Rezumat: Regulamentul (UE) nr. 650/2012 (denumit în continuare Regulamentul) conturează o arhitectură normativă complexă în materia succesiunilor internaționale, în cadrul căreia determinarea forumului competent și forma declarațiilor de opțiune succesorală sunt atent coordonate pentru a servi scopului general de facilitare a exercitării transfrontaliere a drepturilor moștenitorilor. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene reflectă o interpretare nuanțată a conceptului de „forum”, care variază în funcție de procedura aplicabilă și de atribuțiile autorităților implicate, îndepărtându-se uneori de sensul său instituțional strict. Astfel, autorități precum notarii sau grefele instanțelor sunt, în anumite contexte, calificate drept „instanțe”, în baza unor criterii calibrate scopului normei analizate. Articolul 13 din Regulament instituie o competență alternativă, limitată exclusiv la recepționarea formală a declarației de opțiune succesorală, care nu implică transferul instituțiilor sau remediilor procedurale din dreptul statului de reședință al moștenitorului. Este astfel exclusă intervenția  autorității  judiciare receptoare asupra fondului cauzei succesorale. În paralel, articolul 28 din Regulament consacră principiul in favorem validitatis, permițând ca forma declarației de opțiune succesorală să fie guvernată alternativ de legea statului reședinței obișnuite a declarantului, dacă aceasta diferă de cerințele lex successionis. Această flexibilitate formală nu exclude controlul procedural asupra existenței și realității reședinței obișnuite a succesibilului care formulează declarația, precum și asupra respectării normelor materiale relevante în ceea ce privește  cerințele de formă. Spre deosebire de prerogativele limitate ale forului alternativ prevăzut de art. 13 din Regulament, instanța competentă să hotărască cu privire la succesiune în ansamblul său va determina legea aplicabilă succesiunii și va evalua atât îndeplinirea condițiilor de fond ale actului de opțiune succesorală, cât și admisibilitatea revocării, retractării sau contestării unilaterale a acestuia. Această perspectivă evidențiază faptul că statutul succesoral al unei persoane nu poate fi disociat de celelalte componente ale identității sale juridice și trebuie să se manifeste unitar, indiferent de autoritățile competente chemate să intervină.

Cuvinte-cheie: opțiune succesorală, instanță judecătorească, comunicarea unei declarații, termen de opțiune succesorală, condiții de formă, for alternativ

*Articol republicat cu acordul Universul Juridic, publicat inițial în Revista Română de Jurisprudență nr. 3/2025 – Succesiuni – drept național și drept comparat.

            Introducere

            Instituția opțiunii succesorale — concretizată prin posibilitatea succesibilului sau legatarului de a accepta sau renunța la succesiune ori de a o accepta sub beneficiu de inventar — deține un rol esențial în sistemele de drept civil de inspirație romano-germanică, unde succesiunea operează, în principiu, ex lege. O intervenție activă a moștenitorului este permisă în interiorul unui termen legal pentru exercitarea acestei opțiuni, cu efecte clar determinate juridic: acceptarea consolidează  retroactiv sau atrage transmiterea patrimoniului[1] (în mod direct sau sub condiția inventarului), iar renunțarea duce la excluderea din devoluțiune. În contrast, în țările nordice[2] și în sistemul common-law, instituția opțiunii succesorale nu ocupă un rol autonom în arhitectura juridică a succesiunii[3], iar moștenitorii dobândesc drepturi în etapa finală a distribuției, după stingerea datoriilor și validarea testamentului.

            Această comparație relevă caracterul cultural-juridic al instituției opțiunii succesorale, care nu este universală, ci legată de tradiții normative distincte privind natura transmisiunii mortis causa: fie ca act de voință individuală cu efecte juridice imediate, fie ca rezultat al unei proceduri de administrare și lichidare, în care voința moștenitorului joacă un rol secundar.

            Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor[4] (denumit în continuare Regulament, Regulamentul  sau  abreviat RES) instituie un cadru unitar de reglementare a succesiunilor, subordonat scopului declarat  în considerentul (7) de a elimina obstacolele în calea  liberei circulații a persoanelor în scopul exercitării drepturilor proprii în cadrul procedurilor succesorale cu elemente internaționale. Constatând că sistemele  de transmisiune succesorală  se întemeiază  majoritar pe opțiunea succesorală a celui îndreptățit să vină la succesiune, legiuitorul european a creat un nucleu de norme juridice menite să simplifice exercitarea acestui drept, prin introducerea unor reguli alternative de competență internațională (art. 13 RES) și de valabilitate formală (art. 28 RES). Aceste norme permit unei persoane să facă declarații sub forma prevăzută în legea statului membru în care își are reședința obișnuită în fața instanțelor judecătorești ale statului membru respectiv[5]. Din interpretarea teleologică a considerentului (32) din Regulament rezultă fără echivoc faptul că cele două articole trebuie aplicate și interpretate într-o manieră concertată și coordonată, astfel încât titularul dreptului de opțiune să beneficieze de validitatea formală a declarației sale atunci când apelează la un for alternativ instituit într-un alt stat decât cel unde se desfășoară sau se va desfășura procedura de succesiune.

            Astfel, art. 13  RES conferă competență instanțelor statului membru în care o persoană își are reședința obișnuită să primească o declarație privind acceptarea sau renunțarea la succesiune, la un legat sau la rezerva succesorală, precum și o declarație care limitează răspunderea persoanei în cauză cu privire la sarcinile succesiunii. Acest articol instituie o competență suplimentară și alternativă față de regulile de competență internațională instituite prin art. 4 – art. 11 RES[6]. În mod corelativ, art. 28 RES validează  formal o declarație  de opțiune succesorală  care îndeplinește condițiile de  formă prevăzute de legea statului de reședință a  declarantului. Nimic nu se opune însă ca beneficiarul dreptului de opțiune să își exprime voința în fața autorităților care au competența de a se ocupa de succesiune în ansamblul ei, fără invocarea prevederilor art. 13 și art. 28 RES.

            Prin urmare, aceste dispoziții normative funcționează ca mecanisme interdependente auxiliare care asigură eficiență practică într-o situație punctuală de exercitare a drepturilor succesorale în fața autorităților din statul membru unde beneficiarul își are reședința obișnuită. Este adevărat că principiul unității succesorale – sprijinit de utilizarea reședinței obișnuite a defunctului de la data decesului ca factor  unic de conexitate în norma conflictuală și norma jurisdicțională – cunoaște astfel o excepție[7]. Totuși, reglementarea se justifică prin interesul  de a valida formal actele de opțiune succesorală primite de alte autorități decât cele care se ocupă de procedura de succesiune, având în vedere importanța  acestor acte în structura transmisiunii succesorale din statele membre.

             Aplicarea practică a acestor dispoziții nu este lipsită de dificultăți, în special datorită diversității mecanismelor ocazionate de exercitarea dreptului de opțiune succesorală și a cerințelor de formă existente în legile aplicabile. De asemenea, caracterizarea  juridică  a anumitor condiții legale privind declarația de opțiune succesorală poate genera tensiuni interpretative  atunci când legislația statelor membre  califică diferit apartenența unor elemente la condițiile de fond sau de formă. Prin deciziile din cauzele C-617/20[8], C–651/21[9] și C-57/24 Ławida[10], Curtea de Justiție a Uniunii Europene oferă repere esențiale atât pentru clarificarea procedurilor vizate de regulile de competență prevăzute la articolul 13 din  Regulament, cât și pentru soluționarea raportului dintre condițiile de formă și de înregistrare impuse de legea statului de reședință obișnuită a declarantului și prevederile aplicabile potrivit lex successionis, cu referire la  actele vizate de articolul 28 din Regulament.

            Scopul prezentului articol este de a examina, în lumina acestor hotărâri, competența instanțelor de a primi declarații de opțiune succesorală și de a desfășura proceduri judiciare legate de acestea, precum și condițiile în care declarațiile de opțiune succesorală formulate în statul membru al reședinței obișnuite a declarantului produc efecte juridice de substituție în statul membru în care se desfășoară procedura succesorală.

            Art. 13 RES: un for excepțional pentru exercitarea opțiunii succesorale întemeiat pe reședința obișnuită a declarantului

            Printr-o dispoziție de competență derogatorie, Regulamentul permite instanței din statul membru al reședinței obișnuite a persoanei interesate să primească declarații de opțiune succesorală (acceptare, renunțare sau limitare a răspunderii pentru pasivul succesoral). Această normă, consacrată de art. 13 RES[11], reglementează o competență funcțională strict procedurală, ce nu implică nici soluționarea fondului cauzei succesorale, nici determinarea sau aplicarea legii materiale succesorale. Forul astfel instituit acționează ca un mecanism auxiliar, menit să asigure unui succesibil cu reședința obișnuită în acel stat – altul decât statul de reședință obișnuită a autorului succesiunii – exercițiul simplificat al dreptului de opțiune succesorală.

            Prin crearea acestui for alternativ, competența materială internă a instanțelor naționale nu se modifică, ea fiind în continuare guvernată de dreptul procedural al fiecărui stat membru[12]. Astfel, în statele membre în care  instanțele sunt competente să primească declarații de opțiune succesorală, art. 13 RES le permite exercitarea acestei funcții și în cauzele internaționale, în care nu ar fi beneficiat de competență teritorială potrivit dreptului intern. Spre exemplu, în Germania, sunt competente să primească declarațiile de acceptare sau renunțare la succesiune secțiile de succesiuni ale instanțelor locale (Nachlassgerichte), în temeiul §344 (7) din Codul de procedură în materie de jurisdicție voluntară (FamFG)[13].  În Italia, Tribunale ordinario, prin intermediul grefei, poate primi declarații de acceptare sau renunțare la succesiune în temeiul art. 519 Cod civil italian[14]. De asemenea, în Bulgaria, judecătorul de la instanța raională (Rayonen sad) are atribuția de a înregistra renunțarea la moștenire, conform art. 51 și art. 52 din Legea succesiunii[15]. În Polonia[16], declarațiile de opțiune succesorală pot fi făcute fie în fața instanței districtuale (Sąd Rejonowy), fie în fața notarului, în temeiul Codului civil (art. 1012-1018) și al Codului de procedură civilă poloneze. În state membre precum România, Estonia, Letonia, Spania[17], declarațiile de opțiune succesorală nu intră în sfera atribuțiilor instanțelor, ci sunt autentificate de notari, ca autorități competente în materie de succesiune, atunci când este necesară îndeplinirea unor condiții particulare de formă. Prevederile Regulamentului nu crează instanțelor din aceste state o competență materială nouă, de primire, autentificare sau consemnare formală  a unei declarații de opțiune succesorală. În România, potrivit art. 1.120 C. civ. român, declarațiile de renunțare se formulează exclusiv în fața notarului public sau a personalului consular și se înscriu pentru informarea terților în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic. În Franța, Legea nr. 2016-1547 din 18 noiembrie 2016 a introdus posibilitatea ca declarațiile de renunțare la succesiune să fie primite și de notar, pe lângă instanțele judecătorești, care dețineau deja această competență. Începând cu această dată, articolul 804 C. civ. fr.[18] obligă notarul să transmită, în termen de o lună, o copie a declarației către tribunalul în a cărui circumscripție s-a deschis succesiunea, pentru ca aceasta să fie opozabilă terților.

            În statele în care declarațiile de opțiune succesorală intră exclusiv în competența notarilor publici sau a altor autorități nonjurisdicționale, aceste entități rămân singurele competente să autentifice sau să înregistreze oficial declarațiile persoanelor care au reședința obișnuită pe teritoriul respectiv. Acest regim  juridic reiese explicit din Considerentul (32) RES, care precizează că aplicarea  art. 13 și art. 28 RES nu exclude  posibilitatea efectuării de astfel de declarații în fața altor autorități competente potrivit dreptului național[19]. În plus, circulația declarațiilor autentice referitoare la exercitarea dreptului de opțiune succesorală, precum și producerea efectelor acestora într-un alt stat membru sunt guvernate de un regim probator specific, instituit de art. 59 RES[20]. Sunt vizate de această normă specială toate actele care îndeplinesc condițiile pentru a fi caracterizate ca act autentic în materie succesorală, așa cum sunt ele enumerate de art. 3 alin. (1) lit. (i) din Regulament[21].  

            Extinderea competenței instanțelor naționale de a primi declarațiile de opțiune succesorală, chiar și atunci când acestea nu sunt competente să soluționeze fondul moștenirii, este limitată la cazurile în care persoana interesată are reședința obișnuită pe teritoriul statului membru respectiv. În acest context, se ridică o întrebare esențială privind modul de determinare a reședinței obișnuite a declarantului: pe de o parte, se poate lua în considerare aplicarea considerentelor (23) și (24) din Regulament, care stabilesc criterii pentru reședința obișnuită a autorului succesiunii[22]; pe de altă parte, apare posibilitatea de a contura un concept distinct de reședință obișnuită, cu elemente particulare specifice calității de succesibil-declarant[23].

            În absența unei definiții autonome a reședinței obișnuite a declarantului, o primă posibilitate ar fi aplicarea mutatis mutandis a criteriilor stabilite de Considerentele (23) și (24) RES care vizează determinarea reședinței obișnuite a defunctului. Considerentul (23) statuează că „[r]eședința obișnuită astfel stabilită ar trebui să demonstreze o legătură apropiată și stabilă cu statul în chestiune, luând în considerare obiectivele specifice ale prezentului regulament” și că „pentru a stabili reședința obișnuită, autoritatea care se ocupă de succesiune ar trebui să efectueze o evaluare de ansamblu a circumstanțelor vieții defunctului în cursul anilor anteriori decesului său și la momentul decesului, luând în considerare toate elementele de fapt relevante, în special durata și regularitatea prezenței defunctului în statul vizat, precum și condițiile și motivele acestei prezențe”. În plus, Considerentul (24) RES[24]  oferă soluții concrete pentru determinarea reședinței obișnuite a defunctului în cazuri complexe, în care persoana a trăit sau a călătorit alternativ în mai multe state ori a păstrat legături strânse cu statul său de origine. Această abordare ar atrage totodată și obligația –  prevăzută expres în considerentul (23) din Regulament – ca instanța competentă în temeiul art. 13 RES să realizeze o analiză de fond a reședinței declarantului, similară celei prevăzute pentru determinarea reședinței obișnuite a defunctului. O viziune unitară asupra noțiunii de reședință obișnuită ar avea avantajul de a împiedica acțiunile de forum shopping și ar asigura previzibilitate și coerență în aplicarea dreptului succesoral. Cu toate acestea, intervenții extinse ale autorității judiciare receptoare devin discutabile dacă ținem seama de caracterul limitat al prerogativelor conferite. Acestea umbresc posibilitatea reală ca instanța care primește declarația să desfășoare o activitate complexă de determinare a elementelor de fapt ce caracterizează reședința obișnuită a unei persoane, care este mai degrabă proprie unei proceduri succesorale propriu-zise decât unei operațiuni de consemnare și înregistrare.  

            O altă soluție ar fi utilizarea unui concept distinct al reședinței obișnuite a declarantului, care nu implică o analiză la fel de complexă și nu presupune stabilirea unei legături stabile și strânse cu statul membru respectiv. Această interpretare ar fi în acord cu rațiunea practică a art. 13 RES, aceea de a evita sarcina excesivă pentru moștenitor de a se deplasa în alt stat membru doar pentru a face o declarație formală. Dacă s-ar impune aceeași analiză minuțioasă și complexă ca în cazul defunctului, efectul de facilitare procedurală pe care îl urmărește această dispoziție ar putea fi semnificativ diminuat.

            În alegerea uneia dintre cele două soluții, un rol suplimentar trebuie acordat naturii juridice a dreptului de opțiune succesorală și a actului juridic omolog[25]. În sistemele de drept continental, opțiunea este considerată un act juridic sui generis, specific dreptului succesoral, fără virtute translativă în sensul strict al cuvântului[26], care urmează regimul general al actelor juridice – inclusiv în ceea ce privește capacitatea juridică și nulitatea pentru vicii de consimțământ. Fiind un act ambivalent formal, opțiunea poate consta fie într-o exprimare directă și expresă a voinței succesibilului – situație vizată de dispozițiile în discuție ale Regulamentului – fie poate fi dedusă din alte împrejurări sau operațiuni juridice, ceea ce  excedează însă câmpului de aplicare al art. 13 RES. Spre deosebire de acceptarea pură și simplă, care nu impune o formă solemnă datorită rolului său de a ratifica o stare juridică preexistentă, renunțarea este, în majoritatea statelor membre, reglementată strict sub aspectul valabilității formale și al efectelor[27]. Având în vedere cele expuse, un standard minimal de evaluare a reședinței obișnuite, precum simpla prezență fizică sau temporară a declarantului pe teritoriul unui stat membru, ar fi insuficient pentru a oferi garanțiile necesare de certitudine și securitate juridică.

            Deși până în prezent Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu s-a pronunțat în mod direct asupra reședinței obișnuite a declarantului în contextul articolului 13 din Regulament, orientări interpretative relevante pot fi găsite în jurisprudența relativă la reședința obișnuită a defunctului. Astfel, în cauza C-80/19 E.E.[28], Curtea a reafirmat principiul regăsit în considerentele regulamentului, potrivit căruia reședința obișnuită a defunctului trebuie determinată pe baza unei evaluări globale a împrejurărilor de fapt[29], printre criterii figurând durata, frecvența și regularitatea șederii, dar și intenția de stabilire. În general, elementul intențional este dedus din examinarea de către autoritatea competentă a motivelor și condițiilor prezenței unei persoane pe teritoriul respectivului stat membru[30]. Noile curente doctrinare critică însă această abordare și promovează ideea de a conferi intenției de stabilire într-un anumit stat un rol secundar în determinarea reședinței obișnuite a persoanelor adulte[31], în special în materie succesorală[32]. În absența unei derogări explicite în textul Regulamentului, o interpretare sistematică sugerează că și în cazul declarantului este necesară o analiză factuală completă și utilizarea unor criterii clare și uniforme, cum sunt cele enumerate în considerentele actului unional.

            Este totuși imposibil de ignorat faptul că interpretările Curții referitoare la reședința obișnuită se circumscriu unei abordări profund determinate de finalitatea normelor aplicabile și că acestea nu ar trebui extinse automat la alte situații vizate de Regulament. Astfel, lipsa caracterului contencios al actului de opțiune succesorală ar putea  justifica un standard mai redus cu privire la reședința obișnuită a declarantului, dar care să asigure o garanție minimală de stabilitate a legăturii acestuia cu acel stat. S-ar putea  utiliza criterii flexibile, dar apropiate de cele utilizate în cazul reședinței defunctului, cum ar fi o perioadă recentă de ședere efectivă, intenția rezonabilă de a rămâne în acel stat, integrarea socioadministrativă minimă în statul membru. Mai mult, interpretarea ar trebui să fie uniformă la nivelul statelor membre, pentru a nu compromite efectul util al Regulamentului, care urmărește armonizarea transnațională.

            O clarificare din partea Curții ar fi deosebit de utilă și în ceea ce privește posibilitatea instanței sesizate în temeiul art. 13 RES de a verifica ex officio existența elementelor constitutive ale reședinței obișnuite a declarantului,  pentru a o delimita de o simplă domiciliere sau prezență fizică temporară. Această prerogativă apare cu atât mai incertă cu cât, în numeroase state membre, actele de opțiune succesorală sunt primite de grefa ori cancelaria instanței[33], iar nu de instanța în sens organic. Chiar și în ipoteza în care primirea declarației se realizează de către instanță în componența sa jurisdicțională, această activitate nu implică exercitarea  unei funcții decizionale, nefiind vorba despre o procedură contencioasă sau de un act susceptibil de soluționare prin hotărâre. În dreptul material al statelor membre, această  delimitare este frecvent pusă în evidență de aplicarea mutatis mutandis a normelor corespunzătoare din legile privind autentificarea actelor[34] în cazul întocmirii de către instanța succesorală a  procesului-verbal de primire a declarațiilor de renunțare sau acceptare a unei succesiuni. Aspectele legate de natura acestei competențe vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

            Procedurile vizate de art. 13 RES în lumina deciziei CJUE în cauza C-57/24 Ławida[35]

            Aplicarea articolului 13 din Regulament presupune o analiză a naturii juridice a mecanismului prin care sunt primite declarațiile vizate – fie că este vorba despre acceptarea sau renunțarea la succesiune, la un  legat ori la o rezervă succesorală, fie despre limitarea răspunderii moștenitorilor legali. Este vorba, în esență, despre acte de voință exprimate și recepționate în fața unei instanțe în temeiul legii statului membru în care declarația este formulată, fără ca această primire să confere actului un caracter jurisdicțional propriu-zis. Cu alte cuvinte, norma are în vedere proceduri de natură administrativă[36] sau noncontencioasă[37], formulate în fața unei instanțe ori autorități competente, fără intervenția acesteia în examinarea fondului dreptului de opțiune.

            În continuare, se impune o distincție între pactele succesorale și declarațiile de opțiune succesorală. Astfel, declarațiile de renunțare anticipată, formulate anterior decesului autorului succesiunii, nu intră sub incidența dispozițiilor articolului 13 din Regulament. Această limitare rezultă din interpretarea literală a normei, care  instituie un forum suplimentar față de instanțele  care dețin competența să soluționeze succesiunea în ansamblul său, ceea ce implică în mod logic faptul că succesiunea a fost deja deschisă. În unele state membre, renunțarea anticipată la succesiune sau la rezerva succesorală se poate realiza printr-un acord între autorul succesiunii și persoana care renunță, inclusiv sub forma unor acte juridice distincte[38]. Atunci când îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. b) din Regulament, aceste acte sunt calificate drept pacte succesorale, valabilitatea lor de fond fiind guvernată de art. 25 și art. 26 RES, iar cea formală de art. 27 RES. În această logică, renunțările exprimate anticipat, inclusiv cele cuprinse în acte complexe din categoria pactelor succesorale, nu pot beneficia de regimul favorabil privind competența jurisdicțională instituit prin art. 13 RES. Acesta este rezervat exclusiv declarațiilor de opțiune formulate ulterior decesului lui de cuius, în contextul unui drept deja născut la succesiune[39].

            O delimitare subsecventă intervine cu privire la calitatea  persoanei care formulează declarația. Interpretarea literală a art. 13 RES sugerează că doar titularii direcți ai drepturilor succesorale – succesibili legali, testamentari sau beneficiari ai unui drept la rezerva succesorală – sunt cei care pot formula declarații în fața instanțelor statului membru de reședință obișnuită.  În schimb, intervenția terților, în special a creditorilor personali sau succesorali, rămâne un punct insuficient clarificat. Regulamentul adoptă o poziție favorabilă protejării drepturilor creditorilor și manifestă preocuparea de a asigura acestora garanții pentru exercitarea drepturilor lor în contextul unor proceduri succesorale transfrontaliere[40]. Considerentul (45) din Regulament se referă expres la posibilitatea creditorilor de a îndeplini acțiuni suplimentare prevăzute de legislația națională, pentru salvgardarea drepturilor lor. În dreptul român, potrivit  art. 1.107 [AI1] coroborat cu art. 1.560 C. civ., creditorii succesibilului pot acționa prin intermediul acțiunii oblice în numele debitorului lor pasiv, pentru a accepta moștenirea, în măsura necesară îndestulării creanței lor. Aceeași posibilitate este recunoscută creditorilor unui moștenitor și în dreptul francez[41], cu deosebirea că este necesară autorizarea prealabilă de către o instanță judecătorească, iar efectele acceptării sunt limitate la creditorul care a exercitat dreptul de opțiune[42] în numele debitorului său insolvent. Această acțiune indirectă, de conservare a patrimoniului debitorului, este guvernată de legea aplicabilă succesiunii, care stabilește atât admisibilitatea, cât și condițiile concrete de exercitare a dreptului de opțiune de către un creditor.

            Declarația de acceptare formulată de un creditor, potrivit lex successionis, pare să antreneze necesitatea ca forul să facă aprecieri potrivit acestei legi, să verifice existența creanțelor lichide ale creditorilor, precum și îndreptățirea acestora de a acționa în locul debitorului. Având în vedere caracterul strict personal al dreptului de opțiune succesorală, precum și caracterul excepțional al  exercitării  acceptării succesiunii prin intermediul acțiunii oblice,  o utilizare a competenței instituite de art. 13 RES  apare imposibilă  fără ca instanța să facă aprecieri cu privire la fondul raportului juridic. Or, o asemenea intervenție este rezervată autorităților  judiciare prevăzute de art. 4 – art. 11 din Regulament. Acestea au atât prerogativa, cât și obligația să determine elemente indispensabile pentru acceptarea succesiunii de către creditori, cum ar fi reședința obișnuită a lui de cuius, legea aplicabilă succesiunii, condițiile de fond ale opțiunii succesorale. Din art. 13 RES ne apare prima facie că acest for alternativ trebuie să se limiteze la verificarea faptului că declarația intervine după decesul autorului succesiunii și a faptului că declarantul are reședința obișnuită în statul membru unde se consemnează declarația. Din aceste considerente apreciem că un creditor al unui succesibil nu se va putea adresa instanțelor din statul de reședință obișnuită a acestuia pentru recepționarea unei declarații de opțiune succesorală, nici măcar în acele situații în care declarația este eminamente formală și legea aplicabilă succesiunii nu solicită autorizarea ei judiciară prealabilă.

            Diversitatea dreptului succesoral al statelor membre face uneori problematică delimitarea dintre  consemnarea pasivă a unui  act unilateral de voință și intervenția autorității judiciare pentru a constata sau valida o opțiune succesorală.

            Un exemplu semnificativ în acest sens se regăsește în dreptul polonez[43], unde, în ipoteza în care succesibilul care nu formulează o declarație de acceptare sau de renunțare la succesiune în termenul legal, din cauza unei erori sau a unei amenințări, are posibilitatea de a declara în fața unei instanțe judecătorești că refuză aplicarea efectelor juridice ale omisiunii sale. O astfel de declarație trebuie însă aprobată de instanță. Dispozițiile art. 1019 C. civ. polonez și modul în care acestea se corelează cu prevederile art. 13 RES au făcut obiectul analizei Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-57/24 Ławida. Din perspectiva dreptului polonez, instituția  refuzului de a i se aplica efectele unei declarații de opțiune succesorală este aplicabilă nu doar în situația existenței unui viciu de consimțământ, ci și atunci când succesibilul omite să facă declarația de opțiune în termenul de  șase luni calculat de la data la care a luat cunoștință de titlul său de moștenitor. Această reglementare se coroborează cu art. 640 din Codul de procedură civilă polonez, care prevede că declarația privind acceptarea pură și simplă sau sub beneficiu de inventar a succesiunii, precum și renunțarea la succesiune pot fi făcute fie în fața notarului, fie în fața Sąd Rejonowy (tribunalul districtual) în circumscripția căruia se află domiciliul sau reședința declarantului. Elementele de fapt ale cauzei relevă că BA, reclamanta din litigiul principal, era minoră și avea reședința în Polonia, fiind rudă cu defunctul ZJ, care decedase având reședința obișnuită în Germania. BA intenționa să renunțe la succesiunea defunctului ZJ, însă reprezentantul său legal, BR, a comis o eroare în calcularea termenului legal pentru formularea declarației. Pentru a evita consecințele juridice ale acestei omisiuni, BA, prin intermediul reprezentantului său legal,  a solicitat Tribunalului Districtual din Gliwice să aprobe refuzul său de a i se aplica efectele juridice ale acestei omisiuni. În urma respingerii acestei cereri de aprobare de către instanța menționată, BA a declarat apel împotriva acestei respingeri la Tribunalul Regional, care este instanța de trimitere. Această instanță de trimitere ridică problema dacă competența prevăzută la art. 13 RES acoperă și situațiile în care se solicită unei instanțe naționale să aprobe refuzul de a i se aplica efectele juridice ale omisiunii unei asemenea declarații în termenul prevăzut.

            Interpretarea restrictivă a noțiunii de „primire” a declarației limitează competența instanței la simpla recepționare formală a acestui act. În consecință, situațiile în care un moștenitor solicită unei instanțe să aprobe refuzul de a i se aplica efectele juridice ale omisiunii de a declara, în termenul legal, renunțarea la moștenire, ar rămâne în afara sferei de incidență a art. 13 RES. Corelativ, singurele instanțe competente să soluționeze cererea de aprobare a acestui refuz ar fi cele indicate la art. 4  RES, respectiv instanțele statului membru în care defunctul își avea reședința obișnuită la data decesului. Această concluzie este pe deplin  aliniată cu argumentele prezentate de avocatul general Szpunar  în cauza CJUE C-617/20[44]. Cu toate acestea, instanța de trimitere a formulat întrebarea preliminară, favorizând o interpretare mai largă, care ar corespunde mai eficient obiectivului general al Regulamentului de a elimina obstacolele în calea liberei circulații a beneficiarilor drepturilor succesorale. În această viziune, instanțele unui stat membru ar deveni competente, în temeiul art. 13 RES, să adopte în cadrul  unei proceduri simplificate și alte acte legate de exercitarea opțiunii succesorale în afară de cele propriu-zise de acceptare, renunțare sau limitare a răspunderii succesibilului.

            Curtea reia și extinde  argumentele dezvoltate în jurisprudența anterioară, în special în cauza C-617/20[45], evidențiind  strânsa conexiune dintre dispozițiile art. 13 RES și art. 28 RES. Astfel, competența instanțelor judecătorești din statul membru în care succesibilul își are reședința obișnuită, în materia opțiunilor succesorale, este condiționată de existența, în dreptul acelui stat, a unei prevederi legale care să permită formularea unei astfel de declarații în fața unei instanțe. Curtea interpretează că art. 13  RES are un domeniu de aplicare limitat, care nu acoperă situațiile în care, pentru ca declarațiile menționate la acest articol să producă efecte juridice conform lex successionis, este necesară intervenția instanței dincolo de simpla primire a declarației, prin adoptarea unei hotărâri sau inițierea unei proceduri judiciare.

            Decizia Curții este una previzibilă, care nu aduce elemente spectaculoase de interpretare. Dimpotrivă, din analiza realizată atât de instanța de trimitere, cât și de Curte, lipsește în mod notabil evaluarea legii care guvernează admisibilitatea unei declarații de refuz  al efectelor omisiunii de a renunța la succesiune în termenul legal. Această chestiune este tratată de ambele instanțe în conformitate cu dispozițiile dreptului polonez. Or, potrivit art. 23 lit. (e) RES, legea aplicabilă succesiunii (în speță, legea germană) este cea care stabilește atât condițiile de fond pentru validitatea actelor de opțiune succesorală, cât și efectele acestora. Prin urmare, ar fi fost necesară, în prealabil, o apreciere a admisibilității procedurii, guvernate de legea germană – ca lex successionis – și nu de legea poloneză. În conformitate cu art. 28 coroborat cu art. 13 RES, legea poloneză – ca lex fori – reglementează exclusiv forma declarației de opțiune și procedura de consemnare a acesteia. Mai mult, nici instanța de trimitere, nici Curtea nu au analizat termenul de acceptare a succesiunii, termen care, în speță, era determinat tot de legea germană. Această lipsă ne oferă însă un indiciu important cu privire la limitarea competenței conferite în cazul consemnării declarațiilor de opțiune succesorală. Niciuna dintre instanțele de fond nu aveau abilitatea de a verifica, în acest context, dacă dreptul german prevede un remediu procedural pentru moștenitorul care a depășit termenul legal de opțiune[46]; o astfel de analiză ține de lex successionis,  lege pe care forul stabilit de art. 13 RES nu este ținut să o determine.

            În această lumină, moștenitoarea BA a invocat simpla eroare în calcularea termenului în temeiul art. 1019 C. civ. polonez, adresându-se autorităților judiciare poloneze, fără ca acestea să poată face aprecieri în conformitate cu dreptul german – ca lege aplicabilă succesiunii. Deși Curtea nu a luat în considerare aplicarea normelor relevante din dreptul german și s-a raportat, în schimb, la dispozițiile Codului civil polonez, acest fapt nu trebuie interpretat în sensul că art. 13 RES ar  permite introducerea unor remedii procedurale suplimentare prevăzute de legea statului membru în care moștenitorul își are reședința obișnuită. Dimpotrivă, în această decizie Curtea a menținut o interpretare restrictivă a  regulilor de competență, în sensul că  autoritățile din acel stat pot doar să  primească  formal declarații de opțiune succesorală, cu condiția ca această prerogativă să fie expres prevăzută de propria legislație procedurală.

            Decizia Ławida ne oferă instrumente clare pentru a delimita recepționarea și înregistrarea formală  a unui act unilateral de voință față de efectuarea unor acte jurisdicționale sau procedurale care implică verificarea și soluționarea aspectelor de fond legate de validitatea sau temeinicia declarației. Situația declarațiilor de revocare a opțiunii succesorale necesită o abordare aprofundată, în raport cu argumentele susținute de Curte în această decizie.  

            Pe de o parte, în numeroase state membre actele de opțiune succesorală sunt irevocabile[47]. Pe de altă parte, admisibilitatea oricărei retractări sau revocări a actului de opțiune succesorală, precum și condițiile în care acestea operează sunt guvernate de lex successionis, așa cum rezultă din prevederile art. 23 lit. (e) din Regulament. Un exemplu revelator îl constituie  posibilitatea  pe care moștenitorul o are în dreptul german de a revoca atât acceptarea, cât și renunțarea la moștenire printr-o simplă declarație făcută în fața instanței succesorale[48] cu respectarea formei prevăzute pentru renunțarea la succesiune[49]. Această declarație de „contestare” – Anfechtung – nu reprezintă o acțiune în justiție în sens procesual, ci o manifestare unilaterală de voință cu caracter formal, adresată instanței succesorale competente. Potrivit §1954 alin. (1) BGB, Anfechtung este admisibilă în cazul în care exprimarea opțiunii succesorale a fost determinată de o eroare esențială, dol sau constrângere, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, declarația trebuie formulată în termen de șase săptămâni de la data la care moștenitorul a cunoscut motivul de anulare.

            O asemenea declarație nu ridică nicio problemă instanțelor germane atunci când legea succesorală este legea germană. Însă, într-o succesiune internațională, trebuie puse în discuție atât aplicabilitatea în speță a art. 13 RES, cât și verificările pe care instanța ar trebui să le desfășoare în cazul în care legea aplicabilă succesiunii este o lege străină.

            Curtea de Justiție a Uniunii Europene manifestă o preferință clară spre interpretarea restrictivă a competențelor acordate conform art. 13 RES. Revocarea renunțării sau a acceptării unei succesiuni nu este prevăzută expres în acest articol, în timp ce alte acte de revocare beneficiază de o reglementare distinctă a valabilității de fond și de formă[50]. Totuși, un for accesibil pentru revocarea declarației de opțiune succesorală ar putea să justifice aplicarea art. 13 RES, analogia legis, deși această situație nu este enumerată expres în ipoteza de aplicare. De aceea, recunoaștem, în principiu, extinderea competenței acordate forului de reședință obișnuită a declarantului la declarațiile de revocare a opțiunii succesorale. Instanța astfel învestită trebuie însă să disocieze chestiunea propriei competențe de examinarea valabilității de fond a unei astfel de declarații. Fiind o dispoziție în favoarea validității actului de opțiune, art. 28 RES poate fi aplicat și la declarațiile de revocare a opțiunii succesorale[51]. Astfel, pentru ca revocarea unilaterală să fie considerată valabilă formal, este suficient ca prevederile din legea statului de reședință obișnuită a declarantului  cu privire la forma declarației de revocare a opțiunii succesorale să fie respectate. Însă, aceste dispoziții nu sunt aplicabile admisibilității unei astfel de revocări, care este o chestiune de fond guvernată de legea aplicabilă succesiunii. Este astfel irelevant faptul că revocarea opțiunii succesorale prin manifestare unilaterală de voință este declarată admisibilă de legea statului de reședință a moștenitorului, atunci când legea aplicabilă succesiunii declară opțiunea succesorală ca fiind irevocabilă sau permite exclusiv revocarea sau anularea prin procedură judiciară.

            Care sunt opțiunile instanței judecătorești aflate în dilema de a consemna sau de a respinge o declarație revocatorie admisibilă potrivit dreptului său național – care coincide cu  statul de reședință obișnuită a declarantului –, dar care este inadmisibilă în temeiul lex successionis? Primind competența conferită de art. 13 RES, instanța din statul de reședință obișnuită a declarantului se limitează la o consemnare formală a declarației ce îi este adresată, fără a avea posibilitatea de a face evaluări cu privire la fondul cauzei. Acesta ar fi cazul oricărei instanțe germane care primește  o declarație  de „contestare” a opțiunii succesorale anterioare   – Anfechtungserklärung[52] – formulată de către un moștenitor care are reședința obișnuită în acest stat. Ne apare evident că instanța nu ar trebui să respingă primirea acestui act pentru  motivul că revocarea nu este admisibilă potrivit legii aplicabile succesiunii. Această interpretare se fundamentează pe imposibilitatea  instanței competente potrivit art. 13 RES de a desfășura orice procedură suplimentară, fie ea grațioasă, în afară de o simplă „primire” a actului de opțiune. Aceeași soluție a fost adoptată și de instanța poloneză în cauza Ławida. Această instanță nu a statuat cu privire la admisibilitatea declarației în conformitate cu legea aplicabilă succesiunii, ci numai cu privire la stabilirea propriei competențe în temeiul art. 13 RES. Însă instanța în fața căreia sunt invocate efectele unei asemenea declarații de revocare, retractare sau contestare a unei opțiuni succesorale anterioare este obligată să decidă cu privire la respectarea condițiilor de fond și a atributelor juridice ale opțiunii succesorale, între care se numără și irevocabilitatea. Această din urmă instanță, fiind competentă să hotărască cu privire la succesiune în ansamblul său, va determina legea aplicabilă succesiunii și va evalua admisibilitatea revocării, retractării sau contestării unilaterale, în raport cu prevederile acesteia. O astfel de soluție reflectă finalitatea urmărită de art. 13 RES de a institui un for suplimentar, cu competențe restrânse, care nu  pronunță acte jurisdicționale, cu autoritate de lucru judecat.

            Valabilitatea  formală a declarațiilor de opțiune succesorală în lumina deciziilor CJUE în cauzele C-617/20[53] și C-651/21[54]

            Articolul 28 din Regulament consacră valabilitatea formală a declarațiilor  de opțiune succesorală nu doar în conformitate cu legea aplicabilă succesiunii, ci și atunci când acestea respectă forma prevăzută de legea statului reședinței obișnuite a persoanei îndreptățite, potrivit legii succesorale aplicabile, să emită o astfel de declarație. Această normă trebuie interpretată în contextul întregului Regulament, în special în corelație cu art. 13 RES, care creează un for alternativ de recepționare formală a actelor de opțiune succesorală. Reglementarea reflectă o opțiune legislativă in favorem validitatis, ce permite o flexibilizare formală, dar nu instituie un mecanism de validare cumulativă a actului în temeiul ambelor regimuri de drept. O astfel de dublare normativă  nu se justifică în materia declarațiilor de opțiune succesorală, unde actul este unilateral, personal, și nu interferează profund cu structura de drept material a altor jurisdicții. Rațiunea aplicării cumulative lipsește în cazul opțiunii succesorale: actul nu creează, modifică sau transferă drepturi succesorale într-o manieră care ar putea afecta ordinea publică succesorală a altor state. Situația este diferită în cazul admisibilității pactelor asupra unei succesiuni viitoare, reglementate de art. 25 alin. (2) RES , unde se impune aplicarea cumulativă a legilor naționale relevante ale tuturor persoanelor despre a căror succesiune este vorba. Aceste instrumente juridice sunt, în multe jurisdicții, declarate inadmisibile prin norme de ordine publică internă. În acest context, cumulul normativ este justificat tocmai pentru a preveni  fenomenele de forum shopping și „exportarea” nedorită a unor instituții succesorale necunoscute sau interzise într-un alt sistem de drept, asigurând astfel o protecție echilibrată a tradițiilor juridice naționale în cadrul spațiului succesoral european.

            Totuși, în contrast cu dispozițiile art. 27 RES[55], care conferă o pluralitate de criterii alternative pentru validarea formei dispozițiilor pentru cauză de moarte — incluzând lex successionis, legea cetățeniei sau legea reședinței obișnuite — art. 28 RES restrânge în mod deliberat sfera normativă, optând pentru o soluție exclusivă și mai restrictivă în cazul declarațiilor de opțiune succesorală. Aceasta constă în aplicarea doar a unei singure legi alternative față de lex successionis, respectiv legea statului în care persoana îndreptățită potrivit legii succesorale să dea o astfel de declarație își are reședința obișnuită.

            Această alegere legislativă este cu atât mai notabilă cu cât legiuitorul european evită explicit consacrarea principiului locus regit actum, tradițional recunoscut în dreptul internațional privat, care leagă valabilitatea formală a unui act juridic de locul încheierii sale. Distincția capătă o semnificație practică și teoretică deosebită în situațiile în care declarantul își formulează opțiunea în afara teritoriului statului membru al reședinței sale obișnuite. În aceste ipoteze, se conturează o tensiune între regulile locale ale locului întocmirii actului și criteriul ales de Regulament. Mai mult, sfera de aplicare a art. 28 RES nu se limitează la situațiile în care  declarația de opțiune succesorală este formulată în fața unei autorități judiciare dintr-un stat membru. Dimpotrivă,  dispozițiile privind valabilitatea formală a declarațiilor de opțiune succesorală se aplică și atunci când nicio autoritate nu intervine în consemnarea declarației, sau când moștenitorii sau legatarii își au reședința obișnuită într-un stat terț față de Uniunea Europeană.

            În acest sens, principiul aplicării universale instituit de art. 20 RES justifică recunoașterea valabilității formale a unei declarații de opțiune succesorală emise în conformitate cu legea statului terț în care persoana declarantă își are reședința obișnuită, potrivit art. 28 RES. Această recunoaștere se aplică  independent de forma concretă a declarației[56], chiar și în absența intervenției unei autorități a statului terț, dacă legea materială aplicabilă prevede valabilitatea unei asemenea declarații în forma respectivă. Mai mult, situații similare se regăsesc și în cadrul unor state membre ale Uniunii Europene. Astfel, de exemplu, legea maghiară[57] permite exprimarea opțiunii succesorale în formă orală, iar în Luxemburg[58], nu există dispoziții exprese privind forma declarațiilor de renunțare la un legat universal, practica judiciară  nefiind unitară cu privire la aplicarea prin analogie a condițiilor de formă impuse renunțării la succesiunea legală.

            Aceste variații demonstrează că validitatea formală trebuie apreciată în raport cu cerințele minime ale legii aplicabile, și nu presupune în mod necesar existența unui act autentic sau a unei proceduri oficiale, atât timp cât actul este recunoscut ca valabil în dreptul acelui stat.

Totuși, această interpretare trebuie să fie supusă unui control  procedural desfășurat de autoritatea competentă să instrumenteze succesiunea. Aceasta ar trebui să verifice, pe de o parte, existența și realitatea reședinței obișnuite a succesibilului în statul indicat, iar pe de altă parte, conținutul și aplicabilitatea normelor materiale din acel stat care reglementează condițiile de valabilitate formală ale declarației de opțiune succesorală.

            Având în vedere conexiunile dintre dispozițiile art. 28 și art. 13 RES, premisele enunțate anterior – inclusiv distincția între declarații și proceduri judiciare, excluderea declarațiilor anticipate, precum și stabilirea reședinței obișnuite a declarantului de către instanța competentă în materia succesiunii – se aplică și în contextul art. 28 RES. Acest articol vizează exclusiv condițiile de formă ale declarațiilor succesorale de acceptare, renunțare sau limitare a răspunderii moștenitorului, reglementând modalitățile prin care consimțământul poate fi exprimat valabil, fără a se extinde asupra regimului juridic al actului de opțiune succesorală în sine. Prin urmare, actele care, potrivit lex successionis, echivalează cu o acceptare tacită –  precum intrarea succesibilului în posesia bunurilor succesorale fără rezerve, înstrăinarea acestora sau plata datoriilor succesorale din fonduri proprii – nu intră sub incidența art. 28 RES. Aceste fapte produc efecte în temeiul legii care guvernează întreaga succesiune și nu pot fi supuse unei analize a validității în lumina legii statului reședinței obișnuite a persoanei care  le invocă. Sunt excluse din sfera de aplicare a art. 28 RES și prezumțiile legale care operează în lipsa unei manifestări exprese a opțiunii succesorale în termenul prevăzut de lege, acestea fiind guvernate integral de legea aplicabilă succesiunii.

            În ceea ce privește condițiile de formă propriu-zise, declarațiile pot fi exprimate prin acte scrise, autentice sau sub semnătură privată, dar și prin înscrisuri electronice, în măsura în care dreptul aplicabil valabilității formale permite acest lucru. De exemplu, o declarație de acceptare a succesiunii realizată online, printr-un formular electronic semnat cu semnătură electronică calificată, poate fi considerată validă atunci când opțiunea succesorală poate fi valabil exprimată în forma înscrisului sub semnătură privată. Art. 24a din Regulamentul (UE) nr. 910/2014[59] din 23 iulie 2014 privind identificarea electronică și serviciile de încredere pentru tranzacțiile electronice pe piața internă și de abrogare a Directivei 1999/93/CE, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) 2024/1183, consacră principiul recunoașterii de plin drept a serviciilor de încredere calificate între statele membre. Astfel, semnăturile electronice calificate bazate pe un certificat calificat emis într-un stat membru sunt recunoscute drept semnături electronice calificate în toate celelalte state membre. Prin urmare, un act de opțiune succesorală semnat cu o semnătură electronică calificată emisă conform standardelor și cerințelor eIDAS, în orice stat membru, produce efecte juridice echivalente cu acelea ale unei semnături olografe pe întreg teritoriul Uniunii Europene, în aplicarea art. 25 alin. (2)  din acest regulament.     

            În context transfrontalier, termenele legate de exercitarea dreptului de opțiune succesorală necesită o analiză aparte. Deși dispozițiile art. 23 lit. e) din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 (RES) – care guvernează domeniul de aplicare al lex successionis – nu fac referire expresă la termenul legal în care moștenitorul trebuie să își manifeste opțiunea succesorală, o concluzie logică ar fi aceea că acest termen este guvernat de legea aplicabilă succesiunii. La această interpretare se ajunge atât din imposibilitatea logică  generală de a considera că un termen constituie o condiție de formă, dar și din caracterul derogator al normei juridice prevăzute de art. 28 RES[60]. Pe de altă parte, considerentul (32) RES statuează expres că: „Persoanele care aleg să facă uz de posibilitatea de a face declarații în statul membru al reședinței lor obișnuite ar trebui să informeze, ele însele, instanța judecătorească sau autoritatea care se ocupă sau care se va ocupa cu succesiunea cu privire la existența unor astfel de declarații, în termenul stabilit de legea aplicabilă succesiunii (s.n.).” Din aplicarea corelată a acestor prevederi rezultă că momentul în care declarația privind opțiunea succesorală este recepționată de instanța competentă să soluționeze procedura succesorală prezintă o relevanță particulară. Astfel, în multe legislații naționale, exercitarea dreptului de opțiune este considerată valabilă la data întocmirii sau autentificării declarației. Această valabilitate este corelată cu dispozițiile procedurale naționale care permit  formularea și înregistrarea acestui tip de declarații direct în fața instanței care se ocupă de succesiune – care este, în cauzele naționale, instanța de la domiciliul sau reședința obișnuită a defunctului. Atunci când beneficiarul își exercită dreptul de opțiune succesorală apelând la competența alternativă prevăzută de art. 13 RES, în mod firesc se ridică întrebarea dacă respectarea termenului de opțiune succesorală vizează exclusiv primirea declarației de către instanța străină sau dacă acest termen include și comunicarea acestei declarații către instanța care se ocupă sau se va ocupa de succesiune în întregul său.

            Astfel, în doctrina germană  există opinia potrivit căreia, pentru validitatea actului de opțiune succesorală[61], nu este suficientă emiterea și primirea declarației de către o instanță străină competentă potrivit art. 13 RES. Pentru a produce efecte de substituție, declarația astfel întocmită, suplimentar față de respectarea prevederilor art. 28 RES, trebuie să fie efectiv comunicată instanței succesorale competente, în interiorul termenului de opțiune succesorală. Această interpretare a dispozițiilor §1944[62] și §1945 BGB[63] face ca exercitarea dreptului de opțiune succesorală în succesiunile guvernate de legea germană să fie problematică, atunci când declarația  de renunțare este formulată în fața unei instanțe sau autorități dintr-un alt stat membru. Deși nu există un mecanism instituțional de comunicare directă între autoritățile judiciare implicate, considerentul (32) al Regulamentului sugerează că obligația de a transmite declarația de opțiune către instanța competentă revine declarantului, în termenul stabilit de lex successionis. Firesc, această trimitere implică necesitatea de a stabili care este sancțiunea incidentă în cazul nerespectării termenului de comunicare și dacă această sancțiune are un regim juridic autonom sau dimpotrivă, urmează regulile prevăzute de legea aplicabilă succesiunii.

            Această problematică a fost tratată în mod explicit de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-617/20[64], în care s-a solicitat interpretarea articolelor 13 și 28 din Regulament, în contextul în care legea aplicabilă succesiunii era cea germană, iar  un succesibil a formulat o declarație de renunțare în fața unei instanțe olandeze, corespunzătoare statului său de reședință obișnuită. Conform dreptului german, în baza § 1944 și §1945 BGB, declarația de renunțare la succesiune formulată de un succesibil care locuiește în străinătate produce efecte juridice doar dacă este comunicată instanței succesorale într-un termen de șase luni, ceea ce presupune nu doar exprimarea valabilă a voinței, ci și recepționarea efectivă a declarației de către instanța germană competentă, în forma cerută de legea acestui for. În lipsa unui canal procedural direct între instanța care a primit declarația și instanța germană competentă să desfășoare procedura succesorală, s-a ridicat întrebarea dacă o declarație valabil formulată în temeiul art. 13 RES și art. 28 RES, dar transmisă tardiv instanței germane, poate fi totuși considerată eficientă în temeiul legii germane aplicabile succesiunii.

            Curtea de Justiție a Uniunii Europene  a tranșat în această cauză atât problema cerințelor suplimentare de validitate impuse de legea aplicabilă succesiunii cu privire la forma declarațiilor de renunțare, cât și chestiunea ineficacității acestor declarații în cazul în care nu sunt comunicate, în termen, instanței competente, conform prevederilor lex successionis. În speță, Curtea a constatat că, potrivit elementelor furnizate de instanța de trimitere, nepoții defunctului au făcut o declarație de renunțare la succesiune în fața unei instanțe judecătorești neerlandeze, cu respectarea cerințelor de formă aplicabile în acel sistem juridic. Mai mult, Amtsgericht Bremen (Tribunalul Districtual din Bremen) a luat cunoștință de existența acestei declarații înainte de a se pronunța cu privire la succesiune. În consecință, Curtea a considerat că această instanță avea obligația de a lua în considerare declarația respectivă, indiferent de îndeplinirea altor cerințe, clarificări sau formalități prevăzute de dreptul german pentru valabilitatea unei asemenea manifestări de voință. Această interpretare este susținută de dispozițiile considerentului (67)  RES, potrivit cărora moștenitorii ar trebui să își poată dovedi cu ușurință statutul și drepturile astfel încât „o succesiune cu elemente de extraneitate să poată fi soluționată într-o manieră rapidă, simplă și eficace”.

            Cu adevărat relevantă este însă interpretarea Curții în privința sancțiunii ce ar decurge din nerespectarea termenului de comunicare a declarației de renunțare, impus de legea aplicabilă succesiunii. Pe de o parte, Curtea constată că dreptul Uniunii nu instituie un mecanism uniform pentru transmiterea declarațiilor succesorale către instanța competentă. Pe de altă parte, tocmai această lipsă de armonizare este utilizată pentru a exclude aplicarea unor sancțiuni de ineficacitate care, potrivit lex successionis, ar surveni în cazul comunicării întârziate a declarației de renunțare. Deși confirmă existența obligației declarantului de a informa instanța succesorală, Curtea statuează că valabilitatea unei declarații nu poate fi pusă sub semnul întrebării doar pentru că aceasta nu a fost comunicată în termenul prevăzut de legea aplicabilă succesiunii[65]. Din această perspectivă, comunicarea declarației către instanța competentă apare ca o condiție de formă impusă de lex successionis, dar care nu se aplică în cazul în care declarația a fost făcută în fața unei instanțe din statul membru al reședinței obișnuite a declarantului și respectă cerințele de formă prevăzute de acel drept național.

             Funcționarea coordonată a dispozițiilor cu privire la forum și formă în materia exercitării opțiunii succesorale cu caracter transfrontalier este justificată de preocuparea constantă a legiuitorului unional de a înlătura  orice sarcină procedurală disproporționată din calea moștenitorilor care doresc să accepte sau să renunțe la o succesiune. Pentru a garanta aplicarea efectivă a articolelor 13  și 28 din Regulament, este necesar să fie înlăturată incidența normelor corelative din dreptul procedural național, derogându-se astfel de la principiul autonomiei procedurale a statelor membre. Această dispoziție trebuie, așadar, să beneficieze de o interpretare teleologică, subordonată obiectivului general al Regulamentului, acela de a garanta exercitarea efectivă a drepturilor succesorale în cadrul Uniunii. Situații precum cea regăsită în dreptul german sau în dreptul bulgar[66], în care comunicarea și înscrierea declarațiilor de acceptare ori de renunțare la succesiune sunt condiționate de reguli de procedură stricte – inclusiv limitarea posibilității ca un moștenitor să notifice declarația comoștenitorului său întocmită străinătate – pot genera obstacole în calea aplicării uniforme a acestor norme.

            În dreptul bulgar, comunicarea declarațiilor succesorale se face către tribunalul în circumscripția căruia s-a deschis succesiunea, iar înregistrarea lor se face într-un registru ținut de instanță în acest scop, la cererea exclusivă a declarantului. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a analizat această restricție în cauza C-651/21[67], oferind o interpretare consecventă  a articolelor 13  și 28 din  Regulament. Potrivit instanței de trimitere, aplicarea acestor norme în conformitate cu obiectivul enunțat în considerentul (32) al Regulamentului impune ca un moștenitor să nu fie nevoit să se deplaseze în statul în care defunctul a avut reședința obișnuită sau să angajeze un mandatar ad litem în acest scop[68]. În consecință, fiecare moștenitor trebuie să poată solicita transcrierea unei declarații de renunțare efectuată anterior într-un alt stat membru în condițiile articolului 13 RES. În decizia pronunțată, Curtea a reafirmat că este necesară o interpretare largă a modalităților de transmitere a acestor declarații instanței competente să soluționeze succesiunea, întrucât scopul este acela ca instanța să poată lua cunoștință de existența unei astfel de declarații și să o ia în considerare[69]. În acest context, nu contează modalitatea concretă prin care declarația este adusă la cunoștința instanței, ci doar ca aceasta să poată fi cunoscută și valorificată în procesul de soluționare a succesiunii. Mai mult, Curtea a apreciat că Regulamentul nu creează o obligație imperativă în sarcina moștenitorului de a comunica declarația întocmită într-un alt stat membru către instanța care se ocupă de succesiune[70]. Chiar și în ipoteza în care moștenitorul renunțător nu notifică personal instanța competentă cu privire la renunțare, un alt moștenitor are dreptul de a  invoca efectele acesteia și de a solicita orice înregistrare ar fi necesară, lăsându-se neaplicată orice dispoziție contrară din dreptul național[71]. Pentru toate aceste considerente, Curtea a declarat că interpretarea art. 13 RES nu se opune la înscrierea ulterioară a unei declarații de acceptare sau renunțare la succesiune în statul de reședință obișnuită a defunctului, declarație care a fost primită de o instanță în condițiile acestui articol și înregistrată în registrele corespunzătoare din statul de reședință obișnuită a declarantului.

            În  ceea ce privește procedurile de înregistrare a declarațiilor de opțiune succesorală în RNNEOS, o declarație încheiată în fața autorității competente din statul membru al Uniunii Europene în care succesibilul are reședința obișnuită, cu respectarea condițiilor de formă și  de înregistrare prevăzute de această lege, nu trebuie să fie înregistrată și în registrele din statul unde se desfășoară procedura de succesiune, în conformitate cu prevederile acestei din urmă legi. Însă, ca urmare a deciziei CJUE în cauza C-651/21, este admisibilă cererea oricărui comoștenitor sau chiar a notarului sesizat  cu procedura succesorală  prin care solicită înscrierea în România a unei declarații de opțiune succesorală care a fost în mod valabil încheiată în conformitate cu art. 13 RES, chiar dacă aceasta a fost anterior înregistrată și în registrele din statul de reședință obișnuită a declarantului, conform art. 28 RES. 

            Concluzii

            Chestiunile legate de forumul competent și de forma în care sunt exercitate opțiunile succesorale își au rădăcina într-o realitate juridică mai profundă: necesitatea de a menține coerența statutului personal într-un spațiu normativ pluralist, în care reglementările naționale trebuie să fie compatibile cu dreptul unional. Concluziile avocatului general Szpunar în cauza C‑789/23 Tatrauskė[72], chiar dacă privesc un alt domeniu decât cel al succesiunilor internaționale,  reafirmă un principiu fundamental al dreptului Uniunii: acela potrivit căruia orice limitare impusă prin dreptul intern trebuie să fie justificată, proporțională și necesară, pentru a nu încălca libertatea de circulație garantată de art. 21 TFUE. Această perspectivă evidențiază faptul că statutul succesoral al unei persoane nu poate fi disociat de celelalte componente ale identității sale juridice și trebuie să se exprime unitar, indiferent de frontierele juridice implicate.

            Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene arată că noțiunea de forum în materie succesorală este una care nu se suprapune în toate cazurile cu noțiunea de instanță judecătorească în sens instituțional. Dimpotrivă, interpretarea Curții reflectă o abordare funcțională și diferențiată, dependentă de natura procedurii desfășurate și de scopul normei aplicabile.

            O primă accepțiune rezultă din aplicarea art. 3 alin. (2) RES[73], care include toate autoritățile ce exercită atribuții jurisdicționale sau acționează sub controlul sau în temeiul unei delegări de competențe de către o autoritate judiciară. Astfel, chiar dacă nu fac parte din sistemul judecătoresc al statului în cauză, alți profesioniști – cum sunt notarii din unele state membre[74] – pot fi calificați drept instanțe atunci când acționează într-un cadru contencios sau au atribuții decizionale în soluționarea unei moșteniri. Dimpotrivă, în cauzele C-658/17 W.B.[75] și C-80/19 E.E.[76], Curtea a considerat că actele emise în cadrul procedurii succesorale de notarii polonezi, respectiv lituanieni, nu constituie hotărâri judecătorești, ci acte autentice, deoarece acești notari nu pot să impună determinările lor juridice sau factuale beneficiarilor, în ciuda rolului activ și investigativ pe care îl dețin în dosarul succesoral[77].

            O dimensiune diferită  a noțiunii de forum se conturează în aplicarea art. 13 RES, care vizează posibilitatea exprimării opțiunii succesorale în fața autorităților altui stat membru decât cel în care se desfășoară procedura de succesiune. În acest context, decizia Curții în cauza Ławida evidențiază o distincție importantă între recepționarea formală a unei declarații și desfășurarea unei proceduri judiciare propriu-zise. Curtea arată că această normă de competență se aplică numai în măsura în care exprimarea opțiunii nu implică declanșarea unei proceduri jurisdicționale, ci reprezintă strict o recepționare formală a declarației menite să producă efecte juridice, fără luarea unei decizii de fond. Această abordare păstrează caracterul larg al noțiunii de forum, dar îl ancorează într-un alt registru: al funcției îndeplinite de autoritate în momentul primirii declarației. În categoria vizată de instanță sunt admise astfel și autoritățile administrative – cum ar fi grefa, secretariatul sau cancelaria instanței – dacă, potrivit dreptului național, au competența de a primi declarații de opțiune succesorală fără declanșarea unei proceduri jurisdicționale.

            În al treilea rând, o nuanțare importantă cu privire la noțiunea de instanță, este furnizată în contextul art. 67 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 privind emiterea certificatului european de moștenitor. Astfel, în cauza C-187/23 Albausy[78], Curtea a reținut că autoritatea emitentă a unui certificat european de moștenitor nu poate fi considerată instanță în sensul art. 267 TFUE, chiar dacă face parte din sistemul judiciar național. Pentru a beneficia de această calificare, autoritatea emitentă trebuie să exercite o funcție jurisdicțională în cadrul procedurii pe care o desfășoară, adică să poată soluționa contestațiile care sunt  ridicate de părți în legătură cu emiterea certificatului. Or, această prerogativă nu este prevăzută de art. 66 și art. 67 RES, iar extrapolarea ei din prevederile procedurale ale statelor membre ar transforma certificatul european de moștenitor într-un act de jurisdicție, alterându-i caracterul de instrument uniform sui generis.  

            În concluzie, calificarea unei autorități drept instanță depinde, în primul rând, de contextul procedural reglementat de norma unională și, ulterior, de rolul efectiv al autorității în cadrul acelei proceduri, precum și de natura atribuțiilor exercitate, inclusiv competența de a soluționa eventuale conflicte sau contestații.

            Aplicarea art. 13  RES  este limitată la crearea unei competențe alternative. Aceasta nu atrage, în paralel, instituțiile sau remediile procedurale prevăzute de legislația statului membru al reședinței obișnuite a moștenitorului pentru exercitarea dreptului de opțiune succesorală. Aspectele ce țin de termene, de efectele juridice ale manifestării sau omisiunii de manifestare a voinței (cum ar fi posibilitatea revocării declarației prin actul de voință unilateral al declarantului, prezumția de acceptare sau renunțare ori calificarea anumitor acte ca acceptare forțată sau tacită) sunt guvernate de legea aplicabilă succesiunii. În consecință, competența cu privire la aceste aspecte revine instanțelor determinate potrivit articolelor 4-11 RES. În jurisprudența sa, Curtea subliniază că autoritățile din statul membru de reședință obișnuită a declarantului pot doar să recepționeze formal declarațiile de opțiune, cu condiția ca o asemenea competență să fie expres prevăzută de dreptul procedural național.

            În ceea ce privește forma declarațiilor de opțiune succesorală, articolul 28 RES consacră  principiul in favorem validitatis, limitat însă la respectarea cerințelor de formă prevăzute de legea statului reședinței obișnuite a declarantului. Atunci când acestea diferă de formalitățile impuse de lex successionis, intervine un mecanism de substituție, nu de cumul normativ, astfel încât nu este necesară conformarea simultană la ambele seturi de norme. Deși acest sistem favorizează flexibilitatea formală, renunțarea la regula locus regit actum poate genera dificultăți practice în situațiile în care declarația este emisă într-un stat diferit atât de cel al reședinței obișnuite a succesibilului, cât și de cel al forului competent în materie succesorală, precum și atunci când pentru validitatea formală nu este necesară implicarea niciunei instanțe sau autorități. În toate cazurile, este necesar ca autoritățile care desfășoară procedura de succesiune să efectueze un control procedural asupra validității formale și de fond a declarației, pentru a preveni eventuale efecte negative asupra securității circuitului succesoral.

            O problemă aparte privește obligația de comunicare a declarației de opțiune succesorală către autoritatea competentă în termenul stabilit de legea aplicabilă succesiunii. Această obligație este guvernată de lex successionis, așa cum rezultă din prevederile considerentului (32) din RES, dar Curtea a precizat că nerespectarea ei nu atrage sancțiuni în temeiul Regulamentului și nu afectează validitatea declarației, dacă cerințele de formă prevăzute de legea statului reședinței obișnuite a declarantului sunt respectate. În același sens, formalitățile de înregistrare impuse de lex successionis nu trebuie îndeplinite  suplimentar, chiar dacă dreptul național le conferă efect constitutiv. Respectarea formei și cerințelor de înregistrare stabilite de legea statului reședinței obișnuite a declarantului este suficientă și se substituie formalităților adiționale prevăzute de legea aplicabilă succesiunii.

            Interpretarea Curții de Justiție a Uniunii Europene privind art. 13 și art. 28 din Regulament reflectă o viziune echilibrată asupra conceptului de forum și a cerințelor de formă în materia  declarațiilor succesorale de opțiune, menținând armonia dintre respectarea dreptului național și eficiența procedurală. Aceasta promovează o soluție integrată, care facilitează libera circulație a persoanelor în contextul unei succesiuni cu elemente de extraneitate și asigură garanții eficiente ale drepturilor moștenitorilor, legatarilor și creditorilor succesiunii.

BIBLIOGRAFIE

Bonomi, A., Wautelet, P., Commentaire du Règlement no. 650/2012 du 4 juillet 2012, Bruylant, Bruxelles, 2014.

Calvo Caravaca, A.-L., Davì, A., Mansel, H.-P., The EU Succession Regulation, a Commentary, Cambridge University Press, Cambridge, 2016. 
Cheshire, North & Fawcett: Private International Law, 15th Edition, Oxford University Press, 2017.
Grimaldi, M., Droit des successions, 7 édition, LexisNexis, Paris, 2017.
JO L 201, 27.7.2012.
JO L 257, 28.8.2014.
Kocsis, J., Vasilescu, P., Drept civil. Succesiuni, Hamangiu, București, 2016.
Olaru, I., Navigating cross-border inheritance: the European certificate of succession, national certificates, and forced heirship dynamics, ERA Forum, volumul 26.
Olaru, I., Rezerva succesorală în dreptul intern și în dreptul internațional privat, Solomon, București, 2019.
Popescu, D.A., Flexibilitate și formalism în dreptul internațional privat, Hamangiu, București, 2023.

---

[1] În Bulgaria, Grecia, Italia, Spania și Portugalia, un act de acceptare a succesiunii este cerut pentru dobândirea calității de moștenitor. A.-L. Calvo Caravaca, A. Davì, H.-P. Mansel, The EU Succession Regulation, a Commentary, Cambridge University Press, Cambridge, 2016, p. 224. 

[2] În Suedia, o persoană devine moștenitor ex lege, fără să răspundă pentru datoriile persoanei decedate. Întreaga masă succesorală, compusă din active și pasive, se transferă într-un patrimoniu succesoral (dödsbo). Patrimoniul succesoral are propria personalitate juridică și, prin urmare, are propriile drepturi și obligații. În cazul în care pasivul depășește activul, patrimoniul succesoral intră în faliment și nu se efectuează nicio împărțire a moștenirii. Disponibil la : <https://e-justice.europa.eu/topics/family-matters-inheritance/inheritance/succession/se_ro#ref-7-cum-și-când-devine-cineva-moștenitor-sau-legatar>, ultima accesare 6.08.2025.

[3] În sistemul anglo-saxon, succesiunea nu se transmite direct moștenitorilor, ci este gestionată de un executor testamentar sau de un administrator desemnat de instanță, în cadrul unei proceduri de probate. Cheshire, North& Fawcett, Private International Law, 15th Edition, Oxford University Press, 2017, p. 1338-1364.

[4] JO L 201, 27.7.2012, p. 107-134

[5] Considerentul (32) RES: „Pentru a simplifica viața moștenitorilor și a legatarilor care își au reședința obișnuită într-un alt stat membru decât acela în care se soluționează sau se va soluționa succesiunea, prezentul regulament ar trebui să permită oricărei persoane îndrituite în temeiul legii aplicabile succesiunii să facă declarații privind acceptarea succesiunii, a unui legat sau a unei rezerve succesorale sau renunțarea la acestea, sau privind limitarea răspunderii pentru datorii în cadrul succesiunii, să facă astfel de declarații sub forma prevăzută în legea statului membru în care își are reședința obișnuită în fața instanțelor judecătorești ale statului membru respectiv. Aceasta nu ar trebui să excludă efectuarea de astfel de declarații în fața altor autorități din acel stat membru care sunt competente să primească declarații în temeiul dreptului național. Persoanele care aleg să facă uz de posibilitatea de a face declarații în statul membru al reședinței lor obișnuite ar trebui să informeze, ele însele, instanța judecătorească sau autoritatea care se ocupă sau care se va ocupa cu succesiunea cu privire la existența unor astfel de declarații, în termenul stabilit de legea aplicabilă succesiunii.”

[6] Art. 4 RES: „Competența generală

Instanțele judecătorești din statul membru în care defunctul își avea reședința obișnuită în momentul decesului sunt competente să hotărască cu privire la succesiune în ansamblul său.”

De asemenea, Regulamentul instituie în art. 5 – art. 7 competența întemeiată pe acordul de alegere a forului în cazul în care s-a optat pentru o lege  aplicabilă succesiunii, precum și competența întemeiată pe înfățișare  (art. 9 RES), competența subsidiară (art. 10 RES) și  cazurile de aplicare a conceptului de forum necessitatis (art. 11  RES).

[7] A. Bonomi, P. Wautelet, Commentaire du Règlement no. 650/2012 du 4 juillet 2012, Bruylant, 2014, p. 40, pct. 40.

[8] Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 2 iunie 2022 în cauza C-617/20, ECLI:EU:C:2022:426.

[9] Hotărârea Curții (Camera a zecea) din 30 martie 2023 în cauza C-651/21, ECLI:EU:C:2023:277.

[10] Hotărârea Curții (Camera a noua) din 27 martie 2025 în cauza C-57/24 Ławida, ECLI:EU:C:2025:217.

[11]Articolul 13 RES: „Acceptarea sau renunțarea la succesiune, la legat sau la rezerva succesorală

Pe lângă instanța judecătorească competentă să hotărască cu privire la succesiune în temeiul prezentului regulament, instanțele statului membru în care își are reședința obișnuită orice persoană care, în temeiul legii aplicabile succesiunii, poate face, în fața unei instanțe judecătorești, o declarație de acceptare sau de renunțare la succesiune, la un legat sau la rezerva succesorală sau o declarație care limitează răspunderea persoanei în cauză cu privire la sarcinile succesiunii sunt competente să primească astfel de declarații în cazul care, în temeiul legii respectivului stat membru, acestea pot fi făcute în fața unei instanțe judecătorești.”

[12] O situație particulară trebuie semnalată în Austria, unde succesiunea este administrată printr-o procedură notarială delegată (Verlassenschaftsverfahren), iar instanța acționează doar prin intermediul notarului desemnat (Gerichtskommissär). Conform § 797 ABGB (Allgemeines bürgerliches Gesetzbuch), se aplică principiul „Einantwortung”, și anume predarea judiciară a succesiunii: „(1) Nimeni nu are voie să intre în posesia unei moșteniri din proprie inițiativă. Dobândirea unei moșteniri are loc, de regulă, după desfășurarea procedurii succesorale, prin Einantwortung a succesiunii, adică predarea acesteia în posesia juridică a moștenitorilor.

(2) Legile procedurale stabilesc în ce măsură instanța trebuie să acționeze din oficiu după un deces și care sunt termenele și măsurile de asigurare ce trebuie respectate în cadrul procedurii. Acestea reglementează, de asemenea, modul în care un moștenitor sau un creditor își poate valorifica pretențiile împotriva succesiunii.” (traducere neoficială, text disponibil în limba germană la : https://rdb.manz.at/document/ris.n.NOR40173007, data ultimei accesări 31.08.2025)

[13] § 344  FamFG, Competență teritorială specială: „(7) Pentru primirea unei declarații prin care se renunță la o moștenire, se contestă depășirea termenului de renunțare, se acceptă sau se renunță la o moștenire ori se formulează o declarație prin care este contestată o declarație de contestare, este, de asemenea, competent tribunalul de succesiune în a cărui circumscripție persoana care face declarația își are reședința obișnuită.

Originalul procesului-verbal sau originalul declarației în formă autentificată public trebuie să fie transmis de acest tribunal către tribunalul de succesiune competent.” (traducere neoficială). Textul original este disponibil la: <https://www.gesetze-im-internet.de/famfg/__344.html>, data ultimei accesări: 7.08.2025.

[14]  Disponibil la: <https://www.brocardi.it/codice-civile/libro-secondo/titolo-i/capo-vii/art519.html>, data ultimei accesări: 7.08.2025.

[15] Varianta neoficială în limba engleză disponibilă la: < https://www.bulgaria-inheritance-law.bg/law.html>, data ultimei accesări: 7.08.2025.

[16] Disponibil la: <https://e-justice.europa.eu/topics/family-matters-inheritance/inheritance/ succession/pl_ro>, data ultimei accesări: 7.08.2025.

[17] Punctul 5.2. din Fișele naționale privind Succesiunile, disponibile la: <https://e-justice.europa.eu/topics/ family-matters-inheritance/inheritance/succession_ro>, data ultimei accesări: 7.08.2025.

[18] Art. 804 C. civ. fr. modificat prin Legea nr. 2016-1547 din 18 noiembrie 2016 – art. 45: „Renunțarea la o succesiune nu se prezumă. Pentru a fi opozabilă terților, renunțarea făcută de moștenitorul universal sau cu titlu universal trebuie să fie adresată sau depusă la tribunalul din raza căruia s-a deschis succesiunea sau făcută în fața notarului. În luna următoare renunțării, notarul care a primit-o trimite o copie tribunalului din raza căruia s-a deschis succesiunea.” (traducere neoficială). Textul original este disponibil la:< https://www.legifrance.gouv.fr/ codes/section_lc/LEGITEXT000006070721/LEGISCTA000006150536/#LEGISCTA000006150536>, data ultimei accesări: 7.08.2025.

[19]  Unii autori consideră ca definiția  dată instanțelor judecătorești conform art. 3 (2) RES devine irelevantă în contextul autentificării declarațiilor de opțiune succesorală de către notari, în conformitate cu prevederile procedurale naționale, dar că această ipoteză este acoperită de art. 13 RES, care ar rămâne fără aplicabilitate reală în cazul unei interpretări în sens contrar. A se vedea A.-L. Calvo Caravaca, A. Davì, H.-P. Mansel, op. cit, pct. 16, p. 231.

[20] Art. 59 alin. (1) RES: „(1) Un act autentic întocmit într-un stat membru are aceleași efecte probatorii în alt stat membru pe care le are în statul membru de origine sau efectele cele mai apropiate, cu condiția să nu contravină în mod vădit ordinii publice din statul membru în cauză.”

[21] Art. 3 alin. (1) lit. (i): „(…) „act autentic” înseamnă un document în materie de succesiuni întocmit sau înregistrat în mod formal ca act autentic într-un stat membru și a cărui autenticitate: (i) se referă la semnătura și conținutul actului autentic; și (ii) a fost întocmit de către o autoritate publică sau orice autoritate abilitată în acest sens de către statul membru de origine. (…)”

[22] A. Bonomi, P. Wautelet, op. cit., p. 242, pct. 12.

[23] A.-L. Calvo Caravaca, A. Davì, H.-P. Mansel, op. cit., p. 228.

[24] Considerentul (24) RES: „În anumite cazuri poate fi dificil de stabilit reședința obișnuită a defunctului. Un astfel de caz poate apărea, în special, atunci când defunctul a plecat din motive profesionale sau economice să trăiască și să lucreze într-un alt stat, uneori pentru o perioadă lungă, dar a menținut o legătură strânsă și stabilă cu statul de origine. Într-un astfel de caz, s-ar putea considera, în funcție de circumstanțele cazului, că defunctul își are încă reședința obișnuită în statul său de origine în care s-a aflat centrul de interes al familiei sale și și-a desfășurat viața socială. Alte cazuri complexe pot apărea și atunci când defunctul a trăit alternativ în mai multe state sau a călătorit dintr-un stat în altul fără a se fi stabilit permanent într-un anumit stat. În cazul în care defunctul era cetățean al unuia dintre statele respective sau își avea toate bunurile principale în unul dintre acele state, cetățenia sa sau locul unde sunt situate bunurile sale ar putea constitui un factor special în evaluarea de ansamblu a tuturor circumstanțelor de fapt.”

[25] J. Kocsis, P. Vasilescu, Drept civil. Succesiuni, Hamangiu, București, 2016, p. 258-259.

[26] Disponibil la: <https://www.rapport-congresdesnotaires.fr/2025-rapport-du-121e-congres/presentation-de-loption>, data ultimei accesări 7.08.2025.

[27] Punctul 5.2. din Fișele naționale privind Succesiunile, disponibile la : <https://e-justice.europa.eu/topics/ family-matters-inheritance/inheritance/succession_ro>, data ultimei accesări: 7.08.2025.

[28] Hotărârea Curții (Camera întâi) din 16 iulie 2020 în cauza  C-80/19 E.E., ECLI:EU:C:2020:569.

[29] Pct. 40 din Hotărârea Curții (Camera întâi) din 16 iulie 2020 în cauza  C-80/19 E.E., ECLI:EU:C:2020:569: „Din aceasta rezultă că reședința obișnuită a defunctului trebuie să fie stabilită de autoritatea care se ocupă de succesiune, prin intermediul unei evaluări de ansamblu a circumstanțelor speței, într‑un singur stat membru.”

[30] Pct. 38 din Hotărârea Curții (Camera întâi) din 16 iulie 2020 în cauza  C-80/19 E.E., ECLI:EU:C:2020:569: „Potrivit considerentului (23) al acestui regulament, sarcina de a stabili reședința obișnuită a defunctului revine autorității care se ocupă de succesiune, iar, în acest scop, această autoritate trebuie să țină seama atât de faptul că factorul general de legătură este constituit de reședința obișnuită a defunctului la data decesului, cât și de ansamblul circumstanțelor vieții acestuia în cursul anilor anteriori decesului său și la momentul decesului, luând în considerare toate elementele de fapt relevante, în special durata și regularitatea prezenței defunctului în statul vizat, precum și condițiile și motivele acestei prezențe. Reședința obișnuită astfel stabilită ar trebui să demonstreze o legătură apropiată și stabilă între succesiune și statul în cauză.”

[31] M.N. Shúilleabháin,  „Adult habitual residence in EU private international law: an interpretative odyssey begins”, în Journal of Private International Law, 2025, 21:1, 30-67, DOI: 10.1080/17441048.2025.2479265,  disponibil la: <https://doi.org/10.1080/17441048.2025.2479265>, data ultimei accesări 7.08.2025.

[32] În  determinarea reședinței obișnuite a unei persoane, Curtea de Justiție a Uniunii Europene favorizează o abordare sectorială, acordând un rol prioritar intenției de stabilire într-un stat atunci când este vorba de aplicarea normelor de competență în materia desfacerii căsătoriei. În acest sens poate fi invocat  paragraful 41 din Hotărârea Curții (Camera a treia) din 25 noiembrie 2021 în cauza C-289/20 I.B. , ECLI:EU:C:2021:955: „În al doilea rând, Curtea a statuat deja, în cadrul interpretării dispozițiilor Regulamentului nr. 2201/2003, că, pe de o parte, utilizarea adjectivului «obișnuită» permite să se deducă faptul că reședința trebuie să prezinte un anumit caracter de stabilitate sau de regularitate și, pe de altă parte, transferul de către o persoană a reședinței sale obișnuite într‑un stat membru reflectă voința acestei persoane de a stabili acolo, cu intenția (s.n.) de a‑i conferi un caracter stabil, centrul permanent sau obișnuit al intereselor sale (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 22 decembrie 2010, Mercredi, C‑497/10 PPU, EU:C:2010:829, punctele 44 și 51).”

[33] Belgia, Olanda, Grecia, Franța, Malta, Italia, conform fișelor naționale disponibile la: <https://e-justice. europa.eu/topics/family-matters-inheritance/inheritance/succession_ro>, data ultimei accesări: 7.08.2025.   

[34] §1945 C. civ. german (BGB); art. 519 C. civ. italian corelat cu art. 126 C. proc. civ. italian.

[35] Hotărârea Curții (Camera a noua) din 27 martie 2025 în cauza C-57/24 Ławida, ECLI:EU:C:2025:217.

[36] A.-L. Calvo Caravaca, A. Davì, H.-P. Mansel, op. cit., p. 222 și urm.

[37] A. Bonomi, P. Wautelet, op. cit., p. 240.

[38] I. Olaru, Rezerva succesorală în dreptul intern și în dreptul internațional privat, Solomon, 2019, p. 193, 214.

[39] D.A. Popescu,  Flexibilitate și formalism în dreptul internațional privat, Hamangiu, 2023, p. 214, nota de subsol 2.

[40] Considerentul (7) RES: „Funcționarea corespunzătoare a pieței interne ar trebui facilitată prin eliminarea obstacolelor din calea liberei circulații a persoanelor care se confruntă în prezent cu dificultăți în exercitarea propriilor drepturi în contextul unei succesiuni cu elemente de extraneitate. În spațiul european de justiție, cetățenii trebuie să își poată organiza din timp succesiunea. Trebuie garantate într-un mod eficient drepturile moștenitorilor și legatarilor, ale altor persoane apropiate defunctului, precum și ale creditorilor succesiunii.”

[41] Art. 779 C. civ. fr., modificat prin Legea nr. 2006-728 din 23 iunie 2006 – art. 1 (JO din 24 iunie 2006, în vigoare la 1 ianuarie 2007): „(1) Creditorii personali ai celui care se abține de la acceptarea unei succesiuni sau care renunță la o succesiune în frauda drepturilor lor pot fi autorizați de instanță să accepte succesiunea în numele debitorului lor, în locul și în numele acestuia. (2) Acceptarea are loc numai în favoarea acestor creditori și doar în limita creanțelor lor. Ea nu produce niciun alt efect în privința moștenitorului.”

[42] M. Grimaldi, Droit des successions, 7 édition, LexisNexis, Paris, 2017, p. 373-374.

[43] Art. 1019 alin. (1) C. civ. polonez  prevede: „În cazul în care declarația privind acceptarea succesiunii sau renunțarea la aceasta este făcută ca urmare a unei erori sau a unei amenințări, se aplică dispozițiile referitoare la viciile care afectează declarația de voință cu următoarele modificări: 1) refuzul de a i se aplica efectele juridice ale declarației trebuie să aibă loc în fața unei instanțe judecătorești; 2) moștenitorul trebuie să declare în același timp dacă și în ce mod acceptă succesiunea sau renunță la aceasta.”

În temeiul alin. (2) al art. 1019 din C. civ. polonez, moștenitorul care nu a făcut o declarație privind acceptarea succesiunii sau renunțarea la aceasta în termenul stabilit din cauza unei erori sau a unei amenințări care afectează această declarație poate evita consecințele juridice ale nerespectării acestui termen dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1) al acestui articol. În conformitate cu art. 1019 alin. (3) din Codul civil polonez, refuzul aplicării efectelor juridice ale unei declarații privind acceptarea succesiunii sau renunțarea la aceasta trebuie aprobat de o instanță judecătorească. Punctele 13, 14 și 15 din decizia Ławida.

[44] Concluziile avocatului general Szpunar prezentate la 20 ianuarie 2022 în cauza C-617/20, ECLI:EU:C:2022:49, pct. 38 și 39.

[45]  Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 2 iunie 2022, în cauza C-617/20, ECLI:EU:C:2022:426.

[46] Potrivit § 1944 BGB (Bürgerliches Gesetzbuch), un moștenitor are șase săptămâni (sau șase luni, dacă locuiește în străinătate) pentru a renunța la moștenire după ce a luat cunoștință de aceasta. Dacă moștenitorul nu face nimic în acest interval, se consideră că a acceptat moștenirea automat, prin efectul legii. Disponibil în limba germană la: < https://www.gesetze-im-internet.de/bgb/__1944.html>, data ultimei accesări: 7.08.2025.

[47] Art. 1.123 C. civ. român  preia textul  art. 807 C. civ. francez, permițând, cu titlu de excepție, revocarea pur potestativă a renunțării la succesiune, în termenul de opțiune succesorală, sub condiția ca niciun alt succesibil să nu fi acceptat moștenirea până la momentul revocării.

[48] § 1955 BGB  Forma contestării: „Contestarea acceptării sau a renunțării se face prin declarație în fața instanței succesorale. Pentru această declarație se aplică dispozițiile prevăzute la § 1945.” (traducere neoficială). Textul în limba germană este disponibil la: < https://www.gesetze-im-internet.de/bgb/__1955.html>, data ultimei accesări 7.08.2025.

[49] § 1945 BGB  Forma renunțării: „(1) Renunțarea se face prin declarație adresată instanței succesorale; declarația trebuie consemnată în procesul-verbal al instanței succesorale sau să fie făcută în formă autentică. (2) Procesul-verbal al instanței succesorale se întocmește conform dispozițiilor legii privind autentificarea actelor.” (traducere neoficială). Textul în limba germană este disponibil la :< https://www.gesetze-im-internet.de/bgb/__1945.html>, data ultimei accesări 7.08.2025.

[50] Art. 22 alin. (4) RES: „Orice modificare sau revocare a alegerii legii trebuie să îndeplinească condițiile de formă pentru modificarea sau revocarea unei dispoziții pentru cauză de moarte.” (s.n.)

Art. 27 alin. (2) RES: „Alineatul (1) se aplică de asemenea dispozițiilor pentru cauză de moarte care modifică sau revocă o dispoziție anterioară.” (s.n.)

[51] D.A. Popescu, op. cit., p. 215 și nota de subsol 1.

[52] §143 BGB – Declarația de contestare (Anfechtungserklärung)

(1) Contestarea se face printr-o declarație adresată destinatarului contestării.

(2) Destinatarul contestării este, în cazul unui contract, cealaltă parte contractuală. În cazul prevăzut la § 123 alin. 2 teza 2 (înșelăciune printr-un terț), destinatarul este acela care a dobândit direct un drept din contract.

(3) În cazul unui act juridic unilateral care trebuia îndeplinit față de o altă persoană, această persoană este destinatarul. Același lucru se aplică și pentru un act juridic care trebuia realizat față de o persoană sau o autoritate, chiar și atunci când actul a fost realizat față de o autoritate.

(4) În cazul unui act juridic unilateral de alt tip, destinatarul este oricine care a dobândit în mod direct un avantaj juridic din acel act. Totuși, dacă declarația de voință trebuia adresată unei autorități, contestarea se poate face printr-o declarație adresată acelei autorități; autoritatea trebuie să informeze pe cel care a fost direct afectat de actul juridic. (s.n.) Traducere  neoficială, textul în limba germană este disponibil la: < https://www.gesetze-im-internet.de/bgb/143.html >, data ultimei accesări 7.08.2025.

[53] Supra nota 8.

[54] Supra nota 9.

[55] Art. 27 RES: „Condițiile de formă ale dispozițiilor pentru cauză de moarte întocmite în formă scrisă

(1)  O dispoziție pentru cauză de moarte întocmită în formă scrisă îndeplinește condițiile de formă în cazul în care forma sa respectă legea: (a) statului în care a fost întocmită dispoziția sau în care a fost încheiat pactul asupra unei succesiuni viitoare; (b) statului a cărui cetățenie o posedă testatorul sau cel puțin una dintre persoanele a căror succesiune este vizată de un pact asupra unei succesiuni viitoare, fie la momentul întocmirii dispoziției sau al încheierii pactului, fie la momentul decesului; (c) statului în care își are domiciliul testatorul sau cel puțin una dintre persoanele a căror succesiune este vizată de un pact asupra unei succesiuni viitoare, fie la momentul întocmirii dispoziției sau al încheierii pactului, fie la momentul decesului; (d) statului în care își are reședința obișnuită testatorul sau cel puțin una dintre persoanele a căror succesiune este vizată de un pact asupra unei succesiuni viitoare, fie la momentul întocmirii dispoziției sau al încheierii pactului, fie la momentul decesului; sau (e) în ceea ce privește bunurile imobile, a statului în care acestea sunt situate.”

[56]  A. Bonomi, P. Wautelet, op. cit., pct. 25, p. 445.

[57] <https://e-justice.europa.eu/topics/family-matters-inheritance/inheritance/succession/hu_ro#ref-5-care-este-autoritatea-competentă>, data ultimei accesări 8.08.2025.

[58] <https://e-justice.europa.eu/topics/family-matters-inheritance/inheritance/succession/lu_ro>, data ultimei accesări 8.08.2025.

[59] JO L 257 28.8.2014, p. 73.

[60] A. Bonomi, P. Wautelet, op. cit., p. 444, pct. 20 și nota de subsol 27.

[61] Pct. 27, Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 2 iunie 2022 în cauza C-617/20, ECLI:EU:C:2022:426.

[62] §1944 BGB, intitulat „Termenul prevăzut pentru renunțarea la succesiune”, prevede: „(1) Termenul pentru renunțarea la succesiune este de șase săptămâni. (2) Termenul începe să curgă din momentul în care moștenitorul a luat cunoștință de dreptul său la succesiune și de temeiul acestuia. […] (3) Termenul este de șase luni în cazul în care defunctul a avut ultimul domiciliu exclusiv în străinătate sau în care moștenitorul locuia în străinătate atunci când a început să curgă termenul.”

[63] §1945 BGB, intitulat „Forma de renunțare la succesiune”, prevede: „Renunțarea la succesiune este efectuată printr-o declarație formulată la instanța succesorală; declarația trebuie constatată prin consemnare într-un proces-verbal sau într-o formă autentificată în mod public.

[64] Supra, nota 8.

[65] Pct. 48, Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 2 iunie 2022 în cauza C-617/20, ECLI:EU:C:2022:426.

[66] Potrivit art. 49 alin. (1) din Legea bulgară privind succesiunile, acceptarea se poate face prin declarație scrisă adresată Rayonen sad (Tribunalul de Raion, Bulgaria) în circumscripția căruia s-a deschis succesiunea. În acest caz, acceptarea se înscrie într-un registru prevăzut în acest scop. În conformitate cu art. 51 alin. (1) din legea menționată, la cererea oricărei persoane interesate, tribunalul de raion, după citarea titularului dreptului succesoral, stabilește pentru acesta un termen pentru depunerea declarației de acceptare sau de renunțare la succesiune. Art. 51 alin. (2) prevede că, în cazul în care nu răspunde în termenul care îi este acordat, moștenitorul pierde dreptul de a accepta succesiunea. Potrivit art. 51 alin. (3), declarația moștenitorului este înscrisă în registrul prevăzut la art. 49 alin. (1) din aceeași lege. În temeiul art. 52 din Legea  bulgară privind succesiunile, renunțarea la succesiune se efectuează în conformitate cu procedura prevăzută la art. 49 alin. (1) din aceeași lege și este înscrisă în registru în conformitate cu aceeași procedură.

[67] Supra, nota 9.

[68] Pct. 48, Hotărârea Curții (Camera a zecea) din 30 martie 2023 în cauza C-651/21, ECLI:EU:C:2023:277.

[69] Pct. 49, Hotărârea Curții (Camera a zecea) din 30 martie 2023 în cauza C-651/21, ECLI:EU:C:2023:277.

[70] Supra, nota 66.

[71] Pct. 54, Hotărârea Curții (Camera a zecea) din 30 martie 2023 în cauza C-651/21, ECLI:EU:C:2023:277.

[72] Concluziile avocatului general, domnul Maciej Szpunar, prezentate la 22 mai 2025 în Cauza C‑789/23 [Tatrauskė], I. J. împotriva Registrų centras, ECLI:EU:C:2025:378.

[73] Art. 3 alin. (2) RES: „(2) În sensul prezentului regulament, termenul «instanță judecătorească» include orice autoritate judiciară și toate celelalte autorități și profesioniști din domeniul juridic competenți în materie de succesiuni, care exercită atribuții judiciare sau acționează în baza delegării de competențe de către o autoritate judiciară sau acționează sub controlul unei autorități judiciare, cu condiția ca aceste autorități și profesioniști din domeniul juridic să ofere garanții în ceea ce privește imparțialitatea și dreptul tuturor părților de a fi audiate și cu condiția ca hotărârile pronunțate de aceștia în temeiul legii statului membru în care își exercită activitatea:

(a) să poată face obiectul unei căi de atac sau al unui control de către o autoritate judiciară; și

(b) să aibă o forță și un efect similare cu cele ale unei hotărâri a unei autorități judiciare privind aceleași aspecte.

Statele membre notifică Comisiei care sunt celelalte autorități și profesioniști din domeniul juridic menționați la primul paragraf în conformitate cu articolul 79.”

[74] Croația, Austria, Cehia

[75] Hotărârea Curții (Prima Cameră) din 23.05.2019 în cauza C-658/17 W.B., ECLI:EU:C:2019:444.

[76] Hotărârea Curții (Prima Cameră) din 16.07.2020 în cauza C-80/19 E.E., ECLI:EU:C:2020:569.

[77] I. Olaru, Navigating cross-border inheritance: the European certificate of succession, national certificates, and forced heirship dynamics, ERA Forum, volumul 26, p. 321-335, disponibil la adresa: <https://doi.org/10.1007/ s12027-025-00848-6>, data ultimei consultări 6.08.2025.

[78] Hotărârea Curții (Camera a Cincea) din 23.01.2025 în  cauza C-187/23 Albausy, ECLI:EU:C:2025:34.

---

 [AI1]Are alineat unic.