț este greșit completat, el se retrage în vederea rectificării. După rectificare, se eliberează certificatul de divorț rectificat, iar cel greșit completat se anulează (art. 182 din Hotărârea Guvernului nr. 64/2011). Observăm că „anularea” în sens administrativ diferă de „anularea” în sens civil a unui act.

Certificatele de divorț retrase și anulate se clasează la dosarul de divorț.

Rectificarea certificatului de divorț în procedura administrativă a divorțului impune câteva precizări :

1. Procedura rectificării vizată de Hotărârea Guvernului nr. 64/2011 este specifică actelor de stare civilă. Pe cale de consecință, și certificatului de divorț eliberat în procedura administrativă a divorțului i se pot aplica aceleași reguli.

2. „Anularea” de care vorbește art. 182 al Hotărârii Guvernului nr. 64/2011 presupune, de fapt, bararea cu un X a actului greșit completat, după care se aplică o ștampilă „anulat” pe acesta. Așadar, „anularea” în procedura rectificării actului nu are nicio legătură cu acțiunea în anulare sau în nulitate despre care am vorbit anterior, ci este specifică doar actelor administrative. De altfel, aceeași Hotărâre a Guvernului nr. 64/2011 vorbește în art. 173 alin. (3) de „anularea” cărții de identitate, care se realizează prin tăierea colțului în care se află înscrisă perioada de valabilitate sau prin înscrierea unei mențiuni pe cartea de identitate. Cu alte cuvinte, formele de „anulare” prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 64/2011, în materia actelor de stare civilă clar aplicabile și a certificatului de divorț eliberat în procedura administrativă, sunt operațiuni tehnico-materiale specifice procedurii administrative și nu pot fi extinse altor categorii de acte juridice.

3. Prin sintagma „certificat de divorț greșit completat” trebuie să înțelegem faptul că certificatul de divorț cuprinde erori materiale (spre exemplu, nu s-au folosit diacriticele la scrierea numelui și prenumelui soților) și nu erori de fond care atrag nulitatea sau anulabilitatea certificatului de divorț.

4. Divorțul pe cale notarială

Fără a putea considera că „acest tip de divorț reprezintă cea mai bună alternativă pe care soții o pot alege pentru desfacerea căsătoriei lor”[21], divorțul pe cale notarială este, fără îndoială, una dintre modalitățile de desfacere a căsătoriei la care părțile pot recurge, în funcție de avantajele și dezavantajele acestei proceduri. Printre avantajele acestei proceduri putem enumera:

– este o procedură simplă care, pe lângă prezența soților, nu necesită prezența altor persoane (martori etc.), întrucât notarul nu administrează niciun fel de probatorii;

– durata procedurii este relativ redusă. Divorțul poate fi pronunțat după 30 de zile de la depunerea cererii;

– la depunerea cererii, oricare dintre soți poate fi reprezentat de un mandatar special desemnat în acest scop;

– este relativ puțin costisitoare, pe lângă taxa de divorț, în sine, nefiind necesare alte cheltuieli;

– rectificarea certificatului de divorț este (ar trebui să fie) relativ simplă;

– competența notarului este determinată și de locul unde soții declară că au avut locuința comună, fără alte verificări. Practic, orice notar ar putea fi competent să pronunțe orice divorț.

Desigur, divorțul cu copii minori aduce în plus anumite constrângeri, acte sau cheltuieli care nu sunt mari în întreaga economie a divorțului.

Printre dezavantajele acestei proceduri aș putea enumera, exemplificativ, următoarele:

– divorțul trebuie pronunțat în termenul stabilit de lege (30 de zile), neexistând, în opinia noastră, posibilitatea prelungirii acestui termen (cum se va arăta ulterior);

– certificatul de divorț notarial nu face vorbire despre culpa unuia dintre soți sau a soților la desfacerea căsătoriei, deși acest element – culpa la desfacerea căsătoriei – ar putea constitui un element esențial urmărit de soți;

– publicitatea divorțului nu se face eficient, știind că de la momentul publicității certificatului de divorț curg anumite efecte patrimoniale ale acestuia.

Procedura divorțului pe cale notarială a fost stabilită inițial prin Legea nr. 202/2010, în temeiul căreia ministrul justiției a emis Ordinul nr. 81/C/2011[22], și, respectiv, prin Codul civil[23], care prin art. 375-378 reglementează divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedura notarială.

Pe baza acestor reglementări desprindem în esență următoarele:

1. Procedura divorțului prin acordul soților este de competența notarului public cu sediul biroului în circumscripția judecătoriei în a cărei rază teritorială se află locul încheierii căsătoriei sau ultima locuință comună a soților. Locul ultimei locuințe comune a soților se stabilește prin declarație autentică a celor doi soți, coroborată (eventual) cu actele de identitate ale acestora, de unde ar putea rezulta localitatea unde soții au avut locuința comună.

          Practic, soții pot declara orice localitate ca fiind locul unde au avut locuința comună, fără să fie ținuți să probeze în vreun fel acest fapt. Prin aceasta, posibilitatea soților de a atrage competența teritorială a unui anumit notar este aproape discreționară.

• Cererea de divorț se poate depune la notarul public și prin mandatar cu procură autentică (ceea ce nu este posibil în procedura administrativă a divorțului). Precizăm faptul că, deși art. 376 alin. (1) C. civ. nu menționează în mod expres faptul dacă soții trebuie să-și exprime consimțământul cu privire la divorț și la momentul înregistrării cererii, acest consimțământ se deduce implicit chiar din faptul semnării cererii de divorț, personal sau prin mandatar. Oricum, formularul de cerere utilizat în practica notarială și aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 81/C/2011 cuprinde, printre altele, declarația-acord a soților cu privire la desfacerea căsătoriei.

          Cererea de divorț se înregistrează în Registrul Național de Evidență a Cererilor de Divorț (RNECD), condus în format electronic la nivelul Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România – INFONOT, de unde cererea primește un număr de înregistrare unic la nivelul țării.

• Divorțul prin acordul soților poate fi constatat de notarul public și în cazul în care există copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, dacă soții convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorț, exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, stabilirea locuinței copiilor după divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor. Dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soților privind exercitarea în comun a autorității părintești sau cel privind stabilirea locuinței copiilor nu este în interesul copiilor, notarul va respinge cererea de divorț și va îndruma soții să se adreseze instanței de judecată.
• După depunerea cererii de divorț notarul acordă un termen de reflecție de 30 de zile[24] [art. 376 alin. (1) C. civ.]. Termenul de 30 de zile este un termen prohibitiv. (Nu poate fi mai mic de așa cum precizează Instrucțiunile privind îndeplinirea procedurii divorțului, adoptate prin Hotărârea nr. 15/2011 a Consiliului Uniunii. Va putea însă acest termen să fie mai mare?) Termenul se calculează pe zile libere, neluându-se în calcul prima și ultima zi ale termenului, în condițiile art. 2.553 alin. (1) C. civ.

          Învederăm faptul că art. 376 C. civ. vorbește de acordarea unui termen de reflecție de 30 de zile. La expirarea acestui termen, soții se prezintă personal, iar notarul verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat. Dacă soții stăruie în divorț, notarul public eliberează certificatul de divorț. Din modul de redactare a textului art. 376 pe care l-am evocat (în esență) anterior, ar rezulta că termenul de 30 de zile are o durată fixă[25], reglementat prin norme imperative.

Legea nu permite, în opinia noastră, nici prelungirea termenului și nici posibilitatea notarului de a acorda și alte termene, asemenea proceduri fiind posibile doar în cazul divorțului judiciar[26]. Cu toate acestea, art. 271 alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 stipulează faptul că, la expirarea termenului de 30 de zile, „în caz de neprezentare a soților și în lipsa unei cereri de amânare a acestora, notarul public respinge cererea de divorț prin încheiere”. Din interpretarea acestui text controversat, ar rezulta că termenul de 30 de zile este susceptibil de amânare ca urmare a cererii de amânare a soților (câte cereri de amânare pot depune soții? o singură cerere, mai multe cereri?). Este evident că textul precitat al Regulamentului suplimentează nepermis[27] din punctul de vedere al termenului prevederile art. 376 C. civ., care ne spune foarte clar ce trebuie să facă notarul în cazul în care soții nu se prezintă pentru finalizarea divorțului la expirarea celor 30 de zile.

          Recent, în această chestiune s-a pronunțat Curtea de Apel a Municipiului București[28], care a arătat că termenul reglementat de art. 376 C. civ. nu poate fi mai lung de 30 de zile întrucât acest termen „este un termen legal, imperativ, fix, de la care nici notarul și nici părțile nu pot deroga prin acordarea unui termen diferit (mai lung sau mai scurt) sau prin soluționarea cererii la alt termen decât cel stabilit”. Caracterul imperativ al termenului de 30 de zile, arată decizia precitată, rezultă și din cuprinsul art. 277 alin. (1) lit. i) din Regulament, potrivit căruia notarul emite o încheiere de respingere a cererii de divorț dacă „unul dintre soți se prezintă în fața notarului public la termenul de 30 de zile acordat și declară că nu mai stăruie în cererea de divorț”. Soluția rezultă cu evidență din chiar interpretarea gramaticală a textului. „Dacă legiuitorul ar fi vrut acordarea unui termen mai mic de 30 de zile sau mai mare de 30 de zile, ar fi folosit sintagma – de cel mult 30 de zile , de până la 30 de zile, – respectiv – de cel puțin 30 de zile, mai mare de 30 de zile –, iar nu sintagma – de 30 de zile. Pentru a se concluziona că termenul de 30 de zile nu este unul fix, iar stabilirea sa este lăsată la aprecierea părților sau a notarului public, ar fi trebuit ca legiuitorul să folosească exprimări cm ar fi: – notarul public acordă, de regulă, un termen de 30 de zile – sau – notarul public acordă un termen de aproximativ 30 de zile.”

Scopul normei juridice care prevede acordarea termenului este acela ca părțile să beneficieze de un timp în care să reflecteze cu privire la desfacerea căsătoriei, „în interiorul acestuia putând eventual să se împace, însă notarul public nu poate schimba caracterul imperativ al acestui termen acordat de lege, prin acordarea unui termen mai lung sau mai scurt”. În concluzie, decizia precitată afirmă că „legiuitorul a stabilit însă un termen fix, de 30 de zile, iar potrivit principiului de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”, adică „nu se poate modifica durata unui termen legal pe cale de interpretare”.

Am insistat asupra motivelor expuse în Decizia civilă a Curții de Apel București pentru a vedea cu mai multă atenție cât de important este termenul fix de 30 de zile în procedura divorțului, care este opinia instanțelor de judecată în privința stabilirii naturii juridice a acestui termen și, în final, care ar fi riscurile la care se expun notarii care preferă aplicarea Regulamentului în detrimentul legii.

La expirarea termenului, soții se prezintă personal, iar notarul verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă în acest sens consimțământul lor este liber și neviciat. Totodată, notarul verifică dacă există acordul soților cu privire la toate aspectele [aceste aspecte fiind conexe în raport cu cererea principală, în condițiile art. 375 alin. (2) C. civ.] referitoare la copiii lor minori, și anume:

– dacă soții au convenit asupra exercitării autorității părintești de către ambii părinți;

– dacă a fost stabilită locuința copiilor după divorț;

– dacă a fost stabilită modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii;

– dacă a fost stabilită contribuția părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor.

În cauzele de divorț cu copii minori, întocmirea anchetei sociale este obligatorie, la fel ca și ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani sau chiar și a copilului sub vârsta de 10 ani dacă notarul va considera că acest lucru este necesar pentru soluționarea cauzei (art. 264 C. civ.).                                 Audierea copilului minor se va face de către notar în „camera de consiliu”, adică numai în prezența copilului minor, nu și a părinților săi, scopul acestei audieri fiind acela de a-i permite notarului să-și formeze o opinie în privința stabilirii domiciliului copilului la unul dintre părinții săi, precum și de a constata dacă minorul își dă seama, chiar superficial, cu privire la efectele divorțului. Nesemnând niciun act, minorul nu trebuie asistat (reprezentat) de părinții săi în timpul audierii. Procedura audierii minorului în cadrul divorțului notarial ar trebui să fie similară audierii minorului în cadrul procedurii judiciare a divorțului.

          Convenția soților cu privire la elementele mai sus precizate, prevăzute de art. 375 alin. (2) C. civ., poate fi redactată distinct, separat, și autentificată de notarul public.

e)       În cadrul procedurii notariale a divorțului, notarul poate pronunța una dintre următoarele soluții:

• admiterea cererii de divorț – prin încheierea de admitere;
• respingerea cererii de divorț – prin încheierea de respingere.

Încheierea de admitere se pronunță de către notarul public în momentul în care soții stăruie în divorț, își exprimă consimțământul liber și neviciat cu privire la toate aspectele privind divorțul cu sau fără copii minori. În situația divorțului cu copii minori, încheierea de admitere va relua elementele esențiale ale convenției soților, chiar dacă aceasta a făcut obiectul unui act separat, întrucât notarul trebuie să se pronunțe prin încheiere asupra tuturor aspectelor privind divorțul.

Există oare posibilitatea emiterii de către notar a unei încheieri de admitere în parte a unei cereri de divorț în cazul în care există copii minori?

Cu alte cuvinte, dacă soții s-au înțeles cu privire la divorț, asupra numelui după divorț, dar dacă nu s-au înțeles asupra exercitării în comun a drepturilor părintești sau cu privire la locuința copiilor, notarul va putea oare emite o încheiere de admitere doar a divorțului, urmând să respingă celelalte aspecte conexe divorțului referitoare la copiii lor minori, urmând ca, pentru clarificarea acestor aspecte, foștii soți să se adreseze instanței?

În opinia noastră nu este posibilă o asemenea soluție[29], întrucât art. 376 alin. (5) C. civ. precizează că, dacă soții nu se înțeleg asupra elementelor vizate de art. 375 alin. (2) C. civ. (toate aspectele vizând divorțul cu copii minori), notarul va emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț (a se înțelege, în ansamblul ei), soții urmând a se adresa instanței inclusiv pentru problema divorțului.

Pe baza încheierii de admitere notarul eliberează certificatul de divorț.

Certificatul de divorț emis de notarul public are următoarele elemente esențiale:

– datele de identificare ale notarului instrumentator;

– numărul certificatului de divorț care se atribuie din Registrul Unic al Certificatelor de Divorț (RUCD) – ținut în format electronic de Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administrației și Internelor.

Precizez că același Registru (RUCD) furnizează numerele pentru certificatul de divorț eliberat atât în procedura administrativă, cât și notarială;

– constatarea notarului cu privire la acordul soților privind desfacerea căsătoriei;

– acordul soților cu privire la numele ce va fi purtat de ambii soți divorțați;

– în cazul divorțului în care sunt implicați copii minori, certificatul de divorț trebuie să se pronunțe asupra tuturor cererilor conexe cererii principale (divorțul), și anume:

• acordul părinților cu privire la exercitarea autorității părintești de către ambii părinți;
  • stabilirea tot prin acordul părinților a locuinței copiilor după divorț;
  • modalitatea în care soțul separat de copii va păstra legături personale cu aceștia;
  • contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor;
  • concluziile notarului bazate pe raportul de anchetă socială și rezultate în urma audierii minorilor cu privire la faptul că acordul părinților este în interesul minorilor. Precizăm că textul art. 375 alin. (2) C. civ. se referă la raportul de anchetă socială și nu anchetă psihosocială, așa cum se face referire expresă în art. 508 alin. (2) C. civ. (spre exemplu). Totuși, deși art. 375 alin. (2) C. civ. se referă la „ancheta socială”, apreciem că în cadrul acestei anchete componenta psihologică este necesară și chiar obligatorie;
  • semnătura și parafa notarului instrumentator.

Acordul soților cu privire la aspectele conexe divorțului referindu-se la copiii lor minori ar putea fi materializat și printr-un act notarial autentic, separat atât de încheierea de admitere, cât și de certificatul de divorț, urmând ca în aceste acte să se facă doar trimitere la actul autentic respectiv. (Dacă un asemenea act este încheiat în fața unui alt notar decât cel care instrumentează divorțul?)

O asemenea abordare și soluționare a tuturor aspectelor divorțului cu copii minori, per relationem, făcându-se trimitere la un alt act distinct de cele două (încheierea de admitere și certificatul de divorț), act despre al cărui regim juridic nu știm nimic (eventual condiții de publicitate etc.), este în opinia noastră nerecomandabilă.[30]

Printr-o simplă comparație (și care, prin definiție, este neadecvată, ca orice comparație) cu hotărârea de expedient, am avea în vedere ca o asemenea hotărâre să nu mai cuprindă în conținutul său tranzacția părților, ci să facă doar trimitere la o asemenea tranzacție eventual încheiată printr-un act autentic notarial, ceea ce este de neconceput.

În opinia noastră, chiar dacă acordul părinților se materializează printr-un act autentic separat, este necesară cuprinderea în certificatul de divorț a elementelor esențiale ale unui asemenea acord cu privire la toate aspectele cerute de lege (art. 375 C. civ.) cu referire la copiii lor minori. Notarul instrumentator al divorțului trebuie să constate îndeplinirea tuturor condițiilor cerute de lege pentru admiterea divorțului și să cuprindă toate  elementele acordului parental în certificatul de divorț, conform art. 138 alin. (4) din Legea nr. 36/1995. Aceste elemente vor deveni publice și, ca urmare, opozabile terților prin publicitatea certificatului de divorț.

4.1. Natura juridică a certificatului de divorț eliberat în procedura notarială

          În analiza naturii juridice a certificatului de divorț eliberat de notarul public, pornim de la câteva constatări aflate în afara oricărui dubiu, și anume:

• certificatul de divorț notarial nu este un act de stare civilă, ci este un act modificator de stare civilă (căsătorit – divorțat). În privința acestui aspect, dispozițiile Legii nr. 119/1996 și ale Hotărârii Guvernului nr. 64/2011 sunt explicite în sensul că sunt acte de stare civilă actele de naștere, căsătorie și deces.
• Din acest punct de vedere nu există nicio diferență în raport cu certificatul de divorț eliberat în procedura administrativă;
• certificatul de divorț notarial nu este un act administrativ, fapt ce rezultă credem, cu evidentă din natura organului emitent (notarul nu este un organ al administrației publice, nu este un funcționar public) și din procedura emiterii actului, care, așa cum vom arăta nu are nicio tangență cu procedura administrativă. De aici decurge o consecință imediată: procedura administrativă de rectificare a certificatului de divorț eliberat de ofițerul de stare civilă nu poate fi extinsă și la certificatul de divorț eliberat de notarul public (cum se va arăta în cele  ce urmează).
• certificatul de divorț notarial este un act autentic incontestabil și are forța probantă specifică actelor autentice.
• certificatul de divorț în accepțiunea sa de instrumentum probationis este un act notarial eliberat în procedura notarială a divorțului. Pentru calificarea certificatului de divorț ca act notarial avem în vedere următoarele argumente:

          1. În condițiile art. 84 din Legea nr. 36/1995, îndeplinirea oricărui act notarial (cu excepția redactării înscrisurilor și a consultațiilor juridice notariale, care în opinia noastră cu greu ar putea fi recunoscute ca acte notariale) se constată prin încheiere. Ori, așa cum am analizat anterior, la baza certificatului de divorț notarial stă încheierea de admitere.

          Respingerea cererii de divorț se face prin încheierea de respingere, pronunțată de notarul public nu numai în procedura divorțului, dar și în alte proceduri notariale, încheierea de respingere având sediul materiei în art. 86 coroborat cu art. 140 ale Legii nr. 36/1995. Există totuși o diferență majoră între cele două încheieri de respingere: încheierea de respingere pronunțată de notar în temeiul art. 86 alin. (1) poate fi atacată cu plângere la judecătorie, în condițiile art. 144 din Legea nr. 36/1995, în timp ce încheierea de respingere pronunțată în cazul divorțului pe cale notarială nu are nicio cale de atac [art. 378 alin. (2) C. civ.].

2. Certificatul de divorț notarial ca act ce finalizează procedura notarială a divorțului ar putea fi comparat cu certificatul de moștenitor, act notarial indiscutabil și care finalizează procedura succesorală notarială. Astfel, ambele certificate sunt acte autentice, deși nu sunt compatibile cu încheierea de autentificare, nefiind semnate și de părți, ci numai de notarul public. Apoi, ambele certificate au la baza lor încheieri notariale (încheierea finală pentru certificatul de moștenitor, încheierea de admitere pentru certificatul de divorț).

        3. În final (dar nu ca ultim argument), ambele certificate se eliberează pe baza consimțământului liber exprimat al celor implicați în eliberarea lor.

        Fiind un act notarial, certificatul de divorț eliberat de notarul public va urma regimul juridic specific actelor notariale în măsura în care legea specială nu prevede un regim juridic derogatoriu de la cel comun. În accepțiunea de negotium juris, nu putem să nu recunoaștem esența civilă a efectelor pe care un asemenea certificat le poate produce atât în privința raporturilor nepatrimoniale, cât, mai ales, a celor patrimoniale dintre foștii soți.

4.2. Încheierea de respingere a cererii privind divorțul notarial

În condițiile art. 376 alin. (5) C. civ., dacă soții nu se înțeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorț ori asupra exercitării în comun a drepturilor părintești, notarul public emite o încheiere de respingere a cererii de divorț și îndrumă soții să se adreseze instanței de judecată în condițiile art. 374 C. civ.

Desigur, încheierea de respingere prevăzută de art. 376 alin. (5) C. civ. este actul generic de respingere a cererii de divorț, atât în procedura administrativă, cât și în cea notarială, act care în procedura administrativă a divorțului poartă denumirea de „dispoziție de respingere” eliberată de primar, iar în procedura notarială a divorțului poartă denumirea de „încheiere de respingere” eliberată de notar.

Încheierea de respingere este expres reglementată în Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995, care în art. 277 evocă situațiile în care notarul va emite încheierea de respingere, și anume:

1. notarul nu are competența să soluționeze cererea de divorț;
2. unul dintre soți este pus sub interdicție (a fost luată o măsură de ocrotire de tipul consilierii judiciare sau tutelei speciale);
3. unul dintre soți nu își poate exprima consimțământul liber, neviciat;
4. la depunerea cererii de divorț nu sunt prezenți ambii soți, personal sau prin mandatar;
5. unul dintre soți sau mandatarul refuză să semneze cererea personal în fața notarului public;
6. soții refuză să dea declarațiile prevăzute de Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995;
7. soții nu se înțeleg cu privire la numele de familie care urmează a fi purtat după divorț de către fiecare dintre ei;
8. soții nu prezintă la depunerea cererii de divorț actul de căsătorie în original. Precizăm că din eroare textul se referă la actul original de căsătorie, care se păstrează la oficiul de stare civilă unde s-a încheiat căsătoria (1 exemplar) și la Direcția Județeană Comunitară de Evidență a Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date (1 exemplar). Așadar, soților nu li se eliberează actul de căsătorie, ci certificatul de căsătorie. Prin urmare, la lit. h), în loc de actul de căsătorie se va avea în vedere certificatul de căsătorie;
9. unul dintre soți se prezintă în fața notarului public la termenul de 30 de zile acordat și declară că nu mai stăruie în cererea de divorț;
10. unul dintre soți nu mai stăruie în cererea de divorț întrucât nu s-a prezentat în fața notarului public la termenul stabilit pentru a declara că stăruie în cererea de divorț;
11. cererea a rămas fără obiect întrucât căsătoria dintre soți a fost desfăcută de către o altă autoritate competentă;
12. soții se împacă;
13. soții își retrag cererea de divorț;
14. soții nu se înțeleg cu privire la obligațiile pe care le au în legătură cu copiii minori sau cu privire la numele pe care urmează să îl poarte după divorț;
15. înainte de finalizarea procedurii de divorț unul dintre soți a decedat, căsătoria încetând în acest mod.

La aceste motive de respingere s-ar putea adăuga, în opinia noastră, depășirea termenului de 30 de zile fixat de notar, indiferent de motivele depășirii. Acordarea de către notar a unui termen suplimentar dincolo de cele 30 de zile, chiar dacă ar avea la bază Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 (aprobat prin ordin al ministrului justiției), o considerăm periculoasă și care ar putea crea o stare de confuzie foarte gravă. Și-ar putea asuma un notar riscul de a i se anula un certificat de divorț pentru motivul nerespectării unui termen imperativ stabilit de lege? Ar putea fi acoperit un asemenea viciu prin dispozițiile OMJ care, evident, adaugă la lege? Sunt întrebări pe care orice notar ar trebui să și le pună înaintea acordării unui alt termen (sau unor alte termene, întrucât dispoziția legală criticată nu se limitează la un singur termen). Decizia Curții de Apel București mai sus evocată răspunde negativ la toate aceste întrebări.

Observăm că legiuitorul nu a prevăzut nicio cale de atac pentru încheierea de respingere în materia divorțului notarial. Legiuitorul, credem, a eliminat în mod pragmatic această eventuală cale de atac, ce ar fi condus, în cazul admiterii plângerii împotriva încheierii de respingere, la reîntoarcerea soților la notarul public pentru a continua și finaliza divorțul. Ori, soții, aflați în fața instanței de judecată, pot să solicite chiar divorțul și nu doar admiterea plângerii împotriva unei încheieri de respingere. Fără a fi vorba despre o cale de atac împotriva încheierii de respingere, art. 378 alin. (3) C. civ. consacră calea unei acțiuni pentru repararea prejudiciului creat prin refuzul abuziv al notarului de a admite divorțul.

Acțiunea va putea fi promovată la instanța de drept comun, fiind vorba despre răspunderea delictuală a notarului instrumentator al cererii de divorț[31].

5. Constatarea nulității, anularea și modificarea certificatului de divorț eliberat în procedura notarială

          Am arătat anterior faptul că certificatul de divorț eliberat de notarul public are natura unui act notarial, modificator de stare civilă.

Totodată, în cazul divorțului cu copii minori, certificatul de divorț cuprinde o serie de elemente esențiale care nu au relevanță directă asupra stării civile a foștilor soți, cât, mai ales, asupra statutului copiilor minori, exercitării ocrotirii părintești, locuinței lor comune etc.

Pornind de la efectele pe care certificatul de divorț notarial le-ar putea produce, constatăm că aceste efecte ar putea fi:

a) Efecte de stare civilă

Am putea include aici:

– modificarea stării civile a soților, din „căsătorit” în „divorțat”;

– schimbarea numelui pe care foștii soți îl vor purta după divorț.

Pentru efectele de stare civilă, avem la dispoziție acțiunile de stat, care tind să stabilească, să conteste sau să modifice în vreun fel starea civilă a unei persoane[32], anularea sau modificarea certificatului de divorț notarial modificând implicit starea civilă.

Așadar, apreciem că anumite elemente cuprinse în certificatul de divorț notarial cu impact direct asupra modificării stării civile atrag competența instanțelor de drept comun pentru promovarea acțiunii în anulare sau modificare.

Am putea cuprinde aici:

– lipsa sau vicierea consimțământului soților cu privire la desfacerea căsătoriei;

– dezacordul soților cu privire la numele ce va fi purtat după desfacerea căsătoriei.

O asemenea acțiune ce tinde la modificarea stării civile a unei persoane ar putea fi formulată în temeiul art. 100 alin. (3) C. civ., la instanța de drept comun.

Sunt însă elemente cuprinse în certificatul de divorț notarial care nu au un impact direct asupra stării civile a unei persoane întrucât se referă mai mult la aspectele conexe cererii de divorț. Am putea cuprinde aici:

– stabilirea competenței teritoriale a notarului public. Avem în vedere situația în care notarul se consideră în mod greșit competent să soluționeze cererea de divorț și constată în final divorțul soților. În cazul în care notarul constată lipsa sa de competență după înregistrarea cererii de divorț, soluția corectă în dosar este respingerea cererii de divorț și nu declinarea de competență[33];

– dezacordul soților cu privire la exercitarea autorității părintești, la locuința comună a copiilor minori, la stabilirea programului de vizitare sau a contribuției soților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor etc.;

– lipsa anchetei sociale la constatarea divorțului cu copii minori (într-o asemenea anchetă, componenta psihologică fiind esențială). Apreciem că asemenea elemente cuprinse în certificatul de divorț notarial ar putea fi cenzurate de instanța de contencios administrativ în temeiul art. 159 din Legea nr. 36/1995, prin acțiunea în anulare.

6. Rectificarea certificatului notarial de divorț

          În privința rectificării certificatului de divorț eliberat în procedura notarială, apreciem că aceasta poate avea ca obiect numai erori materiale, nu și greșeli de fond care intră sub incidența controlului judiciar.

Despre rectificarea erorilor materiale din certificatul notarial de divorț singura reglementare pe care o regăsim în legislația notarială este art. 278 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995, potrivit căruia „rectificarea erorilor materiale din certificatul de divorț se soluționează potrivit dispozițiilor în materie de stare civilă”.

Opțiunea legiuitorului în această materie o considerăm total neinspirată pentru următoarele motive:

– am arătat anterior faptul că certificatul notarial de divorț nu este un act de stare civilă și nu este un act administrativ. Din ce motive a considerat legiuitorul că dispozițiile în materie de stare civilă ar trebui aplicate la rectificarea unor acte care nu sunt acte de stare civilă este de neînțeles;

– în procedura rectificării actelor de stare civilă conform Hotărârii Guvernului nr. 64/2011 privind aprobarea Metodologiei cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă, în principal a art. 125 și 129, la rectificarea certificatelor notariale de divorț pot apărea situații insurmontabile care blochează sine die rectificarea în sine, astfel:

1. Rectificarea actelor de stare civilă se face prin Dispoziție a Primarului din cadrul UAT care are în păstrare actul respectiv. Nefiind un act de stare civilă, nu vedem cum o asemenea dispoziție ar putea fi aplicată certificatului notarial de divorț.

2. Presupunând (prin absurd) că un asemenea certificat ar putea fi rectificat prin dispoziția primarului, este evident că primarul nu va putea rectifica și încheierea notarială de admitere a divorțului, act care este (ca și certificatul notarial de divorț) un act eminamente notarial.

3. Potrivit Metodologiei mai sus evocate, actul de stare civilă cu erori materiale se retrage în vederea „anulării” (am arătat anterior că „anularea” administrativă presupune bararea cu o linie orizontală sau cu X a dispozițiilor greșite, tăierea colțului actului etc.). Un impediment major al rectificării pe această cale îl constituie, în cazul certificatului notarial de divorț, retragerea tuturor exemplarelor greșite pentru a se elibera altele, corect întocmite. Adeseori această retragere a tuturor exemplarelor certificatului notarial de divorț devine imposibilă, foștii soți fiind plecați definitiv din țară fără a se cunoaște adresa lor exactă.

Toate aceste motive (la care s-ar mai putea adăuga și altele) conduc la o constatare extrem de simplă: certificatul notarial de divorț fiind un act notarial, trebuie să urmeze regimul juridic specific acestora în privința nașterii, modificării, rectificării sau anulării lor.[34]

Așadar, dacă certificatul de divorț conține erori materiale sau omisiuni vădite, el va putea fi rectificat pe calea clasică a rectificării actelor notariale, respectiv prin încheierea de rectificare eliberată în condițiile art. 88 din Legea nr. 36/1995 coroborat cu art. 218 din Regulament. Prin interpretarea strictă a dispozițiilor art. 218 din Regulament, s-ar putea trage concluzia potrivit căreia pentru rectificarea actului notarial nu ar fi strict necesară „retragerea” tuturor actelor greșit întocmite (ceea ce este imposibilă în multe situații), urmată de eliberarea altora corect întocmite, ci atașarea încheierii de rectificare la exemplarele prezentate de părți și la cele aflate în arhiva biroului notarial. Dacă este cazul, în condițiile art. 218 alin. (7) din Regulament, se va rectifica și încheierea de admitere a divorțului, act care stă la baza certificatului notarial de divorț.

Pentru toate aceste motive considerăm absolut necesară modificarea art. 278 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 în sensul că „rectificarea erorilor materiale din certificatul de divorț se soluționează potrivit dispozițiilor specifice rectificării actelor notariale”.

7. Publicitatea certificatului notarial de divorț

Certificatul de divorț face dovada desfacerii căsătoriei prin acordul soților, precum și a numelui de familie pe care fiecare dintre foștii soți îl va purta după divorț. După eliberarea certificatului de divorț, notarul comunică de îndată o copie certificată de pe acesta la primăria locului în care s-a încheiat căsătoria sau unde s-a transcris certificatul de căsătorie eliberat într-un alt stat, spre a se face mențiune despre divorț în actul de căsătorie (art. 276 din Regulament).

Din analiza dispozițiilor legale mai sus precizate (art. 276 din Regulament) se naște cel puțin următoarea întrebare: Oare publicitatea certificatului de divorț se realizează prin înscrierea mențiunii despre divorț în actul de căsătorie? Care ar fi posibilitatea terților interesați (eventualii creditori ai foștilor soți) de a lua cunoștință despre divorțul debitorilor lor, știindu-se că, la scurt timp după divorț (poate în aceeași zi, poate după câteva zile etc.), foștii soți vor proceda la lichidarea regimului matrimonial, urmată de partajul bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, partaj la care creditorii personali ai foștilor soți au un drept de opoziție în condițiile art. 679 C. civ.? Trebuie să recunoaștem că, în actuala reglementare, creditorii personali (sau orice altă persoană interesată) ai foștilor soți au foarte puține șanse de a cunoaște despre divorțul și, eventual, partajul bunurilor efectuat de către debitorii lor.

Mențiunea divorțului pe actul de căsătorie nu realizează în mod pragmatic publicitatea divorțului efectuat prin certificatul de divorț întrucât, în prezent, nu există o cale procedurală care să le permită terțelor persoane de a se informa în timp real despre un asemenea divorț și, mai ales, despre încetarea (schimbarea) regimului matrimonial al foștilor soți.

Soluție propusă: Considerăm că nu ar fi lipsită de interes comunicarea de către notar, după pronunțarea divorțului, a certificatului de divorț către Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale (RNNRM), întrucât regimul matrimonial avut de soți în timpul căsătoriei a încetat conform art. 385 alin. (1) și (3) C. civ. Realizând publicitatea încetării regimului matrimonial chiar în ziua pronunțării divorțului, prin publicarea certificatului de divorț chiar într-un registru național creat pentru a asigura opozabilitatea față de terți a regimurilor matrimoniale, credem că eventualitatea unui act de partaj pe care foștii soți ar dori să-l încheie fără prevenirea terților interesați despre aceasta ar fi mult diminuată. Această comunicare a certificatului notarial de divorț către RNNRM nu exclude, ci chiar presupune lichidarea regimului comunității printr-un act de lichidare, în condițiile art. 355 C. civ.

8. Concluzii

          Ne aflăm la peste 10 ani de la intrarea în vigoare a actualului Cod civil. Am depășit, cred, perioada de început a aplicării unor norme juridice de complexitatea celor cuprinse în acest cod de norme, timp în care atât doctrina, cât și jurisprudența au avut posibilitatea să se pronunțe în sensul aplicării cât mai corecte, eficiente, pragmatice a oricărui set de norme care ne-ar putea interesa ca practicieni ai dreptului.

În acest proces de aplicare a legii, notarilor le revine un rol deosebit, ei situându-se în prima linie pe frontul validării sau nu, în practică, a unor construcții teoretice menite, în final, să servească mai eficient interesele cetățenilor. Pornind de la această axiomă, propunerile pe care le-am făcut în acest studiu necesită o analiză rapidă (nicio propunere nu poate fi implementată instant, fără o analiză succintă, dar profundă), dar, mai rapid, trebuie transformate în norme juridice, dacă vor fi găsite apte să conducă la rezolvarea temeinică a situațiilor apărute în practica aplicării normelor respective. Nu mai avem timp de pierdut. Ne aflăm în competiție cu noi înșine.

BIBLIOGRAFIE

Avram, M., 2013, Drept civil. Familia, Editura Hamangiu, București.

Beleiu, Gh., 1982, Drept civil. Persoanele, Universitatea din București, Facultatea de Drept, București.

Bodoaşcă, T., 2011, „Reglementarea divorțului prin acordul soților după modificarea Codului de procedură civilă și a Codului familiei prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor”, în Dreptul, nr. 4.

Crăciunescu, C.M., Lupaşcu, D., 2011, „Mica reformă a justiției și marea reformă a divorțului”, în Pandectele Române, nr. 1.

Florian, E., 2011, „Desfacerea căsătoriei în reglementarea noului Cod civil”, în Dreptul, nr. 10.

Ghidul de practică notarială,2011, elaborat de Uniunea Națională a Notarilor Publici din România.

Hegel, G.W.F., 1969, Principiile filozofiei dreptului sau Elemente de drept natural și de știință a statului, Editura Academiei RSR, București.

Hegel, G.W.F., 2013, Principes de la philosophie du droit, Quadrige, PUF, Paris.

Leş, I., 2011, „Implicațiile noului Cod de procedură civilă și ale Legii nr. 202/2010 asupra procedurilor notariale”, în Dreptul, nr. 5.

Lévy, J.-Ph., Castaldo, A., 2010, Histoire du droit civil, Dalloz, Paris.

Malaurie, Ph., Aynès, L., 2011, La famille, 4e édition, Defrénois.

Mazeaud, H. et L., Mazeaud, J., Chabas, Fr., 1996, Leçons de droit civil, tom I, vol. 2 Les personnes, Montchrestien, Paris.

Negrilă, D., 2014, Divorțul prin procedură notarială. Studii teoretice și practice, Universul Juridic, București.

Popa, I., „Certificatul de divorț. Natura juridică”, în volumul colectiv In Honorem Alexandru Bacaci, Ovidiu Ungureanu, Universul Juridic, București, 2012.

Ungureanu, O., Munteanu, C., 2011, Drept civil. Persoanele în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București.

---

[1] Noul Cod civil a fost adoptat prin Legea nr. 287/2009, modificată și pusă în aplicare prin Legea nr. 71/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011.

[2] Avem în vedere: T. Bodoaşcă, „Reglementarea divorțului prin acordul soților după modificarea Codului de procedură civilă și a Codului familiei prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor”, în Dreptul, nr. 4/2011, p. 24; I. Leş, „Implicațiile noului Cod de procedură civilă și ale Legii nr. 202/2010 asupra procedurilor notariale”, în Dreptul, nr. 5/2011, p. 11; E. Florian, „Desfacerea căsătoriei în reglementarea noului Cod civil”, în Dreptul, nr. 10/2011, p. 62; D. Negrilă, Divorțul prin procedură notarială. Studii teoretice și practice, Universul Juridic, București, 2014; I. Popa, „Certificatul de divorț. Natura juridică”, în volumul colectiv In Honorem Alexandru Bacaci, Ovidiu Ungureanu, Universul Juridic, București, 2012; M. Avram, Drept civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2013.

[3] Ne referim la Decizia civilă nr. 2689/9 decembrie 2021 a Curții de Apel București, Secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal.

[4] Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, legea notarilor publici și a activității notariale, a fost aprobat prin Ordinul ministrului justiției (OMJ) nr. 2.333/C/2013, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479 din 1 august 2013.

[5] Pentru detalii, a se vedea J.-Ph. Lévy, A. Castaldo, Histoire du droit civil, Dalloz, 2010, p. 140.

[6] Pentru detalii, a se vedea ibidem.

[7] Quod ergo Deus conjunxit homo non separet.

[8] Pentru detalii, a se vedea Ph. Malaurie, L Aynès, La famille, 4e édition, Defrénois, 2011, p. 229.

[9] G.W.F. Hegel, Principiile filozofiei dreptului sau Elemente de drept natural și de știință a statului, Ed. Academiei RSR, București, 1969, p. 199, sau, într-o ediție recentă, Principes de la philosophie du droit, Quadrige, PUF, 2013, p. 262.

[10] M. Avram, op. cit., p. 110.

[11] Codul familiei a fost adoptat prin Legea nr. 4/1953, în vigoare la data adoptării Legii nr. 202/2010, și abrogat prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

[12] Pentru detalii, a se vedea T. Bodoaşcă, art. cit., p. 26.

[13] Metodologia a fost adoptată sub nr. 2112516/17.12.2010 și a intrat în vigoare la data de 25.12.2010, fiind cuprinsă în Hotărârea Guvernului nr. 64 din 26 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 2 martie 2011, referitoare la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă.

[14] În același sens, T. Bodoaşcă, op. cit., p. 38.

[15] Pentru detalii, a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2011, p. 209.

[16] H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil, tom I, vol. 2 Les personnes, Montchrestien, Paris, 1996, nr. 469.

[17] Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, Universitatea din București, Facultatea de Drept, București, 1982, p. 294.

[18] Pentru detalii, a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 214.

[19] În acest sens, Gh. Beleiu, op. cit., p. 325.

[20] Codul de procedură civilă a fost adoptat prin Legea nr. 134/2010, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, și a fost modificat și completat ulterior printr-o serie de acte normative și decizii ale Curții Constituționale.

[21] În acest sens, D. Negrilă, op. cit., p. 39, unde autoarea susține prin câteva argumente opinia sa. În ce ne privește și fără a putea face o ierarhie a procedurilor de desfacere a căsătoriei, apreciem că fiecare procedură de divorț, cu avantajele și dezavantajele ei, corespunde voinței părților la un moment dat, pentru ei, procedura aleasă fiind cea mai bună.

[22] Ordinul nr. 81/C/2011 al ministrului justiției a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 24 ianuarie 2011.

[23] Codul civil a fost adoptat prin Legea nr. 287/2009 și a fost pus în aplicare prin Legea nr. 71/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011.

[24] Pentru detalii cu privire la termenul de 30 de zile, a se vedea I. Leş, art. cit., p. 21.

[25] În același sens, E. Florian, art. cit., p. 71.

[26] Reiterăm opinia exprimată cu mai bine de 10 ani în urmă în studiul I. Popa, „Certificatul de divorț. Natura juridică”, loc. cit., p. 117.

[27] Prin art. 271 alin. (4) din Regulament, se recunoaște dreptul soților de a cere amânarea pronunțării divorțului (pentru ce motive?, de câte ori se poate cere amânarea?), drept pe care soții nu îl au prin prisma art. 376 C. civ. Practic, potrivit Regulamentului, termenul de 30 de zile nu poate fi mai mic, dar poate fi mai mare, alterând esențial caracterul imperativ al acestuia.

[28] Decizia civilă nr. 2689/9. Dec. 2021 a Curții de Apel București, Secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal.

[29] În sens contrar, a se vedea E. Florian, art. cit., p. 70.

[30] În sens contrar, a se vedea Ghidul de practică notarială,elaborat de Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, 2011, p. 241, referitor la modelul certificatului de divorț propus.

[31] I. Leş, art. cit., p. 27, C.M. Crăciunescu, D. Lupaşcu, „Mica reformă a justiției și marea reformă a divorțului”, în Pandectele Române, nr. 1/2011, p. 27.

[32] Pentru detalii, a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 304, O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 222.

[33] În același sens, I. Leş, op. cit., p. 25.

[34] În doctrină s-au exprimat opinii asemănătoare sau chiar identice cu opiniile noastre. Astfel, în opinia autoarei Daniela Negrilă (a se vedea D. Negrilă, op. cit., p. 317), rectificarea certificatului notarial de divorț ar trebui să urmeze procedura specifică rectificării actelor notariale, punct de vedere cu care suntem întru totul de acord, deși autoarea nu este suficient de tranșantă în sensul respingerii oricărei implicații a legislației actelor de stare civilă în materia rectificării certificatului notarial de divorț. Pentru un punct de vedere asemănător, a se vedea M. P. Cazan, „Rectificarea certificatelor de divorț”, în Buletinul Notarilor Publici, nr. 4/2019, p. 55, unde autoarea afirmă totuși că certificatul notarial de divorț este „un veritabil act de stare civilă”, justificând prin aceasta aplicabilitatea legislației în materie de stare civilă în procedura rectificării acestui certificat, deși, în concret, acest tip de legislație nu se aplică deloc.