Cuvinte-cheie: administrator SRL, drept de reprezentare, mandat nelimitat, art. 72 din Legea nr. 31/1990, art. 2.015 C. civ., termen de trei ani, opozabilitate față de terți, art. 2.030 C. civ., acte succesive, publicitate efectivă, buna-credință

Rezumat:

Din perspectiva notarială ne interesează să apreciem existența sau inexistența prerogativei reprezentării în situația în care se consideră că mandatul acordat administratorului SRL pe un termen nelimitat ar fi încetat sau este expirat prin aplicarea prevederilor art. 2.015 C. civ. dacă s-au împlinit trei ani de la data de începere a mandatului menționată în înscrierile din registrul comerțului. Legea nr. 31/1990 republicată nu prevede o limitare expresă în timp a mandatului administratorului SRL precum este cazul la mandatul administratorului SA (care va fi de maximum patru ani). Prin tăcerea legii speciale și în lipsa unei interdicții privind posibilitatea existenței unui mandat cu termen nelimitat, în timp s-a creat o puternică practică a mandatelor nelimitate. Iar în lipsa unei reglementări exprese speciale, va avea loc trimiterea la regulile din Cod, care vor completa legea specială.

Excepția oferită de teza finală a art. 2.030 C. civ. are valența de a fi un remediu practic. Dacă conchidem că are loc o prelungire a mandatului, iar aceasta nu echivalează cu un nou mandat (care ar fi necesitat formalități de publicitate), terții se pot baza pe aparența publică de administrator a persoanei menționate în registru și pot încheia acte juridice cu aceasta din urmă sub imperiul bunei-credințe. De asemenea, părțile unui act juridic mai au la dispoziție și cunoașterea efectivă – când este neîndoielnic că asociații au dorit continuarea administrării cu aceeași persoană, se poate aprecia ca prelungirea mandatului său, confirmarea actelor încheiate de acesta ori renumirea aceleiași persoane să poată fi aduse la cunoștința terților și prin arătarea înscrisurilor care înglobează voința asociaților în acel sens. Astfel, urmează a se considera, de la caz la caz, dacă administratorul mai poate din acel punct să reprezinte valabil societatea și să o angajeze prin actele juridice încheiate cu terții.

O surpriză

În practica recentă, un anunț publicat pe site-ul ONRC a provocat neliniște în rândurile destinatarilor săi. Interpretarea transmisă publicului de către Registrului Comerțului urma să pună în discuție însăși existența valabilă a mandatului intitulat nelimitat acordat administratorului societății cu răspundere limitată. Aceasta pentru că, în lumina comunicatului oficial al Registrului, nu se mai admite depunerea către instituție a dosarelor privind înregistrarea societăților cu răspundere limitată ai căror administratori au fost numiți pe termen nelimitat, pornindu-se de la o interpretare a art. 2.015 C. civ.[1] Efectul anunțului s-a catalizat cu succes, ducând spre concluzia că în prezent acei administratori au mandatele expirate și, pe cale de consecință, a determinat o serie de solicitări de înregistrare având ca obiect depunerea unor înscrisuri cu scopul unei „reconfirmări” a mandatelor existente considerate expirate sau prin care se stabilește un număr fix de ani pentru durata mandatului administratorilor societăților comerciale deja în funcțiune.

Chiar dacă intenția instituției nu este de a fi un creator de drept, această subită indicație nu va rămâne fără consecințe. Departe de a fi tranșată, problematica aptitudinii administratorului de a mai reprezenta legal societatea odată expirat mandatul a fost și rămâne o problemă de drept controversată în practică. În acest sens s-au remarcat și orientări jurisprudențiale divergente în ceea ce îl privea pe administratorul unei societăți pe acțiuni. Și putem vorbi de crearea unor argumente și interpretări divergente în practică și în ceea ce privește problematica existenței mandatului nelimitat acordat administratorului SRL.

Noua abordare?

Atât anunțul publicat, cât și recomandările aferente[2] au ridicat întrebarea dacă sintagma „termen nelimitat” folosită cu preponderență cu ocazia numirii administratorilor prin actul constitutiv al SRL aflate în stare de funcțiune și înregistrate la Registrul Comerțului va fi de natură să atragă automat aplicarea prevederilor art. 2.015 C. civ., cu consecința reducerii de drept a termenului nelimitat al mandatului la trei ani. Poate că și practica se va alinia de asemenea în această direcție pe considerentul evitării oricăror îndoieli asupra valabilității mandatului din perspectiva termenului său.

Subsecvent, poate fi exprimarea „termen nedeterminat” (terminologie folosită pentru a indica durata unei societăți comerciale) una mai potrivită pentru a indica un termen larg, dar totuși limitat prin raportare la durata societății ca fiind egal cu durata acesteia pentru a fixa o durată a mandatului administratorului SRL? În art. 2.015 C. civ. ipoteza este „dacă părțile nu au prevăzut un termen”, fără a se stabili de către legiuitor că acest termen trebuie stabilit prin raportare la un număr de ani, ca singură unitate de măsură temporală (de exemplu, de ce nu s-ar putea spune că o persoană este numită administrator până la o anumită vârstă sau până împlinește vârsta legală de pensionare ori pe durata existenței societății, care la rândul său poate fi nedeterminată). Așa fiind, în practica în curs de generare prin instrucțiunile emise de ONRC, stabilirea duratei mandatului administratorului fixat printr-un număr de ani indicați (cu urmarea că dosarul care nu respectă această condiție poate fi respins) denotă o interpretare mai restrictivă decât este textul însuși sau chiar adaugă la acesta, orientând implicit spre o limitare care nu este cuprinsă de lege.

Tema prezintă interes în activitatea notarială din perspectiva cercetării existenței sau inexistenței prerogativei reprezentării în situația în care se consideră că mandatul acordat administratorului SRL pe un termen nelimitat ar fi încetat sau este expirat prin aplicarea prevederilor art. 2.015 C. civ., dacă s-au împlinit trei ani de la data de începere a mandatului menționată în înscrierile din registrul comerțului. Astfel, ceea ce urmează a se aprecia, de la caz la caz, este dacă administratorul mai poate din acel punct să reprezinte valabil societatea și să o angajeze prin actele juridice încheiate cu terții.

Cadrul legal

• Art. 72 din Legea nr. 31/1990 republicată, cu modificările ulterioare:

„Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile

referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege.”

• Art. 1.552 din Codul civil de la 1864:

„Mandatul se stinge:

1. Prin revocaţiunea mandatarului;

2. Prin renunţiarea mandatarului la mandatu;

3. Prin mortea, interdicțiunea, nesolvabilitatea şi falimentulu ori a mandantelui, ori a

Mandatarului.”

• Art. 1.321 din Codul civil:

„Cauzele de încetare

Contractul încetează, în condiţiile legii, prin executare, acordul de voinţă al părţilor, denunţare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiei, imposibilitate fortuită de executare, precum şi din orice alte cauze prevăzute de lege.”

• Art. 2.015 din Codul civil:

„Durata mandatului

Dacă părţile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în 3 ani de la încheierea lui.”

• Art. 2.030 din Codul civil:

„Modurile de încetare

Pe lângă cauzele generale de încetare a contractelor, mandatul încetează prin oricare dintre următoarele moduri:

a) revocarea sa de către mandant;

b) renunţarea mandatarului;

c) moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului.

Cu toate acestea, atunci când are ca obiect încheierea unor acte succesive în cadrul unei activităţi cu caracter de continuitate, mandatul nu încetează dacă această activitate este în curs de desfăşurare, cu respectarea dreptului de revocare sau renunţare al părţilor ori al moştenitorilor acestora.”

Conform alin. (1) din art. 209 C. civ. persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor. Au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice. Iar raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de constituire sau statut, conform alin. (3) al aceluiași articol.

În sensul art. 209 C. civ., prin raportare la art. 2.009 C. civ. care definește contractul de mandat, reprezentanții legali ai persoanei juridice sunt acele persoane care în temeiul unui mandat recunoscut de lege pot angaja societatea prin încheierea de acte juridice civile exercitând dreptul de semnătură socială conferit[3]. Terminologia consacrată pentru a nominaliza persoana cu dreptul de semnătură socială este cea de reprezentant legal, chiar dacă ideea căputerea de reprezentare a administratorului societății derivă (doar) din lege[4] atrage încă păreri doctrinare împărțite[5]. Privind prin prisma ideii de reprezentare legală, doar anumite elemente ale raportului dintre societate și administrator ar fi atunci supuse prin asemănare regulilor de la mandat, acestea fiind mai degrabă raporturile dintre societate și administrator ce privesc puterile sale de administrare, și nu puterea de reprezentare[6].

Faptul supunerii obligaţiilor şi răspunderii administratorilor dispoziţiilor generale referitoare la mandat din Codul civil înseamnă în primul rând că mai întâi se vor aplica dispozițiile legii speciale, iar în completare cele generale. Prin trimitere la regulile Codului civil, conform art. 72 din legea specială, credem că legiuitorul nu a intenționat că acestea se vor aplica necircumstanțiat, întocmai precum mandatului de drept comun. După cum statuează și Înalta Curte, interesul de ordine publică a determinat stabilirea anumitor obligații pe care administratorul le are prin lege, rezultând o dublă natură a raporturilor între acesta și societatea pe care o reprezintă, legală și convențională[7]. Bivalente pot fi și puterile administratorului – de administrare și de reprezentare a societății. Vorbind despre temeiul său, reprezentarea a fost intitulată chiar de legiuitor o „putere”, în cadrul cărții despre obligații, în titlul „Izvoarele obligațiilor”, capitolul dedicat contractului, conform art. 1.295 C. civ., primind și o reglementare proprie (art. 1.295 – 1.314 C. civ.). Componenta contractuală a raporturilor dintre administrator și societatea comercială rezultă din dreptul asociaților de a stabili prin actul constitutiv sau în cadrul adunărilor generale principalele aspecte în legătură cu exercitarea funcției. Componenta legală a raporturilor dintre aceștia rezultă din obligațiile instituite cu titlu imperativ în sarcina administratorilor prin Legea specială nr. 31/1990. Spectrul și conținutul general al puterilor sale sunt stabilite, cu respectarea normelor imperative, de către asociații care trasează liniile și direcția dorită afacerii, urmând ca acțiunile concrete ale administratorului să fie subordonate în primul rând legii și apoi voinței societare.

Și Înalta Curte reține în considerentele Deciziei nr. 24/2017 că „raporturile de mandat care guvernează relaţia dintre administrator şi societate diferă de regulile mandatului de drept comun – tocmai în considerarea dublei naturi juridice, contractuală şi legală –, Legea nr. 31/1990 impunând o reglementare mai amănunţită a acestui tip de mandat, în scopul securizării raporturilor juridice şi al protecţiei terţilor”.

Potrivit atât actualei reglementări civile, cât şi celei anterioare, împlinirea termenului (expirarea sa) reprezintă o cauză generală de încetare a contractelor, inclusiv a contractului de mandat. Legea nr. 31/1990 nu prevede o limitare expresă în timp a mandatului administratorului SRL, precum este cazul la mandatul administratorului SA (maximum patru ani). Pentru că legea specială tace și nici nu interzice posibilitatea existenței unui mandat cu termen nelimitat, în timp s-a creat o puternică practică a mandatelor nelimitate (majoritatea mandatelor înregistrate pentru SRL prezintă această „caracteristică”), cu consecința trimiterii la regulile din Cod. Precum în practica recentă, din aceleași rațiuni de utilitate (sau chiar comoditate), probabil că vom vedea înregistrarea unor mandate acordate pentru perioade foarte lungi, de la zeci de ani până chiar la 99 (!) de ani – în fond legea nu interzice o durată cât de lungă dacă ea este prevăzută. Până la urmă care ar fi diferența calitativă între un mandat de 99 de ani și unul nelimitat?

Dacă admitem că art. 2.015 se va aplica de drept asupra mandatelor nelimitate a căror dată calculată de la data înregistrării a depășit trei ani, atunci trebuie să vedem în ce măsură încetarea mandatului înseamnă încetarea reprezentării.

Ce a decis jurisprudența în privința prerogativelor administratorului SA

În materia societăţilor pe acţiuni, Legea nr. 31/1990 a instituit regimul duratei mandatului administratorului, prevăzând în art. 153 ind. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 31/1990 că aceasta este stabilită prin actul constitutiv, fără să poată depăşi patru ani, cu excepţia mandatului primilor membri ai consiliului de administraţie, care nu poate depăşi doi ani.

Pentru că orientările jurisprudenței erau diferite în ceea ce privește consecințele încetării mandatului administratorului unei SA, Înalta Curte a fost chemată să dezlege problema de drept.

• Dispozitivul Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție (pronunțată în recurs de Secția a II-a Civilă) nr. 920 din 25 martie 2015

Potrivit dispoziţiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990, obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege, din economia dispozițiilor art. 1.554 – art. 1.555 C. civ. (vechi) reieşind că încetarea mandatelor administratorilor sociali anteriori nu poate interveni decât în caz de revocare sau de numire a unor noi mandatari.

Expirarea mandatului administratorului unei societăţi pe acţiuni nu conduce la pierderea calităţii de a mai reprezenta în mod legal societatea, în condiţiile în care contractul de mandat poate înceta prin revocarea mandatului de către mandant, prin renunţarea mandatarului la mandat sau insolvenţa mandantului/mandatarului. Astfel, în cazul în care acţionarii societăţii nu au revocat administratorul sau nu au numit alţi administratori, se consideră că acesta va continua să reprezinte societatea până la numirea altui administrator, având în vedere că legea trebuie interpretată în sensul producerii de efecte juridice, interesele bunei administrări a unei societăţi comerciale pe acţiuni reclamând efectuarea oricăror acţiuni care necesită protejarea acestora[8].

Instanța conchide că mandatul încetat ultraactivează, ca temei pentru a continua și puterea de reprezentare, cât timp nu a intervenit o revocare a administratorului curent sau numirea altui administrator.

Conform acestei decizii, în interpretarea şi aplicarea unitară a art. 72 şi a art. 153¹² din Legea nr. 31/1990[9], raportat la art. 1.552 din Codul civil de la 1864, respectiv la art. 2.030 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, cu aplicarea art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990[10] administratorul societăţii pe acţiuni al cărui mandat a expirat, fără a exista un act de numire a unui nou administrator şi o acceptare expresă din partea acestuia, deţine prerogativele reprezentării atât timp cât încetarea funcţiei nu a fost publicată în conformitate cu legea.        

Explicația continuării puterii de reprezentare nu este una clară[11]. Observăm că expirarea termenului de patru ani nu este totuși finalul de drum al administratorului (ca și cum ar avea un mandat nelimitat?!) în lipsa formalităților de publicitate. Din considerentele reținute:

«14. Asupra fondului se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990, „obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute de această lege”. Aşadar, raporturile dintre administrator şi societate sunt raporturi de mandat. Cum larg împărtăşită în doctrină este dubla natură juridică a raporturilor dintre societate şi administrator, mandatul administratorului nu este unul exclusiv contractual, întrucât interesul de ordine publică al reglementării juridice a societăţilor impune ca unele obligaţii să fie stabilite prin lege.

15. Potrivit art. 8 lit. g¹) din Legea nr. 31/1990, actul constitutiv al societăţii pe acţiuni va cuprinde puterile conferite administratorilor şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat.

16. Aşadar, prin voinţa asociaţilor, mandatul administratorului poate fi limitat la gestiunea internă a societăţii sau poate să cuprindă şi puterea de reprezentare, caz în care administratorul este împuternicit să angajeze societatea în raporturile cu terţii, inclusiv să o reprezinte în justiţie. Această distincţie are la bază principiul potrivit căruia reprezentarea nu este de esenţa mandatului, ci de natura sa.

17. Prin urmare, puterea de a administra societatea este distinctă de puterea de a o reprezenta.

18. Prezentarea acestei distincţii este utilă, pentru că în raporturile cu terţii doar puterea de reprezentare este cea care comportă o dezbatere, atributul gestiunii manifestându-se, în schimb, în raporturile dintre administrator (mandatar) şi societate (mandant).

19. Administratorul cu puteri de reprezentare este purtătorul voinţei sociale, de vreme ce, prin intermediul său, societatea se manifestă în planul relaţiilor juridice ca subiect de drept. În acest sens, art. 209 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil prevede că persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor. Sub imperiul Codului civil de la 1864, dispoziţii similare erau cuprinse în art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice. 

21. Nevoia de securitate a raporturilor juridice impune recunoaşterea de efecte juridice actelor încheiate de o persoană care, chiar învestită în funcţie cu încălcarea legii, a fost receptată – ca efect al publicităţii – ca reprezentant al societăţii. Astfel, conform art. 54 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, „după efectuarea formalităţilor de publicitate în legătură cu persoanele care, ca organe ale societăţii, sunt autorizate să o reprezinte, societatea nu poate opune terţilor nicio neregularitate la numirea acestora, cu excepţia cazului în care societatea face dovada că terţii aveau cunoştinţă de această neregularitate”.

23. Angajarea societăţii în raporturile cu terţii se subordonează ideii de ocrotire a terţilor de bună-credinţă, reflectată în legislaţia internă în dispoziţiile art. 54 şi 55 din Legea nr. 31/1990.

24. Potrivit art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, „societatea nu poate invoca faţă de terţi numirile în funcţiile prevăzute la alin. (1) sau încetarea acestor funcţii, dacă ele nu au fost publicate în conformitate cu legea”.

25. Pe de altă parte, în conformitate cu art. 55 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, „în raporturile cu terţii, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc obiectul de activitate al societăţii, în afară de cazul în care ea dovedeşte că terţii cunoşteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depăşirea acestuia ori când actele astfel încheiate depăşesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective. Publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoaşterii”.

26. Alineatul (2) al articolului 55 din aceeaşi lege prevede că sunt inopozabile terţilor, chiar dacă au fost publicate, clauzele actului constitutiv ori hotărârile organelor statutare ale societăţilor prevăzute în alineatul precedent, care limitează puterile conferite de lege acestor organe.»

Ambele decizii reflectă principiul conform căruia o persoană juridică nu poate rămâne fără organ de administrare decât în situațiile expres și limitativ prevăzute de lege (generală ori specială). Altfel, societatea ar fi lipsită de capacitate de exercițiu, neputând să se exprime fără un reprezentant legal.

Recursul în interesul legii a fost formulat pentru a dezlega urmările expirării mandatului administratorilor unei societăţi pe acţiuni, dar în cadrul considerentelor sus-enunțate putem regăsi argumente valabile pentru administratori în general.

Importanța și efectul publicității

În paragraful 48 al Deciziei sus-menționate, având în vedere prevederile art. 55 alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990, Curtea a spus că „în raporturile cu terții, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă ele depășesc limitele puterilor prevăzute de lege. În condițiile lipsei unui mandat ori atunci când limitele acestuia sunt depășite, terții de bună-credință sunt ocrotiți, devenind aplicabilă teoria mandatului aparent[12], astfel că, deși mandatul a încetat (prin expirarea termenului), lipsa publicității poate avea ca efect neluarea în seamă a încetării sale de către terți, împrejurare de natură a face ca toate actele încheiate de administrator să fie considerate valabile din punct de vedere juridic și să angajeze societatea.”

Totuși, în cazul mandatului administratorului SA prezumția de bună-credință va putea fi ușor răsturnată prin informațiile cuprinse în extrasul furnizat de ONRC, care va atesta data începerii și data încetării mandatului, caz în care teoria mandatului aparent apare inaplicabilă.

În cazul mandatului administratorului SRL intitulat nelimitat, prezumția de bună-credință ar putea fi invocată de terții care interoghează site-ul ONRC și obțin un raport prin care se indică durata mandatului „nelimitat” bazându-se pe aparența[13] creată de calitatea publică de administrator. Sunt incidente și prevederile art. 5 din Legea nr. 26/1990 republicată privind registrul comerțului[14] și prevederile art. 54 alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990.

Societatea are obligația asigurării opozabilității față de terți a numirii și încetării funcției de administrator în scopul protecției acestora, principiu confirmat și de reglementările dreptului european. Art. 2 al Directivei 2009/101/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 (de coordonare, în vederea echivalării, a garanțiilor impuse societăților în statele membre, în înțelesul articolului 48 al doilea paragraf din tratat, pentru protejarea intereselor asociaților sau terților) stabilește că statele membre adoptă măsurile necesare pentru ca publicitatea obligatorie privind societățile menționate la articolul 1 (în România – societate pe acțiuni, societate cu răspundere limitată, societate în comandită pe acțiuni) să vizeze cel puțin următoarele acte și informații: „[…] (d) numirea, încetarea funcției, precum și identitatea persoanelor care, în calitate de organ constituit în temeiul legii sau ca membri ai unui astfel de organ: (i) au competența de a angaja societatea față de terți și de a o reprezenta în justiție; măsurile de publicitate trebuie să precizeze dacă persoanele care au competența de a angaja societatea pot face acest lucru individual sau trebuie să acționeze împreună; (ii) participă la administrarea, supravegherea sau controlul societății; […]”

Așa cum spuneam, în materia societăților cu răspundere limitată nu a fost instituit un regim al duratei mandatului prin legea specială, neavând deci același caracter esențial temporar precum la mandatul administratorului societății pe acțiuni. Apoi, legea specială nu conține o normă expresă care să indice eventualele puteri de administrare și reprezentare ale administratorului ulterior expirării mandatului său.

Art. 2.030 C. civ. – o rezolvare practică?

În legea societăților nu există o reglementare a expresă a cauzei de încetare a mandatului prin expirarea termenului. Astfel, sunt aplicabile regulile generale privind încetarea contractului de mandat, conform trimiterii din art. 72 din legea specială.

Teza finală a art. 2.030 C. civ., din secțiunea a 2-a, „Mandatul cu reprezentare”, având denumirea marginală „Modurile de încetare” reține că: „[…] Cu toate acestea, atunci când are ca obiect încheierea unor acte succesive în cadrul unei activităţi cu caracter de continuitate, mandatul nu încetează dacă această activitate este în curs de desfăşurare, cu respectarea dreptului de revocare sau renunţare al părţilor ori al moştenitorilor acestora.”[15]

În practica judecătorească, există instanțe care au apreciat că se instituie prin art. 2.030 C. civ. o excepție de la regula încetării mandatului prin expirarea termenului, prin teza finală, fiind asimilată sintagma „activități cu caracter de continuitate” activității desfășurate de societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, în cadrul cărora administratorii încheie „acte succesive”. Mai mult decât cele dispuse de Înalta Curte privind deținerea prerogativelor de reprezentare și după expirarea mandatului, aceste instanțe au considerat că în situația societăților comerciale va opera o continuare de facto a mandatului, pentru rațiuni care țin de protejarea intereselor sau chiar de evitarea unor prejudicii cauzate de rămânerea fără organe de conducere a societății.

Practic, instanțele au interpretat că aplicând art. 2.030 C. civ., are loc o prelungire a mandatului, o continuare a acestuia, această excepție aplicându-se și cauzelor generale de încetare a contractului de mandat (în speță, expirării termenului). Continuarea prerogativelor peste termen se va grefa pe continuarea mandatului. Și probabil că această continuare va fi circumscrisă unui scop – acela al evitării unor pierderi[16] pe care societatea le-ar putea înregistra dacă ar fi lipsită de organele sale statutare și nu ar putea asigura administrarea patrimoniului societății. Călăuzitoare în acest sens ne sunt prevederile art. 849 C. civ. din materia administrării bunurilor altora: „(1) Obligaţiile asumate faţă de terţi, ulterior încetării administrării, de un administrator de bună-credinţă sunt pe deplin valabile şi îl obligă pe beneficiar sau, după caz, pe fiduciar. 

(2) Prevederile alin. (1) se aplică şi în cazul obligaţiilor asumate de administrator ulterior încetării administrării, atunci când aceasta este o consecinţă necesară sau o măsură necesară pentru prevenirea pierderilor.”

Prin recunoașterea continuării mandatului, se evită și consecința nedorită a iminenței dizolvării anticipate pentru lipsa organelor de administrare[17]. Cu siguranță că intenția legiuitorului nu a fost ca la încetarea funcției de administrator mandatul să înceteze de drept atrăgând sancțiunea de mai sus (iar legea specială nu prevede un termen în care societatea să fie obligată să desemneze un administrator pentru a evita dizolvarea).

            Așa fiind, dacă s-ar admite că mandatele înregistrate pe termen nelimitat ar fi reduse de drept la termenul de trei ani prevăzut de art. 2.015 C. civ., cele care au depășit acest termen calculat de la data numirii fiind „expirate”, excepția oferită de teza finală a art. 2.030 C. civ. are valența de a fi un remediu practic. Durata prelungirii mandatului nu este una certă (sigur, între părți, va continua până la revocarea din partea mandantului sau renunțarea din partea mandatarului, conform art. 2.030 C. civ.). Față de terți, aplicarea ar privi perioada intermediară între data considerată a fi expirarea mandatului și data efectuării publicității unui nou mandat (fie că este renumirea aceluiași mandatar sau alegerea unui alt reprezentant legal). În realitate, din perspectiva efectuării formalităților de publicitate, cele două date de fapt coincid – nu se va proceda la înscrierea unei mențiuni în Registrul Comerțului cu privire la încetarea funcției de administrator fără a fi dublată de o nouă înregistrare a numirii în această funcție. Dacă ar fi să facem o paralelă, așa cum patrimoniul unei persoane nu poate rămâne niciun moment fără titular, nici o societate în funcțiune nu poate rămâne niciun moment fără organele de administrare (în special față de terți) sub riscul dispariției (dizolvării).

Nu în ultimul rând și poate dincolo de formalitățile de publicitate, elementul hotărâtor stă în voința asociaților. Dacă existența valabilă a mandatului administratorului numit pe termen nelimitat este pusă în discuție după trei ani de la numire, dar rezultă neîndoielnic că asociații au dorit continuarea administrării cu aceeași persoană, atunci se poate considera cu siguranță rezonabil ca, în scopul securității actelor juridice, prelungirea mandatului său, confirmarea actelor încheiate de acesta ori o nouă numire a aceleiași persoane, să poată fi aduse la cunoștința terților și prin înscrisurile care înglobează voința asociaților în acel sens (în speță, hotărârea adunării generale a asociaților sau decizia asociatului unic) și astfel să ia act de acestea, devenindu-le opozabile (înainte de sau până la perfectarea formalităților indicate de lege)[18]. Această cunoaștere efectivă sigur că va prevala asupra cunoașterii impuse prin înscrierea în registrele publice. Și în lipsa acestor înscrisuri, dacă conchidem că prelungirea mandatului nu echivalează cu un nou mandat (care ar fi necesitat formalități de publicitate), terții se pot baza pe aparența publică de administrator a persoanei menționate în registru și pot încheia acte juridice cu aceasta din urmă sub imperiul bunei-credințe. Desigur, aceste aprecieri sunt valabile cât timp și administratorul este de bună-credință, astfel cum rezultă din aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 849 alin. (1) C. civ., iar conform alin. (3), „beneficiarul sau fiduciarul este de asemenea ţinut de obligaţiile asumate faţă de terţii care nu au cunoscut faptul încetării administrării”.

De lege ferenda, ar fi utilă (și bine-venită) o modificare a legii societăților comerciale care să permită în mod expres mandatul nelimitat acordat administratorului SRL, într-un acord cu interpretarea intenției legiuitorului de până în prezent, precum și cu practica covârșitoare existentă.

––––-

Rezumând, aprecierile privind angajarea valabilă a societății în actele juridice încheiate cu terții de un administrator având un mandat pe termen nelimitat urmează a fi făcute pentru fiecare caz în parte și întotdeauna cu respectarea prevederilor legale în vigoare, putând fi folositoare în identificarea unei soluții și următoarele repere:

• Principiul de interpretare conform căruia legea trebuie interpretată în sensul producerii de efecte juridice;
• Dubla natură a relației dintre societate și administrator;
• Intenția asociaților care reprezintă voința societății;
• Aplicarea în jurisprudență și practică a tezei finale a art. 2.030 C. civ.;
• Reglementările din materia administrării bunurilor altuia.

Bibliografie:

Cărpenaru, S., Drept comercial român, ediția a II-a, București, All Beck.

David, S., Baias, Fl., 1992, „Răspunderea civilă a administratorului societății comerciale”, în Dreptul, nr. 8/1992.

Bodu, S., 2014, „Organele societății comerciale și reprezentarea sa legală”, în Pandectele Săptămânale, nr. 3/2014, reprodus în portalul www.universuljuridic.ro.

Rizoiu, R., 2019, „Oglinzi paralele: Este puterea de reprezentare o veritabilă putere?”, în RRDP, nr. 2/2019 (Universul Juridic).

Piperea, P., Dan, R., 2018, „Expirarea mandatului administratorului are ca efect încetarea prerogativei reprezentării”, publicat în data de 3 mai 2018 pe www.juridice.ro.

Sferdian, I., 2018, „Mandatul expirat al administratorului și administrarea societății. O altă perspectivă”, publicat în 13.12.2018 pe www.juridice.ro.

---

[1] Art. 2.015 C. civ.

„Durata mandatului

Dacă părţile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în 3 ani de la încheierea lui.”

[2] Marți, 18 mai 2021, Oficiul Național al Registrului Comerțului a publicat următorul anunț: În conformitate cu prevederile art. 7 lit. (h) și art. 8 lit. (j) din Legea nr. 31/1990 privind societățile, republicată cu modificările și completările ulterioare, actul constitutiv al profesioniștilor reglementați de acest act normativ trebuie să cuprindă, printre altele, durata societății.

Astfel, în actul constitutiv/actul modificator al actului constitutiv se va folosi sintagma nedeterminată prevăzută de Codul civil [art. 1.885 alin. (1) din Codul civil], atunci când nu este stabilită o perioadă determinată pentru durata societății.

În conformitate cu prevederile art. 2.015 din Codul civil, dacă părțile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în 3 ani de la încheierea lui. Astfel:

– În actul constitutiv al societăților cu răspundere limitată, care solicită înmatricularea și autorizarea funcționării în registrul comerțului, se va menționa perioada de timp pentru care se acordă mandat administratorului numit.

– În actul modificator al actului constitutiv, prin care se numește un nou administrator în cadrul unei societăți cu răspundere limitată, se va menționa perioada de timp pentru care se acordă mandat administratorului numit.

– În cazul celorlalte modificări, care implică depunerea actului constitutiv actualizat, este recomandat ca durata mandatului administratorului să fie modificată potrivit celor de mai sus.

[3] A se vedea Sebastian Bodu, „Organele societății comerciale și reprezentarea sa legală”, în Pandectele săptămânale, nr. 3/2014, reprodus în portalul www.universuljuridic.ro

[4] De exemplu, terminologia folosită de legiuitor în art. 209 C. civ. este persoanele „sunt desemnate” să acționeze, pentru ca mai apoi sa facă o trimitere la aplicarea prin analogie a regulilor mandatului, în alin. (3) al aceluiași articol.

[5] A se vedea și S. Cărpenaru, Drept comercial român, ediția a II-a, All Beck, București, p. 216; S. David, Fl. Baias, „Răspunderea civilă a administratorului societății comerciale”, în Dreptul, nr. 8/1992.

[6] Pentru o captivantă incursiune către semnificația puterii de reprezentare, a se vedea Radu Rizoiu, „Oglinzi paralele: Este puterea de reprezentare o veritabilă putere?”, în RRDP, nr. 2/2019 (Universul Juridic).

[7] Chiar o natură mixtă,a se vedea Sebastian Bodu, op. cit.

[8] Pentru o notă critică a acestei decizii, a se vedea Petre Piperea și Rebeca Dan, „Expirarea mandatului administratorului are ca efect încetarea prerogativei reprezentării”, publicat în data de 3 mai 2018 pe www.juridice.ro

[9] Art. 153¹² din Legea nr. 31/1990 republicată: „(1) Durata mandatului administratorilor, respectiv al membrilor directoratului şi ai consiliului de supraveghere, este stabilită prin actul constitutiv, ea neputând depăşi 4 ani. Ei sunt reeligibili, când prin actul constitutiv nu se dispune altfel.

(2) Durata mandatului primilor membri ai consiliului de administraţie, respectiv al primilor membri ai consiliului de supraveghere, nu poate depăşi 2 ani.

(3) Pentru ca numirea unui administrator, respectiv a unui membru al directoratului sau al consiliului de supraveghere, să fie valabilă din punct de vedere juridic, persoana numită trebuie să o accepte în mod expres.

(4) Persoana numită în una dintre funcţiile prevăzute la alin. (3) trebuie să fie asigurată pentru răspundere profesională.”

[10] Art. 54 din Legea 31/1990 republicată – alin. (2): „Societatea nu poate invoca faţă de terţi numirile în funcţiile prevăzute la alin. (1) sau încetarea acestor funcţii, dacă ele nu au fost publicate în conformitate cu legea.”

[11] Conținutul integral al deciziei se găsește pe www.scj.ro. Anumite considerente reținute apar a fi în dezacord cu dispozitivul deciziei.

[12] Pentru o notă critică adusă motivării, a se vedea Irina Sferdian, „Mandatul expirat al administratorului și administrarea societății. O altă perspectivă”, publicat în 13.12.2018 pe www.juridice.ro

[13] A se vedea Radu Rizoiu, „Oglinzi paralele: Este puterea de reprezentare o veritabilă putere?”, în RRDP, nr. 2/2019 (Universul Juridic).

[14] Art. 5: „(1) Înmatricularea și mențiunile sunt opozabile terților de la data efectuării lor în registrul comerțului ori de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, sau în altă publicație, acolo unde legea dispune astfel.

(2) Persoana care are obligația de a cere o înregistrare nu poate opune terților actele ori faptele neînregistrate, în afară de cazul în care face dovada că ele erau cunoscute de aceștia.

(3) Oficiul Național al Registrului Comerțului publică pe pagina sa de internet și pe portalul de servicii on-line și transmite spre publicare pe portalul european e-Justiție informații actualizate privind legislația națională în ceea ce privește publicitatea și opozabilitatea față de terți a actelor, faptelor și mențiunilor persoanelor supuse obligației de înregistrare în registrul comerțului.”

[15] Pentru argumente de tehnică legislativă în sensul respingerii aplicării la situația dată, a se vedea o parte din considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 24/2017.

[16] În sensul recurgerii la instituția administrării bunurilor altuia pentru a interpreta limitele mandatului ajuns la termen, a se vedea Irina Sferdian, op. cit., publicat în data de 13.12.2018 pe www.juridice.ro.

[17] Articolul 237 alin. (1): „La cererea oricărei persoane interesate, precum și a Oficiului Național al Registrului Comerțului, tribunalul va putea pronunța dizolvarea societății în cazurile în care:

a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni.”

[18] Art. 5 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului: „(1) Înmatricularea și mențiunile sunt opozabile terților de la data efectuării lor în registrul comerțului ori de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, sau în altă publicație, acolo unde legea dispune astfel.

(2) Persoana care are obligația de a cere o înregistrare nu poate opune terților actele ori faptele neînregistrate, în afară de cazul în care face dovada că ele erau cunoscute de aceștia.”