NOTĂ:

Acest material a fost publicat în revista Palatul de Justiție.

Odată cu trecerea timpului, ratând unele învățături fundamentale pe care viața ni le-a oferit, am realizat cu toții concret și, de multe ori, dramatic valoarea timpului!

Arthur Bishop spunea că „nimic nu este mai îndepărtat decât clipa ce tocmai a trecut” și, încercând o parafrazare, am înțeles târziu că acestă „clipă ce tocmai a trecut” este resursa cea mai prețioasă.

Preocupat de furia cu care ne risipim am încercat să aflu, să cercetez și să descopăr valoarea timpului, a puterii de influențare prin modele și, mai ales, dacă și cum putem transmite noilor generații valori și principii perene.

Am cutezat astfel să mă gândesc la filozofii antici și am constatat invariabil că, înainte de a deveni mentori, ei înșiși au avut modele care i-au influențat, față de care s-au raportat.

Mi-am amintit de Aristotel și Platon –  mentorul acestuia, filozoful care a avut viziunea de a înființa prima instituție de învățământ superior – Academia din Atena și știm că și acesta a fost, la rândul său, elevul lui Socrate.

L-am redescoperit pe Alexandru cel Mare și am aflat că Aristotel este cel care l-a învățat pe marele cuceritor despre „rosturile lumii”!

Am identificat și citit un interesant material privind școlile filozofiei antice și am descoperit că Anaximandru din Milet a fost elev al lui Thales din Milet și profesorul lui Anaximenes, că Heraclit din Efes, chiar dacă nu a avut studenți, a reușit să influențeze peste timp multe generații.

Mi-am amintit că Xenofan a fost adeptul lui Socrate, Diogene din Sinop a fost elevul lui Antistene –  fondator al școlii cinice și că Theophrastus a fost elevul lui Platon.

Constantin Noica a fost și este un model în spațiul  filozofic românesc. Retras la Păltiniș a reușit să influențeze gândirea multor tineri intelectuali care l-au vizitat în acea perioadă. Jurnalul de la Păltiniș semnat de Gabriel Liiceanu a devenit, conform lui A. Maimescu, un model paideic în cultura română.

Încercând să mă smulg din fascinantul context al școlilor filozofale, m-am concentrat asupra influenței avute de Albert Einstein, Emil Palade, Victor Babeș, Ion Cantacuzino, precum și a marilor profesori ai școlii de drept din România.

Am admirat demersul profesorului uni­ver­sitar dr. Marin Voicu de promovare a marilor noștri profesori de drept Constantin G. Dissescu și  George G. Tocilescu, am citit cu interes elegiile domnului profesor universitar dr. Marian Nicolae privindu-i pe profesorii Gheorghe Beleiu, Șerban Beligrădeanu, Corneliu Bîrsan, Octavian Căpățînă, Viorel Mihai Ciobanu, Francisc Deak, Liviu Pop, Valeriu Stoica.

M-am alăturat acestui demers amintind cu reverență de profesorii Nicolae Popa, Ovidiu Predescu, Barbu Ștefănescu, Gheorghe Nistoreanu, Ioan Leș, Tudorel Toader, Cristian Ionescu.

Conștient fiind că lista este mult mai amplă, cerând clemență că, din motive ce țin de spațiul editorial, nu-i pot aminti pe toți, mă declar recunoscător că am avut șansa să cunosc nemijlocit o parte dintre acești mari profesori și să constat, în același timp, drama următoarelor generații care nu vor avea șansa de a fi contemporani cu personalități semnificative atât pentru lumea dreptului, cât și pentru alte domenii ale științei.

Nu știu cum va arăta societatea de mâine. Îmi este teamă de rezultatul unei simulări sociologice riguroase, dar știu sigur că totul depinde de noi toți și de fiecare în parte. Depinde de cum și cât vom reuși să influențăm lumea ce ne înconjoară.

Depinde de puterea noastră de a reuși să nu risipim timpul și de a nu avea motive să regretăm ,,clipa ce tocmai a trecut” .

Depinde de cât de semnificativi vom ști să devenim pentru cei din jurul nostru.

Nu stiu dacă există un ghid al mentorului. Goethe afirmă că relația cu mentorul trebuie să se bazeze pe afinități elective. Ofertele online abundă de propuneri de mentorat, de modalitați de construire a relației profesor-student și ne sunt prezentate propuneri de mentori în zona antreprenorială, profesională sau sportivă. Cu toate acestea, simt că lipsește ceva. Simt că lipsește căldura ce se degajă din pasiunea cu care arzi și te consumi pentru un ideal, un obiectiv, o profesie. Cred că și acest domeniu a fost cuprins de abordarea corporatistă a vremurilor noastre, iar empatia, emoția și afectivitatea, din nefericire, nu își mai găsesc locul în acest context. Închei această mică reflecție citându-l pe Carl Jung: ,,să ne amintim cu apreciere de străluciții noștri profesori, însă cu gratitudine de acei profesori care au atins simțămintele noastre umane. Lucrurile ce trebuiesc a fi învățate sunt în mod necesar o materie brută, însă căldura este elementul vital pentru creșterea curată a tinerei generații.” Fie ca, fără a risipi timpul pe care îl avem la dispoziție, să reușim a deveni modele cu influență pozitivă pentru cei ce ne înconjoară.