Teorie și practică notarială*
PARTEA I
(continuare în numărul viitor)
Rezumat
Acest material înțelege să realizeze câteva clarificări sumare cât privește regimul execuțiunii testamentare, în perspectiva unei
REZUMAT
Procedura succesorală notarială este cea mai complexă și importantă procedură cu care au fost învestiți notarii publici, motiv pentru care ea trebuie disecată și analizată în toate elementele sale componente pentru valorificarea sa deplină în practica notarială și a instanțelor de judecată. Astfel, prin prezenta lucrare se propune o abordare deductivă, întrucât pornește de la viziunea generală a textelor de lege și expunerilor doctrinare în vederea explicării și relevării unor noi fațete ale instituțiilor implicate în dezbaterea procedurii succesorale notariale, vizând chiar și unele propuneri de lege ferenda, precum și încurajarea includerii acestora în uzul notarial. Pornind de la ideea de identificare a limitelor principiului libertății de voință a părților implicate în devoluțiunea succesorală, se angrenează o serie de discuții privind nedemnitatea succesorală și incidența acesteia cu dreptul penal și dreptul procesual penal, prezentarea și conținutul articolului 1.010 C. civ., natura juridică, precum și problematica posibilității confirmării nulității absolute și caducitatea legatului făcut nedemnului, toate acestea cu scopul de a accentua caracterul unitar și divers prin prisma instituțiilor de drept civil incidente.
Cuvinte-cheie: art. 1.010, confirmarea nulității absolute, nedemnitatea succesorală, art. 27 Cod de procedura penală, caducitate, libertatea de voință în procedura succesorală
Procedura succesorală este acel mijloc prin intermediul căruia se transmite patrimoniul unui defunct către una sau mai multe persoane care îndeplinesc condițiile cerute de lege. În funcție de prezența antagonismului sau lipsa acestuia între drepturile și interesele legitime ale părților implicate, aceasta poate avea fie un caracter notarial, necontencios, fie un caracter judiciar, contencios.
Procedura succesorală notarială prin ansamblul normelor procedurale ce o reglementează este cea care pune cel mai bine în lumină aptitudinea notarului public de a fi un adevărat „judecător de necontencios și al justiției preventive”[1], un partener al justiției. În acest sens putem spune că de esența acestei proceduri este principiul disponibilității ce încoronează suveranitatea voinței părților în derularea și finalitatea acestei proceduri, principiu care este, de regulă, unul dintre pilonii de bază ai oricărui act sau procedură notarială, fiind consacrat atât de dreptul comun în materie procedurală prin articolul 9 din Codul de procedură civilă, cât și de legislația specială prin articolul 78 din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995.
Finalitatea procedurii succesorale notariale este prezentată în articolul 107 din Legea nr. 36 care statuează că notarul public „stabilește calitatea moștenitorilor și legatarilor, întinderea drepturilor acestora, precum și compunerea masei succesorale”. Toate aceste aspecte sunt consacrate printr-un instrumentum probationis denumit certificat de moștenitor. În realizarea acestui scop, notarul are un rol activ, întrucât el nu este un simplu observator imparțial, ci stabilește în mod concret care este raportul juridic dintre părți dedus spre soluționare prin consultarea de înscrisuri, consultarea unor registre publice, audierea martorilor, audierea părților etc. Acest rol activ presupune o armonizare între principiul disponibilității și cel al realizării unui serviciu de interes public, cel dintâi fiind o premisă pentru cel din urmă, căci odată învestit notarul public cu cererea de deschidere a procedurii succesorale, el trebuie să depună toate diligențele pentru a realiza un act legal și în conformitate cu voința reală a părților, așa cum prevede articolul 80 alin. (1) din Legea nr. 36/1995[2].
Complexitatea procedurii notariale succesorale este dată de existența numeroaselor instituții de drept civil incidente în materie, cum ar fi: reprezentarea succesorală, nedemnitatea succesorală, exheredarea, legatul, testamentul etc., precum și de relaționarea acestora în cadrul raporturilor juridice concrete. Astfel, pe fondul manifestării principiului disponibilității corelat cu principiul libertății de voință[3] incident în materia actelor civile se naște întrebarea practică: Pot moștenitorii prin acordul lor să atribuie o parte din patrimoniul succesoral nedemnului?
Pentru a putea răspunde la această întrebare va trebui ca mai întâi să facem o scurtă rememorare a instituțiilor incidente în acest caz concret. Astfel, vom începe abordând conceptul de „nedemnitate succesorală”.
Nedemnitatea succesorală[4] este o sancțiune de drept succesoral ce operează atunci când persoanele cu vocație generală de a moșteni, având fie calitatea cerută de lege, fie fiind desemnați de către defunct, săvârșesc o serie de fapte reglementate strict de Cod, ce contravin imperativului moral al bunei-credințe, al ordinii publice și al bunelor moravuri reglementate cu titlu general în articolele 11 și 14. Sediul materiei este reprezentat de articolele 958 – 961 C. civ.
Nedemnitatea are două forme de manifestare, dar și un caracter judiciar din punctul de vedere al constatării faptelor respective, încât pentru a determina existența sau inexistența faptelor prevăzute de Cod este necesară intervenția instanței, penală sau civilă, care să constate săvârșirea faptelor respective[5]. Prin urmare, avem:
– persoana condamnată penal pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe cel care lasă moștenirea;
– persoana condamnată penal pentru săvârșirea, înainte de deschiderea moștenirii, a unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moștenirea ar fi fost deschisă la data săvârșirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a făptuitorului.
B) Nedemnitatea judiciară cu trei cazuri:
– persoana condamnată penal pentru săvârșirea, cu intenție, împotriva celui care lasă moștenirea a unor fapte grave de violență, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei;
– persoana care cu rea-credință a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului;
– persoana care prin dol sau violență l-a împiedicat pe cel care lasă moștenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul.
Nedemnitatea de drept:
Din punct de vedere procedural, deși nedemnitatea de drept este imprescriptibilă, ea poate fi constatată de o sferă mai largă de persoane subsumată nu doar interesului procesual reglementat de articolul 33 C. proc. civ., ci și calității procesuale active menționate în articolul 37 C. proc. civ. Competența notarului public în constatarea cazurilor de nedemnitate de drept nu este una activă, jurisdicțională, ci pur formală și constă în a lua act de decizia instanței de judecată și a o pune în aplicare conform articolului 82 alin. (6) din Legea nr. 36/1996.
Aceste două cazuri de nedemnitate succesorală operează de drept, în sensul în care nu trebuie să existe o cerere ulterioară de constatare a operării nedemnității și inexistenței dreptului nedemnului de a concura la transmiterea patrimoniului de cuiusului prin neîndeplinirea condițiilor generale de a moșteni pe baza hotărârii penale de condamnare sau a hotărârii civile, după caz.
Demn de amintit aici este și articolul 28 din Codul de procedură penală[6], veșnic măr al discordiei între civiliști și penaliști, ce vorbește despre autoritatea hotărârii penale în civil și efectele hotărârii civile în procesul penal[7]. Astfel, acest articol influențează materia nedemnității succesorale în aceste cazuri cu incidență penală. Prin urmare, din redactarea cazurilor de nedemnitate de drept și a cazului de nedemnitate judiciară prevăzut în articolul 959 alin. (1) lit. A), rezultă că este necesar, în principiu, pentru a fi aplicată această sancțiune o condamnare penală pentru faptele prevăzute strict de lege. Deci criteriile de apreciere pentru existența cazului de nedemnitate sunt existența faptei prevăzute de legea penală cu privire la făptuitor și intenția de a ucide indiferent dacă a fost materializată sau nu.
În cazul nedemnității de drept, prin raportare la articolul 28 din Codul de procedură penală, hotărârea instanței penale are autoritate de lucru judecat față de instanța civilă care judecă acțiunea civilă. Însă cu privire la elementele constitutive ale acestei sancțiuni, existența faptei și a intenției de a ucide, concluziile instanței penale vizează în mod indirect constatarea cazului de nedemnitate, încât se stabilește existența faptei prevăzute de legea penală și persoana făptuitorului, aspecte care se subsumează noțiunii de „existența faptei”, precum și elementul subiectiv, respectiv intenția de a ucide. Acest ultim element rezultă din interpretarea per a contrario a tezei a doua a alineatului (1), prin prisma faptului că nu va avea autoritate de lucru judecat doar în cazul achitării și încetării procesului penal, însă atunci când există o condamnare va avea. Pentru aceste motive se apreciază că nedemnitatea de drept produce efecte „de drept”, fiind redundantă existența unei noi acțiuni civile în constatare, care să reconfirme ce a stabilit hotărârea penală cu autoritate de lucru judecat.
În mod excepțional, instanța civilă este chemată să se pronunțe asupra cazurilor cu valență penală, dar doar în acele situații când acțiunea penală nu se poate finaliza din motive obiective (decesul autorului faptei, amnistie, prescripția răspunderii penale), trebuind să constate săvârșirea faptei penale, intenția de a ucide a autorului precum și, dacă este cazul, existența unui act juridic care înlătură efectele nedemnității. Se consacră astfel un caz inedit în care instanța civilă se pronunță asupra unor elemente ce sunt guvernate de Codul penal și Codul de procedură penală.
Nedemnitatea judiciară:
Nedemnitatea judiciară, spre deosebire de cea de drept, poate fi invocată de o sferă limitată de persoane, cei care ar putea justifica un interes legitim, și este afectată de un termen de decădere. Ea poate fi invocată doar după deschiderea moștenirii de cuiusului, moment determinat conform articolului 954 C. civ., iar orice invocare a acesteia înainte de acest moment are semnificația unui act juridic asupra unei moșteniri nedeschise și este sancționată cu nulitatea absolută conform articolului 956 C. civ. În mod expres, Codul civil consacră calitate procesuală activă comunei sau municipiului doar în cazul singular al inexistenței unui alt succesibil exceptând nedemnul. Din această enumerare observăm că lipsește și județul, deși din punct de vedere administrativ acesta este o unitate administrativ-teritorială alături de celelalte. Această excludere își are justificarea în articolul 1.138 C. civ. ce elimină dreptul județului de a culege o moștenire vacantă, însă nu vedem niciun impediment pentru ca acesta să moștenească în temeiul unui testament, pentru că articolul 1.138 este de strictă interpretare și aplicare, iar vocația succesorală poate fi dobândită prin desemnarea de către defunct prin testament.
Nedemnitatea judiciară trebuie pusă în valoare din punct de vedere procesual printr-o acțiune declaratorie[8], o subspecie a acțiunii în constatare ce vizează așa cum a fost calificată în doctrină „constatarea existenței sau inexistenței unui raport juridic”[9]. Prin intermediul acesteia, la cererea părților interesate, instanța va face aprecierea cu privire la incidența cazului de nedemnitate, apreciere ce presupune existența faptei și modul de raportare al autorului cu privire la faptă.
La o primă analiză a celui dintâi caz de nedemnitate judiciară am fi tentați să afirmăm că se creează o diferență de tratament juridic pentru cei care săvârșesc fapte de nedemnitate cu incidență penală, potrivit articolului 28 din Codul de procedură penală. Moștenitorilor celor care săvârșesc fapte de nedemnitate judiciară ce presupun o condamnare penală li se creează o situație mai dificilă prin intentarea unei noi acțiuni în constatare cu respectarea termenului de decădere de un an. Așa cum am analizat anterior, nedemnitatea de drept presupune existența faptei și intenția de a ucide a făptuitorului, ce dobândesc autoritate de lucru judecat prin hotărârea de condamnare. Nedemnitatea judiciară presupune mai mult de atât pentru că, în primul rând, în acest caz faptele nu sunt săvârșite cu intenția de a ucide, ci vizează cel mult producerea rezultatului mai grav, decesul, din culpa făptuitorului, iar, în al doilea rând, hotărârea penală nu reprezintă o finalitate în sine, ci doar un element al acțiunii în declararea nedemnității alături de existența/inexistența unui act juridic care să o înlăture în mod expres, precum și de modul conștient al autorului cu privire la fapta sa. Prin urmare, instanța civilă nu reiterează elementele stabilite în procesul penal, ci pe baza acestora produce judecăți de valoare și clarifică raportul juridic dedus judecății. Apreciem că această atitudine psihologică nu poate fi disociată de conceptul de „prejudiciu” indiferent de forma sa de manifestare, care se determină in abstracto prin raportare la buna-credință, ordinea publică și bunele moravuri ce pot guverna raporturile ce se desfășoară între membrii unei familii. Constatăm că în mod corect instanța, într-o speță, a reținut în cauză incidența acestor aspecte prin faptul că: „pârâtul a cauzat un prejudiciu de ordin moral defunctului și a conchis că reaua-credință de care a dat dovadă pârâtul în executarea obligației de plată a pensiei de întreținere a condus în mod cert la afectarea intereselor defunctului, care trebuia să beneficieze de un tratament costisitor. Totodată, instanța de judecată a apreciat că întreaga situație creată de către pârât a avut, în mod evident, un impact negativ asupra defunctului în relația tată-fiu. Doctrina de specialitate afirmă că un copil se naște cu nevoia fundamentală de siguranță în relația cu mama și tatăl lui, necesitând atât prezența lor fizică, cât și cea emoțională. Părinții trebuie să-i ofere baza de siguranță care să-l facă să simtă că este iubit, protejat și sprijinit, dependența de părinți din primii ani de viață reprezentând condiția primordială a autonomiei, încrederii și siguranței lui ca adult și a capacității lui de a iubi și de a fi iubit, de a avea relații sănătoase. Deși defunctul a fost paralizat la pat încă de la naștere, aflându-se în totală dependență de o altă persoană, acesta a fost privat complet, pe parcursul vieții sale, de iubirea paternă și sprijinul moral și financiar al pârâtului, iar lipsirea de întreținere la care avea dreptul de cuius a lezat solidaritatea materială și morală care trebuie să existe între membrii de familie. Prin privarea defunctului de prezența fizică și afecțiunea tatălui, necesare în vederea unei creșteri și dezvoltări armonioase, precum și prin neplata pensiei de întreținere cuvenite și necesare în vederea achiziționării tratamentelor pentru vindecarea sau ameliorarea afecțiunilor grave de care suferea de cuius, pârâtul i-a afectat în mod ireversibil interesele. Mai mult decât atât, pârâtul a dat dovadă în continuare de pasivitate și lipsă de respect față de memoria defunctului, neînțelegând să contribuie sub nicio formă la cumpărarea locului de veci sau la cheltuielile de înmormântare, deși cunoștea că situația financiară a reclamantei este una foarte modestă, aceasta fiind nevoită să se împrumute de la terțe persoane pentru a putea îndeplini datinile creștinești.[10]
În ceea ce privește efectele nedemnității, acestea pot fi înlăturate conform articolului 961 C. civ. doar de către victima faptelor de nedemnitate, întrucât vizează aspecte strict personale de ordin moral ce urmăresc armonizarea dintre conduita reprobabilă a făptuitorului și modul de raportare al victimei la faptă. Așadar, pentru evitarea tuturor situațiilor echivoce, articolul 961 trebuie strict aplicat și interpretat nu doar prin prisma dispozițiilor articolului 10 C. civ., ci și prin textualitatea sa onerativă. Aceste efecte pot fi înlăturate doar în mod expres și numai dacă îmbracă forma unui act autentic notarial sau a unui testament, legiuitorul român nedistingând în privința felului acestuia, autentic sau olograf. Prin raportare la articolul 956 C. civ. constatăm că acesta este un caz de excepție pentru că este unul dintre cazurile permise de lege, alături de clauza de raport al donațiilor reglementată în articolul 1.147 C. civ.[11], prin care un act juridic inter vivos are ca obiect un drept eventual asupra unei moșteniri nedeschise. Prin voința exclusiv unilaterală a victimei nedemnității se împietează asupra condițiilor generale de a moșteni ale unui viitor succesibil vinovat de fapte blamabile, în absența căreia nu ar fi putut să participe la devoluțiunea succesorală.
Articolul 1.010 C. civ.:
Articolul 1.010 din noul Cod civil vizează o situație de excepție, și anume aceea a confirmării liberalităților, fiind una dintre ineditele situații în care chiar și nulitatea absolută poate fi acoperită prin confirmare. Acest articol este poziționat în mod sugestiv în cadrul titlului III, capitolul întâi, secțiunea a șasea, intitulat „Dispoziții speciale”, indicând faptul că această instituție este o adevărată rara avis a Codului civil.
Premisele aplicării acestui articol sunt date de existența calităților cerute de lege, și anume acelea de moștenitor universal sau cu titlu universal, indiferent de vocația legală sau testamentară a acestora. Nu este decât o reiterare a regulii instituite de articolul 1.282 din Codul civil, în materia liberalităților, în special a testamentelor, întrucât unde exista aceeași rațiune se impune aceeași soluție[12], nefiind singurul caz în care legiuitorul român face referire la materia generală a contractelor[13] cu aplicabilitate în privința dispozițiilor cu efecte mortis causa. De menționat aici este faptul că pentru a putea confirma liberalitatea defunctului, cei chemați la moștenire trebuie să participe în mod efectiv la devoluțiunea succesorală, astfel, aceștia trebuie să îndeplinească toate condițiile generale de a moșteni, precum și cea specială a lipsei dezmoștenirii. Apreciem că actul confirmării al moștenitorului legal nerezervatar exheredat va fi lipsit de efecte cu privire la succesiunea respectivă, întrucât nu are vocație cu privire la nicio parte din moștenire, fiind înlăturat de către testator. Confirmarea respectivă va fi lovită de inopozabilitate, încât dreptul potestativ ce se naște la data deschiderii moștenirii, prin corelație cu principul relativității efectelor actului juridic, nu va mai putea afecta situația juridică a devoluțiunii succesorale pentru că premisa majoră a acestui silogism ce se greva pe vocația succesorală utilă lipsește. Respectivul act va fi valabil mergând pe regimul juridic al actului juridic unilateral prin intermediul căruia „un act efectuat nu dăunează dar nici nu profită terților”, fiind legat de aceste efecte doar autorul actului.
Procedura confirmării este una simplificată, în act netrebuind să se mai facă mențiunile din articolul 1.264 C. civ., fiind suficient ca voința să fie certă și ulterioară deschiderii moștenirii pentru a nu fi considerată pact asupra unei moșteniri nedeschise.
Mai mult decât atât, observăm că instituția confirmării liberalităților, spre deosebire de dreptul comun în materie, se realizează nu de către autorul actului lovit de nulitate, ci de continuatorii personalității sale juridice, moștenitorii săi universali ori cu titlu universal, aceștia putând confirma numai actele juridice lovite de nulitate încheiate anterior decesului de către de cuius și sub nicio formă nu poate viza actele juridice încheiate de aceștia în decursul procedurii succesorale.
Ca natură juridică apreciem că acest act reprezintă un act de acceptare tacită în cazul în care se face anterior deschiderii procedurii succesorale și anterior oricărei forme de exercitare a dreptului de opțiune succesorală conform articolului 1.108 C. civ., încât vizează un act de dispoziție cu privire la bunurile ce fac obiectul liberalității nule. Acest act de dispoziție denumit formal „confirmare” nu reprezintă nimic altceva decât un act juridic declarativ, încât validează retroactiv aparența în drept, act ce poate fi nu numai cu titlu gratuit, ci și cu titlu oneros, însă nefiind posibil de încadrat în tagma noțiunii de „renunțare in favorem”. Practic moștenitorii acceptă moștenirea și renunță la dreptul de a invoca motivul de nulitate, dar în mod indirect se lipsesc de o parte din emolumentul succesiunii ce li s-ar fi cuvenit în absența confirmării nulității legatului sau donației, iar, în plus, confirmarea nu are ca obiect conform articolului 1.747 „dreptul de a culege o moștenire deschisă sau o cotă din aceasta”. Cu toate acestea, nici în situația în care prin confirmare se validează un legat universal sau cu titlu universal nu poate fi vorba de renunțare in favorem, încât actul de renunțare in favorem are un caracter global vizând toate drepturile succesorale asupra moștenirii ale moștenitorului ce confirmă legatul. Apreciem că aceste cazuri prezentate mai sus se subsumează sferei de reglementare a articolului 1.110 alin. (2) C. civ., cu mențiunea că noțiunea de „bunuri din moștenire” trebuie apreciată lato sensu.[14] Atunci când renunțarea la dreptul de a cere nulitatea implică inexistența unei contraprestații și are drept obiect un contract de donație, se ridică întrebarea dacă această operațiune juridică reprezintă de facto o donație indirectă[15]. Apreciem că în principiu nu se încadrează în noțiunea de donație indirectă încât cel care confirmă nu o face având la bază un veritabil animus donandi, ci urmărește să dea curs ultimei voințe a defunctului, de care moștenitorii săi sunt de regulă legați nu doar moral, ci și afectiv, motiv pentru care constatăm că este un act juridic neutru, similar renunțării la moștenire, având un caracter pur abdicativ[16]. Nu excludem de plano și posibilitatea de a îmbrăca forma unei donații indirecte, în acest caz, donatorii fiind constrânși de rigorile specifice acestei categorii, și anume respectarea condițiilor de fond ale donațiilor, precum și existența intenției liberale (animus donandi), urmând regimul juridic de drept comun al contractului de donație cu toate efectele juridice subsecvente.
În privința modului de operare a confirmării trebuie mai întâi să facem distincție de felul nulității care afectează actul. În cazul nulității relative, textul nu ridică probleme deosebite, mergând pe dreptul comun în materie cu particularitatea că vor putea confirma doar dacă prin încheierea actului autorul/autorii confirmării acestuia intră în categoria persoanelor „ale căror interese sunt ocrotite prin dispoziția legală încălcată”, exceptând, bineînțeles, cazul actelor intuitu personae.
În cazul nulității absolute, chestiunea trebuie analizată în detaliu, întrucât textele de la confirmarea nulității relative trebuie aplicate mutatis mutandis ținând cont de regimul juridic al nulității absolute.
Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acțiune în termen de trei ani, iar pe cale de excepție oricând, în absența unei stipulații legale contrare[17], dar confirmarea pe cale de acțiune poate fi efectuată nu doar în decursul termenului de trei ani, ci și după expirarea acestui termen[18], atât timp cât subzistă posibilitatea invocării nulității pe cale de excepție, întrucât prin această apărare se paralizează doar pretenția reclamatului și se pune piedică executării unui contract afectat de o nulitatea relativă. Prin opunerea excepției nu se va pronunța și nulitatea actului respectiv, cu toate consecințele legale aferente, iar situația juridică creată va subzista fie până la confirmarea actului de către cel îndreptățit, fie până la încheierea unei tranzacții între părțile actului sau, după caz, între succesorii acestora. Mai mult, prin prisma faptului că acțiunea în anulare este o cerere în realizare și nu una în constatare, temeiul desființării actului fiind cererea părților, actul beneficiază de prezumția de legalitate, iar prin scurgerea timpului și împlinirea termenului de prescripție de trei ani nu se va înfrânge această prezumție, fiind considerat valabil similar oricărui act ale cărui condiții de valabilitate au fost pe deplin respectate.
În cazul nulității absolute efectele prezentate mai sus operează contrar, în sensul că este imprescriptibilă și pe cale de acțiune, și pe cale de excepție, iar pronunțarea nulității face obiectul unei acțiuni în constatare prin care instanța cel mult ia act de faptul că a operat nulitatea absolută. În cazul de față trecerea timpului nu are niciun efect și asta pentru că quod nullum est nullum producit effectum. Constatăm că acest articol nu face nicio mențiune privind termenul în care poate fi efectuată confirmarea, iar de aici vine întrebarea: este un termen de prescripție sau de decădere?
Din punct de vedere juridic confirmarea este strâns legată de dreptul material la acțiune, fiind una dintre formele sale de manifestare, în sens negativ, prin renunțarea la dreptul de a invoca nulitatea, ce este însăși esența dreptului material la acțiune în acest caz. Prin prescripție se stinge dreptul material la acțiune însemnând dreptul de a apela la coerciția statală pentru a aduce la îndeplinire un drept, iar aceasta presupune o atitudine culpabilă din partea creditorului raportului juridic civil care este pasiv în exercitarea drepturilor sale. Prin urmare, obligația debitorului devine naturală, iar în caz de executare nu dă naștere la plată nedatorată. În speță, interesul de a efectua confirmarea este al beneficiarului liberalității și nicidecum al moștenitorilor universali ori cu titlu universal, pentru că prin confirmare li se diminuează emolumentul succesiunii. În ceea ce privește durata termenului, acesta ar fi cel din dreptul comun, conform articolului 2.517 C. civ.[19], iar începutul curgerii sale este marcat de dobândirea calității de „moștenitor universal ori cu titlu universal”[20] și nu de la data decesului, pentru că contra non valentem agere non currit praescriptio[21], iar în caz contrar s-ar deturna de la finalitatea lor dispozițiile care reglementează termenul de opțiune succesorală. Calificarea acestui termen ca fiind de prescripție ar însemna ca, în absența confirmării moștenitorilor universali ori cu titlu universal, să opereze prescripția dreptului de a mai putea confirma, or, în acest caz, pasivitatea acestora este în interesul lor și în detrimentul beneficiarului liberalității, implicând absența caracterului sancționator specific prescripției extinctive pentru neglijența în exercitarea drepturilor. Un alt aspect este reprezentat de invocarea prescripției, sfera subiecților procesuali interesați este în mod nejustificat foarte restrânsă prin prisma construcției juridice prezentate anterior, fiind vorba doar de creditorii succesibililor cu vocație asupra emolumentului liberalității nule.
Din cele prezentate mai sus rezultă că nu poate fi calificat drept termen de prescripție.
Dacă dorim să ne raportăm la acesta ca fiind un termen de decădere, trebuie să plecăm de la premisa că un act lovit de nulitate absolută naște o situație juridică neclară, incertă, perpetuă, ce are la bază motive de ordine publică vizând în principal securitatea statică a circuitului civil, încât acest act poate fi oricând anulat. În mod excepțional, atunci când situația de fapt se armonizează cu situația juridică prin trecerea timpului, chiar dacă izvorul producător de efecte juridice este nul, legiuitorul alege să valideze aparența în drept, dar pe temeiuri diferite[22]; spre exemplu: dacă A vinde lui B un bun imobil, deși actul de vânzare este nul, dacă va trece un timp suficient, B va fi recunoscut proprietar, dar nu în temeiul confirmării actului nul, ci, în acest caz, securitatea dinamică a circuitului civil va fi prioritară în temeiul uzucapiunii. Paradoxal, în ceea ce privește liberalitatea, de la momentul încheierii până la momentul decesului se merge pe dreptul comun în materie de nulitate absolută, iar de la momentul decesului apare o nouă posibilitate, derogatorie, aceea de a confirma moștenitorii universali sau cu titlu universal, în calitate de continuatori ai personalității defunctului putând face mai mult din punct de vedere juridic decât autorul lor. În acest caz, din rațiuni similare, securitatea dinamică este asigurată prin posibilitatea confirmării de către moștenitorii interesați.
Spre deosebire de prescripție care vizează stingerea dreptului material la acțiune, prin decădere se stinge însuși dreptul subiectiv civil, iar odată cu decesul de cuiusului apare o posibilitate pentru definitivarea acestei situații pendinte. Pentru acest motiv este ridicată la nivel de normă de ordine publică și asta pentru că nulitatea absolută este o chestiune imperativă în toate aspectele ce o vizează: cazuri, invocare, confirmare etc. În acest sens apreciem că sancțiunea decăderii este bine-venită în acest context, dat fiind faptul că notarul public poate invoca din oficiu decăderea, iar în acest caz nu mai lasă la aprecierea părților ca în cazul prescripției extinctive clarificarea unor probleme ce implică securitatea circuitului civil. De asemenea, mai sunt mărite și perspectivele valorificării drepturilor și intereselor legitime ale părților care nu sunt limitate doar la aprecierea instanței judecătorești.
În doctrină se recunoaște faptul că termenele de decădere pot fi stabilite nu doar în mod expres, ci și în mod tacit[23]. Însă principala problemă ce există aici este faptul că legiuitorul nu stabilește termenul, iar calificarea termenului ca fiind de prescripție sau de decădere are drept premisă majoră existența termenului, nu deducerea acestuia pe cale de interpretare. Mai mult, în cazul reglementării decăderii aceasta nu beneficiază de norma supletivă ce stabilește un termen general de decădere, precum în cazul prescripției. De asemenea, în caz de dubiu asupra naturii juridice a unui termen[24] articolul 2.547 C. civ. vine să tranșeze această dilemă, stabilind că se vor aplica regulile de la prescripție fără a fi calificat ca termen de prescripție.
Din aspectele prezentate anterior rezultă că legiferarea decăderii este una excepțională, fiind de strictă interpretare și aplicare conform articolului 10 din Codul civil, și nu se admite o extindere a reglementării pe cale de interpretare și analogie în ceea ce privește, pe de o parte, existența termenului și, pe de altă parte, natura sa juridică, chiar dacă în stabilirea acestui al doilea aspect pare că se pliază pe rațiunea decăderii.
În realitate, de regulă, atunci când doi se bat al treilea câștigă, iar acest principiu pare că se aplică și în problema noastră. Așa cum am văzut, confirmarea nu poate fi sus-pusă nici unui termen de decădere și nici unui termen de prescripție, rămânând doar soluția calificării dreptului de a confirma ca fiind un drept potestativ grevat pe o situație juridică generată de un act nul absolut. Astfel, situația juridică își are izvorul în două fapte juridice:primul este stricto sensu și vizează existența motivului de nulitate absolută ce afectează liberalitatea ca delict civil, atunci când este cazul[25], iar cel de al doilea este unul complex (fapt juridic stricto sensu + fapt juridic lato sensu) și este reprezentat de decesul autorului plus acceptarea moștenirii de către succesibilii cu vocație universală sau cu titlu universal, încât doar din acest moment se naște dreptul de a confirma nulitatea absolută. De asemenea, mai putem afirma că în cazul în care este vorba despre dreptul de proprietate dreptul beneficiarului liberalității este unul condițional, fiind vorba de un caz de proprietate anulabilă[26], incluzând regimul juridic aferent acestei categorii.
Dreptul de a confirma este definit ca fiind un drept potestativ, deoarece reprezintă „puterea conferită unei persoane de a modifica sau stinge o situație juridică preexistentă”[27]. În doctrină este unanim admis că dreptul potestativ este imprescriptibil sub rezerva unei prevederi legale contrare; prin urmare, el se va stinge în momentul în care va lua sfârșit și situația juridică din care izvorăște. În cazul articolului 1.010 C. civ. această situație juridică se stinge cel mai târziu în momentul în care titularii dreptului de a confirma își pierd calitatea cheie – de moștenitor universal sau cu titlu universal. Apreciem că această calitate este în strânsă legătură cu dreptul de opțiune succesorală și implicit cu devoluțiune succesorală, întrucât aceste două instituții vizează transmiterea patrimoniului unei persoane decedate către cei care au acceptat succesiunea. Așadar, întrucât liberalitatea are obiect un drept patrimonial, și drepturile conexe ce se pot naște din această situație juridică vor avea un caracter patrimonial, implicit, și drepturile potestative. Aceste bunuri până la momentul în care se definitivează devoluțiunea succesorală se vor afla în indiviziune, ca masă patrimonială distinctă în patrimoniul moștenitorilor. De aici rezultă că situația juridică pe care se grefează dreptul potestativ se va stinge cel mai târziu în momentul definitivării, respectiv atunci când bunurile ce sunt emolumentul unei liberalități nule vor ieși din indiviziune și vor intra în patrimoniul moștenitorilor, marcând momentul final până când poate fi exercitat dreptul de a confirma.[28] În măsura în care această categorie de moștenitori va confirma în unanimitate, situația juridică se va definitiva mai devreme.
În absența unanimității apreciem că articolul 1.010 C. civ. nu poate fi valorificat, deoarece atunci când avem un act plurilateral nul absolut, nu putem invoca nulitatea absolută împotriva anumitor părți, ci împotriva tuturor, așa încât un act nu poate beneficia de prezumția de valabilitate față de unii și să fie nul absolut față de alții. Având la bază relativitatea hotărârii judecătorești, acest raționament se va putea aplica cu atât mai mult în cazul confirmării.[29]
Notarul public, în cadrul procedurii succesorale, va trebui să pună în discuția părților motivul de nulitate absolută în temeiul articolului 1.247 alin. (3), iar părțile vor trebui să aleagă ce cale au de urmat, calea confirmării sau suspendarea procedurii succesorale[30] și adresarea către instanță pentru a declara nulitatea absolută[31], în măsura în care vor să includă bunul ce face obiectul liberalității în masa succesorală. Nimic nu împiedică ca această problemă să fie tranșată ulterior printr-o nouă cerere de dezbatere cu privire la bunuri suplimentare din moștenire. De asemenea, nu vedem niciun impediment în punerea în întârziere a moștenitorilor vizați, dar după ce se naște dreptul de a confirma, în temeiul articolului 1.263 alin. (6).
Referitor la sfera cazurilor de nulitate care ar fi susceptibile de a li se aplica articolul 1.010, apelăm la tehnica legislativă folosită, întrucât textul face diferențiere între „vicii de formă” ce implică nulitatea absolută și „orice alte motive de nulitate”.
În general, condițiile de formă urmăresc să protejeze în principal manifestarea de voință a părților, atenționându-le asupra consecințelor juridice pe care viitorul act le va produce și să asigure validitate a consimțământului, statul neavând decât un interes subsidiar,[32] motiv pentru care nu ar putea ridica probleme deosebite în cazul confirmării.
În ceea ce privește al doilea caz, „orice alte motive de nulitate”, în absența unei practici judiciare apreciem că trebuie procedat cu maximă prudență cu privire la aceste „alte motive”, pentru că se poate ajunge ușor la fraudă la lege. Astfel, în acest context ni se pare judicioasă discuția cu privire la natura interesului ocrotit de către normele care prevăd drept sancțiune nulitatea absolută. Nu există nicio îndoială cu privire la faptul că natura acestui interes este una generală, publică, însă în literatura de specialitate[33] se afirmă că interesul general nu este nimic altceva decât suma intereselor private și de aici rezultă că este de interes general ca să ai un interes privat. Acest interes general nu este imuabil, ci efemer prin raportare la realitatea socială din punct de vedere spațial și temporal, iar acesta evoluează odată cu societatea. Așadar, interesul general se apreciază prin raportare la scurgerea timpului, creând două subcategorii: un interes general statornic ce ține de însăși esența sistemului nostru de drept și un interes general a cărui nesocotire poate fi acoperită prin scurgerea timpului atunci când există concordanță între situația de fapt și cea juridică, prima fiind sursa celei de a doua. În primul caz, autorul citat dă drept exemplu „un contract care ar avea ca obiect vânzarea unei persoane ca sclav care poate fi desființată oricând”, având la bază ideea „că libertatea personală este un principiu natural, perpetuu, care nu poate fi înfrânt de trecerea timpului […] fiind o valoare care transcende orice formă de organizare socială, fiind imună la trecerea timpului”[34]. Prin urmare, ceea ce particularizează cauzele de nulitate absolută nu este numai natura interesului general ocrotit, ci și izvorul material al acestuia, precum și sistematizarea normei juridice încălcate în cadrul ierarhiei principiilor și normelor de drept.
Pentru a încerca să găsim o soluție acesta ar putea fi, de lege ferenda, unul dintre criteriile de care ar putea ține cont cel chemat să aplice articolul 1.010 privind acele „orice alte motive de nulitate”, alături de articolul 1 din Codul civil și de acel potestas specific priceperii și pregătirii fiecărui profesionist al dreptului, însă apreciem că ar fi edificatoare o intervenție a practicii judiciare sau ultima ratio a legiuitorului pentru valorificarea deplină a acestor posibilități.
Deși nu se distinge în privința felului confirmării, facem mențiunea că actul confirmării se va putea face, de regulă, tacit în cazul testamentului prin executare voluntară, fiind supusă acelorași rigori specificate mai sus, iar la donație doar în mod excepțional[35].
Acest articol 1.010 din Codul civil, în ciuda faptului că are o formulare ce aparent accentuează caracterul dispozitiv, prin interpretarea sistematică a acestuia deducem că legiuitorul nu a acordat o libertate absolută în aplicarea sa, ci este supusă unor rigori și restricții ce fac destul de problematică punerea acestuia în practică și valorificarea sa deplină pe fondul penuriei legislative și a absenței precedentului judiciar în această materie.
După încheierea acestei discuții generale, fără a fi derizorie, revenim la întrebarea din introducere privitoare la posibilitatea acordării prin acord a unei părți din patrimoniul succesoral de către moștenitori nedemnului.
Așa cum am arătat și în introducere, procedura succesorală notarială este un act de justiție particular ce își are temeiul strict în voința părților, însă această putere cu care este învestit notarul public în soluționarea dosarului succesoral nu este absolută, ci este supusă dispozițiilor din Codul civil din cartea a IV-a intitulată „Despre moștenire și liberalități”. În consecință, doctrina[36] stabilește că pentru a putea moșteni, o persoană trebuie sa aibă capacitate de a moșteni, să nu fie nedemnă, să aibă vocație succesorală, precum și, în anumite cazuri, să nu fie dezmoștenită. Toate aceste condiții se apreciază la momentul decesului unei persoane. De aceea, atunci când se dispune printr-un legat în favoarea nedemnului, fără o declarație expresă în sensul înlăturării nedemnității, efectele actului respectiv se vor produce de la momentul decesului. În mod instinctiv, prin coroborarea cu articolul 1.071 litera c) am fi tentați să afirmăm că legatul respectiv este caduc[37], însă aici trebuie făcute unele nuanțări. Așadar, de la momentul încheierii până la momentul morții, actul respectiv va fi valabil și nu va fi supus nici sancțiunii nulității, deoarece nu încălcă nicio prevedere legală, dar efectele sale sunt suspendate până la momentul decesului testatorului.[38] Pe de altă parte, nu există niciun text de lege care să impună testatorului să înlăture efectele nedemnității la momentul când face legatul, ci acest act se va putea face oricând până la momentul decesului, tocmai pe considerentul că aceste acte își produc efectele mortis causa. Nedemnitatea este constatată de către notarul public sau, după caz, de către instanță, iar efectele declarative vor retroactiva până la momentul decesului de cuiusului și prin urmare, din momentul constatării se poate vorbi despre caducitate. Caducitatea este definită ca fiind o „cauză de ineficacitate ulterioară încheierii actului juridic civil și independentă de voința părților, care face imposibilă producerea efectelor respectivului negotium”[39]. Cu toate acestea, este interesantă propunerea făcută de legiuitor privind aplicarea caducității, încât dacă analizăm antecedența cauzală a acestui caz observăm că izvorul material, respectiv fapta care atrage sancțiunea caducității se săvârșește fie anterior legatului, fie ulterior, dar cel mai târziu până la deces chiar dacă efectele se vor produce ulterior, la deces. Avem aici doar o singură excepție, cazul prevăzut la art. 959 alin. (1) lit. b), care se poate săvârși și după decesul de cuiusului șise pliază pe ipoteza de la articolul 1.071 litera c). Din această perspectivă constatăm că din punctul de vedere al producerii efectelor, cu o singură derogare, cauzele caducității sunt contemporane cu legatul și nicidecum ulterioare, în considerarea faptului că existența nedemnității se apreciază de la momentul decesului chiar și atunci când este constatată de instanță.
Prin deferirea unei părți din patrimoniul defunctului nedemnului, moștenitorii urmăresc ca acesta să dobândească direct de la defunct fără a mai trece prin patrimoniul moștenitorilor respectivi, încât, fiind o liberalitate, va fi supus reducțiunii sau raportului, dacă va fi cazul, și există posibilitatea ca să nu fie respectată pe deplin voința acestora. Dar vor putea uza aceștia de articolul 1.010 C. civ. pentru a realiza această operațiune juridică?
În temeiul articolului 9 din Legea nr. 36, notarul are obligația profesională de a asigura temeinicia și legalitatea actelor pe care le înfăptuiește. Remarcăm că moștenitorii vor să impieteze asupra cauzelor generale de a moșteni și încearcă să suprime o cauză de nulitate. Din perspectiva sancțiunii aplicabile observăm că dacă se dezbate o procedură succesorală și se emit actele aferente în cadrul devoluțiunii moștenirii, respectivele acte vor fi lovite de nulitate absolută, chiar dacă va fi vorba de o devoluțiune testamentară a moștenirii, încât condițiile generale de a moșteni nu se aplică în funcție de natura moștenirii, ci sunt universale.
Cu privire la posibilitatea confirmării observăm că moștenitorii nu vor putea uzita de prevederile articolului 1.010. Este adevărat că în baza principiului general qui potest plus, potest minus, iar din punct de vedere sancționator nulitatea, prin prisma efectelor retroactive, este mult mai gravă și mai drastică decât caducitatea, deși în esență finalitatea este aceeași – ineficacitatea actului juridic. Dar principiul general prezentat mai sus își trage esența din instituția analogiei, or, dispozițiile speciale care prevăd o sancțiune, prin raportare la articolul 1.010 C. civ., sunt de strică interpretare și aplicare. Instituția nulității și instituția caducității, deși par asemănătoare, sunt foarte diferite din perspectiva regimului juridic aplicabil[40]. Astfel, articolul 1.010 are în vedere doar situația nulității, iar instituția confirmării ține strict de regimul juridic al nulității și sub nicio formă nu poate fi aplicată pentru a cenzura efectele caducității în cazul unei devoluțiuni testamentare.
Este adevărat că lipsa calităților cerute de lege pentru a moșteni are drept sancțiune nulitatea absolută, iar articolul 1.010 vizează inclusiv posibilitatea confirmării acesteia, dar în condițiile stricte și limitative prezentate anterior în cadrul acestei lucrări. Cu titlu de nuanță, articolul 1.010 vizează acele clauze de nulitate ce sunt cuprinse în liberalități ce sunt anterioare decesului, or, această cauză de nulitate este concomitentă sau chiar ulterioară decesului defunctului și asta pentru că în conformitate cu articolul 954 alin. (1), „moștenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia”.
Mai mult, o altă dovadă în sprijinul inaplicării acestei posibilități ține de reglementarea instituției reprezentării succesorale prevăzute în articolele 965 – 969 C. civ., pentru că dacă s-ar da curs posibilității moștenitorilor de a nesocoti efectele nedemnității, s-ar goli de conținut această instituție și ar deveni inaplicabilă. Moștenitorii descendenți ai nedemnului nu ar mai putea veni la moștenirea de cuiusului de la care a fost exclus nedemnul, acest lucru fiind posibil sub rezerva unei condiționări subiective, și anume lipsa intenției de a acorda nedemnului o parte din patrimoniul succesoral.
Printre soluțiile posibile ce ar putea da curs voinței moștenitorilor am putea identifica vânzarea cotei-părți aferente sau donarea acesteia conform art. 1.747 – 1.754 C. civ., operațiune juridică ce se poate realiza fie în cadrul procedurii succesorale notariale, fie în afara acesteia, dar în acest caz bunurile nu se vor dobândi direct de la defunct, ci vor fi mijlocite de patrimoniile moștenitorilor, cu toate consecințele aferente. Sub nicio formă nu este permisă părților aplicarea trunchiată a instituțiilor incidente în materia devoluțiunii succesorale, în absența unei derogări din partea legiuitorului.
Concluzie:
Procedura succesorală notarială este una dintre cele mai complexe, atât din punct de vedere juridic, cât și social, fiind cea care pune cel mai bine în lumină caracterul efervescent al dreptului succesoral. Ea este acel vas ce creează premisele interacțiunii diverselor norme de drept civil, însă nu întotdeauna instituțiile incidente se intersectează și se influențează reciproc, fiecare păstrându-și individualitatea fără a se exclude. Astfel, confirmarea liberalităților poate coexista cu nedemnitatea succesorală, fiecare păstrându-și regimul juridic aferent fără a da un caracter eterogen devoluțiunii succesorale legale. De aceea, dacă am încerca să extragem o judecată de valoare din acest studiu, chintesența este surprinsă de citatul dramaturgului scoțian Sir James Matthew Barrie: „A muri este o adevărată aventură.”
NOTAR STAGIAR LUCA ROBERT-GABRIEL
CAMERA NOTARILOR PUBLICI SUCEAVA
Ț
Bibliografie:
Boroi, G., Anghelescu, C. A., 2012, Curs de drept civil. Partea generală, București, Hamangiu.
Boroi, G., Stancu, M., 2016, Drept procesual civil, București, Hamangiu.
Nicolae, M., 2010, Tratat de prescripția extinctivă, București, Universul Juridic.
Baias, F.-A. (coord.), Chelaru, E. (coord.), Constantinovici, R. (coord.), Macovei, I. (coord.), 2014, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ediția a II-a, București, C.H. Beck.
Stoica, V., 2013, Drept civil. Drepturi reale principale, București, C.H. Beck.
Nicolae, M. (coord.), Almășan, A., Avram, M., Diaconiță, V., Ilie, G. A., Nicolae, M., Paziuc, C., Pop, L., Popa, I. F., Rațiu, M. A., Rizoiu, R., Stoica, V., Zidaru, G. L., 2020, Probleme teoretice cu implicații practice, București, Solomon.
Dunca, D., Negrilă, D., 2015, Drept civil. Moșteniri și liberalități. Note de curs, vol. II, București, Notarom.
Chirică, D., 2014, Tratat de drept civil. Succesiuni și liberalități, București, C.H. Beck.
Boroi, G., Anghelescu, C. A., Nazat, B., Nicolae, I., 2019, Fișe de drept civil. Partea generală, Persoanele, Drepturile reale, Obligațiile, Contractele, Moștenirea, Familia, ediția a 4-a, București, Hamangiu.
Nicolae, M., 2018, Drept civil. Teoria generală, volumul II (Teoria drepturilor subiective civile), București, Solomon.
Deak, Fr., Popescu, R., 2014, Tratat de drept succesoral, vol. I (Moștenirea legală), București, Universul Juridic.
Deak, Fr., Popescu, R., 2014, Tratat de drept succesoral, vol. II (Moștenirea testamentară), București, Universul Juridic.
Deak, Fr., Popescu, R., 2014, Tratat de drept succesoral, vol. III (Transmisiunea și partajul moștenirii), București, Universul Juridic.
Popa, I., Moise, A.-A., 2013, Drept notarial. Organizarea activității. Statutul notarului. Proceduri notariale, București, Universul Juridic.
Deak, Fr., Mihai, L., Popescu, R., 2018, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. III, ediția a V-a, București, Universul Juridic.
Popa, I.-F. (coord.), Moise, A.-A. (coord.), 2016, Legea notarilor publici. Comentariu pe articole, București, Solomon.
Ciobanu, V. M. (coord.), Nicolae, M. (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I.
Udroiu M. (coord.), 2017, Codul de procedură penală. Comentariu pe articole art. 1-603, ediția a II-a, București, C.H. Beck.
Stoica, V., „Pot fi exercitate drepturile potestative abuziv?”, publicat pe www.juridice.ro la data de 19.10.2016.
Județul Constanța, Sentința Civilă
numărul 389 din data de 18.01.2019, publicată pe www.roli.ro.
[1] Pentru mai multe detalii a se vedea I. Popa, Alin-Adrian Moise, Drept notarial. Organizarea activității. Statutul notarului. Proceduri notariale, Universul Juridic, București, 2013, p. 25 – 40;
[2] Articolul 80: „(1) Notarul public are obligația să deslușească raporturile juridice dintre părți cu privire la actul pe care vor să îl încheie, să verifice dacă scopul pe care îl urmăresc este în conformitate cu legea și să le dea îndrumările necesare asupra efectelor lui juridice. (2) De asemenea, el trebuie să ceară părților, ori de câte ori este cazul, documentele justificative și autorizațiile necesare pentru încheierea actului sau, la cererea acestora, va putea obține el însuși documentația necesară, având acces liber la orice registru public. (3) Actele din care rezultă drepturi ce urmează a fi supuse publicității în cazurile și condițiile prevăzute de lege se vor comunica, de îndată, la locul unde se ține această evidență, de notarul public, care va face și demersurile necesare în numele titularilor pentru ducerea la îndeplinire a tuturor lucrărilor de publicitate. (4) În vederea îndeplinirii obligațiilor ce îi revin potrivit dispozițiilor alin. (2) și (3), notarul public va avea acces liber la birourile de publicitate imobiliară, precum și la alte instituții în vederea obținerii actelor și informațiilor necesare îndeplinirii procedurilor notariale, va putea solicita și obține de la organul fiscal competent al autorității administrației publice locale certificatul fiscal emis pe suport hârtie sau în format electronic. (5) Notarul public are obligația, în cazul persoanelor vârstnice, să le pună în vedere drepturile prevăzute la art. 30 din Legea nr. 17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice, republicată, cu modificările și completările ulterioare.” (s.n.)
[3] A se vedea: G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea Generală, Hamangiu, București, 2012 p. 134 – 138.
[4] Pentru mai multe detalii a se vedea: Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral, vol. I (Moștenirea legală), Universul Juridic, București, 2014, p. 95 – 129.
[5] Apreciem că noțiunea de „judiciar” trebuie interpretată în sensul că sfera organelor care constată existența faptelor este strict reglementată de lege, fiind vorba în primul rând de instanța penală și în subsidiar de instanța civilă în lipsa îndeplinirii condițiilor pentru a trage o la răspundere penală o persoană și nu se poate apela la o serie de proceduri speciale pentru a constata cum ar fi procedura certificării de fapte reglementată de articolele 150 – 151 din Legea nr. 36/1995 sau procedura de asigurare a probelor reglementată de articolele 359 – 365 C. proc. civ.
[6] Art. 28: (1) Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.
(2) Hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.
[7] Mihail Udroiu (coord.), Codul de procedură penală, Comentariu pe articole art. 1-603, ediția a II-a, C.H. Beck, București, 2017, p. 158 – 159.
[8] V. M. Ciobanu (coord.), M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, ediția a II-a, Universul Juridic, București, 2016, p. 166 – 173.
[9] A se vedea G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Hamangiu, București, 2016, p. 54.
[10] Pentru expunerea completă, a se vedea: Jud. Constanța, Sentința Civilă numărul 389 din data de 18.01.2019, publicată pe www.roli.ro.
[11] Cu privire la natura juridică a clauzei de raport din articolul 1.147 C. civ., a se vedea: R. G. Luca, „Raportul donațiilor: clauza de raport din art. 1147 Cod Civil”, publicat pe www.juridice.ro la data de 3.08.2018.
[12] Art. 1.282. „Transmisiunea drepturilor și obligațiilor către succesori: (1) La moartea unei părți, drepturile și obligațiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulația părților ori din natura contractului nu rezultă contrariul.”
[13] A se vedea în acest sens și alineatul (1) al articolului 1.039 C. civ.: „(1) Regulile de interpretare a contractelor sunt aplicabile și testamentului în măsura în care sunt compatibile cu caracterele juridice ale acestuia.”
[14] G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Hamangiu, București, 2012, p. 74: „În sens larg prin bunuri se desemnează atât lucrurile, cât și drepturile privitoare la acestea.”
[15] Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. III, ediția a V-a, Universul Juridic, București, 2018, p. 216 – 222.
[16] A se vedea Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral, vol. III (Transmisiunea și partajul moștenirii), Universul Juridic, București, 2014, p. 106.
[17] A se vedea articolul 1.223 alin. (2) C. civ.: „Anulabilitatea contractului nu poate fi opusă pe cale de excepție când dreptul la acțiune este prescris.”
[18] Conform articolului 13 C. civ.: „Renunțarea la un drept nu se prezumă.”
[19] Art. 2.517 – Termenul general de 3 ani: „Termenul prescripției este de 3 ani dacă legea nu prevede un alt termen.”
[20] Dobândirea calității de moștenitor universal ori cu titlu universal se realizează la momentul exercitării dreptului de opțiune în sensul acceptării succesiunii.
[21] Prescripția nu curge împotriva celui împiedicat să acționeze.
[22] A se vedea M. Nicolae, Tratat de prescripție extinctivă, Universul Juridic, București, 2010, p. 50.
[23] A se vedea în acest sens și: V. Terzea, comentariul articolului 2.545, în Flavius-Antoniu Baias (coord.), Eugen Chelaru (coord.), Rodica Constantinovici (coord.), Ioan Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ediția a II-a, C.H. Beck, București, 2014, p. 2278 – 2279.
[24] Bineînțeles, dacă este realizată premisa majoră a stipulării termenului.
[25] Reținem că în cazul legatului cuprins în testament, cauza de nulitate absolută nu reprezintă un delict civil, deoarece de esența testamentului este caracterul său revocabil, caracteristică ce influențează și existența legatului.
[26] Pentru mai multe detalii privind proprietatea anulabilă, a se vedea: V. Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, C.H. Beck, București, 2013, p. 275 – 276.
[27] V. Stoica, „Pot fi exercitate drepturile potestative abuziv?”, publicat pe www.juridice.ro la data de 19.10.2016.
[28] V. Stoica, op. cit., p. 13 – 15.
[29] G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., p. 266 – 267.
[30] Ca motiv de suspendare se poate invoca cel de la art. 413 C. proc. civ., alin. (1) pct. 1: „Când dezlegarea depinde în tot sau în parte de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți.”
[31] G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., p. 247 – 252. Mai mult ținând cont de faptul că acest aspect este unul litigios și contradictoriu, el ar exceda competenței notarului public, cel puțin prin prisma articolului 9 din Legea nr. 36/1995.
[32] G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., p. 178.
[33] V. Stoica, „Imprescriptibilitatea dreptului material la acțiune în constarea nulității absolute a unui act juridic: o soluție discutabilă”, în M. Nicolae (coord.), A. Almășan, M. Avram, V. Diaconiță, G. A. Ilie, M. Nicolae, C. Paziuc, L. Pop, I. F. Popa, M. A. Rațiu, R. Rizoiu, V. Stoica, G. L. Zidaru, Probleme teoretice cu implicații practice, Solomon, București, 2020, p. 438 – 452.
[34] Ibidem, p. 449 – 450.
[35] Ne referim la situația în care bunul nu a fost încă predat de donator donatarului.
[36] Doina Dunca, Dana Negrilă, Drept civil: Moșteniri și liberalități, Note de curs, vol. II, Notarom, București, 2015.
[37] Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral,vol. II (Moștenirea testamentară), Universul Juridic, București, 2014, p. 169 – 174.
[38] A se vedea în acest sens și D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiuni și liberalități, C.H. Beck, București, 2014, p. 32 – 33.
[39] G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, I. Nicolae, Fișe de drept civil. Partea generală, Persoanele, Drepturile reale, Obligațiile, Contractele, Moștenirea, Familia, ediția a 4-a, Hamangiu, București, 2019, p. 126.
[40] Pentru mai multe detalii, a se vedea: M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, volumul II (Teoria drepturilor subiective civile), Solomon, București, 2018, p. 540 – 541.
Teorie și practică notarială*
PARTEA I
(continuare în numărul viitor)
Rezumat
Acest material înțelege să realizeze câteva clarificări sumare cât privește regimul execuțiunii testamentare, în perspectiva unei
SURSA: NOTARIADO.ORG
ZILELE XXI ALE TINERILOR NOTARI AI CONE SUL, un eveniment care va avea loc în paralel cu Congresul al XXIV–lea al notarilor