Rezumat: Contractul de vânzare al unui imobil autentificat de notarul public nu constituie titlu executoriu pentru obligația vânzătorului de a-l preda liber, la termenul stipulat în contract.  Analiza a pornit de la o hotărâre judecătorească prin care s-a  admis contestația la executare silită a obligației. Deși, în speța analizată, inițial, judecătorul a încuviințat cererea de începere a urmăririi silite, pe care a depus-o un executor judecătoresc, la solicitarea cumpărătorilor (procedură ce implică o analiză formală, determinată de caracterul necontencios al procedurii), creditorii obligației de predare a bunului considerând că actul notarial are caracter de titlu executoriu în temeiul art. 101 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale și al dispozițiilor art. 639 din Codul de procedură civilă, ulterior, instanțele judecătorești sesizate cu contestație la executare de către moștenitorul vânzătoarei au admis cererea – arătând că obligația de predare a bunului nu face parte din categoria creanțelor certe, lichide, exigibile, că executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu, iar actul emis de notarul public, deşi autentic, nu are forţă executorie.

S-a analizat caracterul de titlu executoriu al actului notarial, atât în speța care a generat studiul, cât și prin raportare la alte texte legale incidente, condițiile pentru ca un înscris notarial să fie  considerat titlu executoriu: creanța să fie certă, lichidă şi exigibilă, iar obligația să fie dintre cele expres prevăzute de lege ca fiind titlu executoriu, precum și instrumentele teoretice și practice de care poate dispune/pe care le poate avea în vedere atât instrumentatorul, cât și beneficiarul unui act autentic, în ipoteza neexecutării de bunăvoie a obligațiilor asumate de cocontractant.

Cuvinte-cheie: înscris autentic, titlu executoriu, creanță certă, lichidă și exigibilă, contestație la executare, clauză penală

        În cuprinsul adouă hotărâri judecătorești care au suscitat interesul notarilor şi au generat discuții este analizat un contract de vânzare autentificat a cărui executare silită în procedura judiciară aleasă de parte s-a dovedit ineficace.

        Instanțele s-au pronunțat asupra unei contestații la executare împotriva executării silite declanșate de cumpărătorii din contractul de vânzare, contestator fiind moștenitorul vânzătorului din același contract; în contract s-a stipulat că predarea locuinței urma să se facă în termen de 90 de zile de la autentificare; executorul judecătoresc a deschis dosar execuţional, a solicitat şi a obţinut prin încheiere, încuviinţarea executării silite. Moştenitorul debitorului obligaţiei de predare a imobilului a contestat executarea silită, arătând că aceasta se poate face doar pe baza unui titlu executoriu; contractul de vânzare nu reprezintă titlu executoriu, astfel că executarea silită încuviințată inițial nu se justifică. 

        În opinia cumpărătorilor rezultă că instanţa judecătorească a greşit și nu poate fi „desfiinţat un act autentic în această manieră”, neținându-se cont de prevederile art. 101 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale potrivit cărora „înscrisul autentificat de notarul public care constată o creanţă certă şi lichidă are putere de titlu executoriu la data exigibilităţii acesteia. În lipsa înscrisului original poate constitui titlu executoriu duplicatul sau copia legalizată de pe exemplarul din arhiva notarului public.”

        Analizând însă textele de lege aplicabile, soluţiainstanţelor judecătorești, potrivit căreia obligația de a preda imobilul cuprinsă în contractul de vânzare nu constituie titlu executoriu, apare temeinică şi legală. Potrivit art. 622 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., o obligație stabilită prin hotărârea instanței sau prin alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie, iar în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.

Deşi exista încheierea de încuviinţare a executării silite (aparent o simplă formalitate – având în vedere caracterul necontencios al procedurii încuviinţării executării silite), contestaţia la executarea propriu-zisă reprezintă mijlocul procedural prin care, după începerea executării silite, se realizează controlul judiciar al încheierii prin care s-a admis cererea de încuviinţare a executării şi este analizat totodată şi titlul. Potrivit art. 666 alin. 6 teza I C. proc. civ., „încheierea prin care instanţa admite cererea de încuviinţare a executării silite nu este supusă niciunei căi de atac, însă poate fi cenzurată în cadrul contestației la executare silită, introdusă în condiţiile prevăzute de lege” (s.n.).

Examinând actele şi lucrările dosarului, instanța a constatat că în cauză, executarea silită pornită prin dosar de executare a fost inițiată împotriva moștenitorului vânzătoarei, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, pentru obligația de predare a imobilului vândut; potrivit dispoziţiilor art. 632 C. proc. civ., executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu, iar instanța a reținut că actul emis de notarul public, deşi autentic, nu are forţă executorie.

În acest context, de subliniat este că instanța nu poate, potrivit art. 22 C. proc. civ., să schimbe temeiul juridic indicat de reclamant în susţinereapretenţiilor formulate, analizând cererea strict prin prisma contestației la executare indicate. De asemenea, contestația la executare nu poate fi considerată drept mijloc procedural destinat a anula sau modifica titlul creditorului, această finalitate putându-se realiza doar prin intermediul căilor reglementate ca atare de dispozițiile procedurale civile.

Pentru a se proceda la executarea silită, întrucât partea adversă nu a executat voluntar, instanța a analizat îndeplinirea condițiilor actului ce urma a fi valorificat, fără a se nega încercarea de executare a titlului. În hotărâre se reține: „[…] executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu – titlul emis de notarul public […] deși autentic, nu are forță executorie”; „înscrisurile autentificate de notarii publici sunt multiple, dar nu în cazul tuturor se pune problema caracterului de titlu executoriu, ci doar în cazul celor care constată o creanță certă, lichidă și exigibilă, astfel cum este aceasta definită de dispozițiile art. 663 Cod proc. civ.” (s.n.).

Potrivit art. 638 C. proc. civ., sunt titluri executorii şi pot fi puse în executare silită:

1.     încheierile şi procesele-verbale întocmite de executorii judecătoreşti care, potrivit legii, constituie titluri executorii;

2.     înscrisurile autentice, în cazurile prevăzute de lege;

3.     titlurile executorii notariale emise în condiţiile prevăzute de lege;

4.     titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere executorie.       

Art. 639 C. proc. civ. are o formulare similară cu art. 101 din Legea nr. 36/1995 și dispune: „(1) actul autentificat de notarul public care constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă constituie titlu executoriu. În lipsa originalului, titlul executoriu îl poate constitui duplicatul sau copia legalizată de pe exemplarul din arhiva notarului public.” (s.n.) Înscrisul autentic este definit în art. 269 C. proc. civ. ca fiind înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană, învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi în condiţiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identității părţilor, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conţinut, semnătura lor şi data înscrisului. Este, de asemenea, autentic orice alt înscris emis de către o autoritate publică şi căruia legea îi conferă acest caracter.

Profesorul G. Boroi făcea observația că legiuitorul a simțit nevoia să distingă între înscrisurile autentice care sunt titluri executorii în cazurile prevăzute de lege, tratate la art. 639 C. proc. civ. şi altă categorie de înscrisuri numită chiar titluri executorii notariale. În acest fel, s-a ajuns la o formulare redundantă de genul „alte titluri executorii” (denumirea marginală a articolului) sunt „titlurile executorii” [comentariu la art. 638 alin. (1) pct. 3], Gabriel Boroi, Noul Cod de procedură civilă – comentariu pe articole, Hamangiu, Bucureşti, 2016.

Doctrina a reținut – față de forma anterioară a textului art. 372 C. proc. civ. din care lipsea sintagma „potrivit legii” – că nu se poate vorbi despre un titlu executoriu decât atunci când există o prevedere expresă în sensul declarării ca atare a unui anumit înscris. Și în reglementarea anterioară a Codului de procedură civilă înscrisul autentic era considerat titlul executoriu, prin completarea adusă de Legea nr. 138/2014 se face însă o precizare extrem de importantă, şi anume că un astfel de înscris constituie titlul executoriu doar în cazurile prevăzute de lege; aşadar, este necesar ca, în afară de îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 269 C. proc. civ., să mai fie respectată şi condiţia ca legea să-i confere înscrisului respectiv caracter de titlu executoriu.

Articolul 663 din Codul de procedură civilă prevede că executarea silită nu se poate face decât dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă. Creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu. Creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui. Creanţa este exigibilă dacă obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată. Raportând aceste dispoziții legale la contractul încheiat de părţi (așa cum rezultă din analiza succintă a instanței de fond învestite), s-a apreciat că actul notarial nu îndeplinește condițiile respective, iar instanța de apel a menținut soluția.

Pe de altă parte, în conformitate cu dispozițiile art. 666 alin. (5) C. proc. civ., instanța poate respinge cererea de încuviințare a executării silite numai dacă:

1. cererea de executare silită este de competența altui organ de executare decât cel sesizat;

2. hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu;

3. înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu întruneşte toate condiţiile de formă cerute de lege sau alte cerinţe în cazurile anume prevăzute de lege;

4.creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă;

5. debitorul se bucură de imunitate de executare;

6. titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită;

7. există alte impedimente prevăzute de lege.

Prin urmare, dacă pentru a fi titlu executoriu trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiții (creanța să fie certă, lichidă şi exigibilă, iar obligația să fie dintre cele expres prevăzute de lege ca fiind titlu executoriu[1]), pentru respingerea cererii de încuviințare a executării silite este suficient să nu fie îndeplinită oricare dintre cele două condiții arătate mai sus.

În literatura de specialitate titlul executoriu a fost definit ca fiind înscrisul care, alcătuit în conformitate cu prevederile legale de către organul competent, permite punerea în executare silită a creanței pe care o constată. Or, în ceea ce priveşte obligaţia vânzătorului de predare a bunului, aceasta nu face parte din categoria creanţelor la care se referă dispoziţiile legale anterior menţionate şi, ca atare, contractul de vânzare-cumpărare nu reprezintă titlu executoriu pentru aducerea la îndeplinire silit a obligaţiei debitorului vânzător de a preda creditorilor bunul imobil cumpărat de aceștia. Caracterul executoriu al contractului este un efect legat de forma încheierii lui (prin înscris autentic sau sub semnătură privată cu dată certă) şi vizează facilitatea cu care creditorul poate apela la forța coercitivă a statului în vederea realizării dreptului său prin executarea silită a debitorului.

În speța analizată se pune problema dacă o obligație de a face/a nu face, rezultată dintr-un act autentificat de notarul public – cum ar fi predarea la o anumită dată a cheilor imobilului vândut – constituie sau nu titlu executoriu, concluzia instanțelor fiind convingătoare – actul autentificat nu constituie titlu executoriu în această situație[2]. Pentru obligațiile de acest fel – obligația de predare sau alte obligații de a face ori obligații de a nu face, cuprinse în actele autentice notariale – înscrisul,deşi autentic, nu are forţă executorie decât dacăexistă o dispoziţie expresă a legiuitorului în acest sens; a contrario, nu constituie titlu executoriu, în lipsa unei astfel de prevederi.

Codul civil arată, de exemplu, că pentru plata chiriei (art. 1.798), contractul delocațiune încheiat în formă autentică, precum şi cel încheiat prin înscris sub semnătură privată, înregistrat la organele fiscale este titlu executoriu; în aceleași condiții, este titlu executoriu pentru restituirea bunului dat în locaţiune (art. 1.809); contractul de arendare încheiat cu respectarea formelor prevăzute de lege este titlu executoriu pentru executarea obligației de plată a arendei (art. 1.845); de asemenea, contractul de comodat încheiat în formă autentică sau prin înscris sub semnătură privată cu dată certă, la expirarea contractului, constituie titlu executoriu pentru restituirea bunului; dacă nu este prevăzută întrebuințarea pentru care s-a împrumutat bunul ori aceasta are caracter permanent, legea îl declară titlu executoriu (art. 2.157). În aceeași ordine de idei, în virtutea art. 2.165 C. civ., împrumutul de consumațieeste titlu executoriu ca și contractul de ipotecă valabil încheiat (art. 2.431).

Raportat la speța analizată, creditorul trebuie să îl acționeze din nou în judecată pe debitor, în vederea obținerii unei hotărâri de obligare a acestuia la predarea imobilului. Exercitându-și dreptul material la acțiune, creditorul va obține de la instanță executarea silită în natură a debitorului, drept ale cărui condiții vor forma obiectul unei verificări de către instanța de judecată. Ca titlu executoriu, hotărârea judecătorească va constitui o recunoașterea dreptului creditorului de a-i aplica debitorului constrângerea specifică executării silite în natură a dreptului său sau, altfel spus, în etapa executării silite din cadrul procesului civil, constrângerea debitorului este permisă de lege. Sigur, în acest context se pune întrebarea care este eficiența actului instrumentat de notarul public, în condițiile nerespectării de către una dintre părți a unor obligații asumate. Neîndeplinirea obligației asumate dă dreptul creditorului acesteia să recurgă, după împlinirea termenului, la executarea silită, situație ce presupune obținerea din partea instanței judecătorești a unui titlu executoriu, în virtutea căruia debitorulvânzător să fie obligat să predea imobilul cumpărat către creditorul cumpărător. Doar după obținerea titlului executoriu, reclamanții vor putea apela, în condițiile art. 622 şi următoarele C. proc. civ., la executorul judecătoresc în scopul realizării executării silite (evacuarea celor care ocupă abuziv imobilul). Neexecutarea culpabilă de către una dintrepărţile contractante a obligaţiilor asumate prin contractul de vânzare-cumpărare trebuie analizată în contextul privind desfășurarea procesului civil şi dă dreptul părţii cocontractante la despăgubiri. De asemenea, pentru a constata caracterul cert al creanţei pretinse, este necesară verificarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile contractuale, aspect care nu poate rezulta din înscrisul autentificat de notarul public și oricum excede procedurii de încuviințare a executării silite (neputând fi constatată nici în încheierea prin care un judecător ar dispune punerea în executare a înscrisului autentic). Având în vedere faptul că obligaţia de a preda bunul este o obligaţie de a face, creditorului acestei obligaţii, în vederea obţinerii executării acesteia prin intermediul unei acţiuni în justiţie, nu-i revine decât sarcina de a proba existența contractului și executarea propriilor obligații urmată de afirmația că obligația debitorului, deși scadentă, nu a fost executată; acestuia din urmă îi revine sarcina de a dovedi motivul pentru care nu şi-a îndeplinit obligația de predare a lucrului vândut. Or, o asemenea constatare se poate face numai pe calea unei acţiuni intentate potrivit dreptului comun, iar nu în cadrul procedurii de încuviinţare a executării silite,în speță nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 663 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „executarea silită nu se poate face decât dacă creanța este certă, lichidă, exigibilă”.

Se vor avea în vedere și dispozițiile art. 1.516 alin. (1) C. civ., care se referă la dreptul creditorului de a obține îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligațiilor debitorului, precum și prevederile art. 1.350 alin. (1) din Codul civil, conform cărora orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat; conform alin. (2) al aceluiaşi articol, atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, persoana este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii. Totodată, art. 1.530 C. civ. prevede dreptul creditorului la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei.

Art. 1.536 C. civ. admite însă că neexecutarea la timp a unei obligații de a face este întotdeauna prejudiciabilă pentru creditor, de vreme ce, în cazul acestui tip de obligații, se prevede un criteriu legal pentru calculul daunelor moratorii.Neexecutarea obligaţiei contractuale nu determină stingerea acesteia şi înlocuirea sa cu o obligaţie nouă, de dezdăunare, ci în temeiul art. 1.547 C. civ., debitorul este ţinut să repare prejudiciul cauzat cu intenţie sau din culpă; de altfel, culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării (art. 1.548 C. civ.).

Prin urmare,în materie contractuală operează o prezumţie de vinovăție a debitorului, deoarece, în caz de neexecutare sau de executare necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiei, creditorul trebuie să probeze doar existența obligației și neexecutarea acesteia. Reclamantul are dreptul de a se bucura de toate prerogativele pe care dreptul de proprietate asupra unui imobil i le conferă, inclusiv cele care privesc posesia şifolosinţa acestuia. În consecință, beneficiază şi de posibilitatea de a solicita evacuarea persoanelor care folosesc imobilul proprietatea lui, fără a deține un titlu în acest sens. De altfel, potrivit art. 888 C. proc. civ., „în cazul în care obligaţia debitorului prevăzută în titlul executoriu constă în lăsarea posesiei unui bun, în predarea unui bun sau a folosinţei acestuia ori în evacuarea debitorului dintr-o locuinţă sau dintr-o altă incintă, în desfiinţarea unei construcţii, plantaţii sau a altei lucrări ori în îndeplinirea oricărei alte activităţi stabilite pentru realizarea drepturilor creditorului, iar debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa în termenul prevăzut în somaţie, creditorul va solicita executarea silită”. De asemenea, potrivit art. 897 C. proc. civ. „dacă partea obligată să evacueze ori să predea un imobil nu îşiîndeplineşte această obligaţie în termen de 8 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării, ea va fi îndepărtată prin executare silită, iar imobilul va fi predat celui îndreptăţit”.

Pe de altă parte, vorbind de eficiența actului notarial ca titlu executoriu, se pune problema clauzelor inserate în cuprinsul acestuia. Astfel, de exemplu, s-a pus problema dacă unact autentic notarial constituie titlu executor pentru suma stabilită de părți cu titlu de clauză penală în cazul în care această sumă este determinată în concret, iar obligația principală nu a fost executată în termenul stipulat, care a expirat, de către partea care s-a obligat; pe cale de consecință s-a pus în discuție dacă în temeiul art. 638 – 639 C. proc. civ. este posibilă executarea silită a sumei stabilite drept clauză penală. Clauza penală[3] este definită ca fiind acea convenție accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său. Scopul clauzei penale este de a determina dinainte, după învoiala părţilor, cuantumul daunelor-interese datorate creditorului de către debitorul care nu-și execută obligaţia, iar penalitatea stipulată nu devine exigibilă decât dacă debitorul a fost pus în întârziere de a-şi executa obligația. Natura juridică a clauzei penale este aceea a unui mijloc de evaluare anticipată a despăgubirilor la care dă naştere neexecutarea obligaţiei sau executarea ei tardivă ori necorespunzătoare; în același timp ea constituie şi un mijloc de garanție a executării întocmai a obligațiilor, având prin aceasta o natură dublă. În cazul în care părțile au inserat în contract o astfel de prevedere, creditorul nu trebuie să mai facă dovada întinderii prejudiciului suferit prin întârzierea obligației de predare de către debitor, dar instanța va stabili caracterul cert și lichid al creanței solicitate de către creditorul reclamant și în acest caz. Dar în această situație,acţiunea directă, respectiv executarea silită, poate fi paralizată prin contestaţie la executare, în cadrul căreia se poate pune sub semnul întrebării caracterul cert şi exigibil al creanţei ce se doreşte a fi executată, astfel încât doar instanța de judecată poate aprecia dacă în cauză există motive temeinice de natură a justifica executarea silită.

De regulă, instanțele de judecată nu pot interveni asupra clauzei penale, dar Codul civil instituie în mod expres două excepţii, în art. 1.541 respectiv, judecătorul poate micşora clauza penală când cuantumul acesteia este vădit excesiv faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului sau când obligaţia principală a fost executată în parte şi a profitat creditorului.

Un alt impediment relevat de jurisprudenţă este acela că exigibilitatea unei creanțe nu depinde doar de simpla expirare a termenului, ci şi de refuzul de îndeplinire, care presupune verificarea existenței unei culpe a debitorului.

Pe de altă parte, conform art. 712 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestație la executare şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în acel titlu.

De asemenea, instanța a constatat că este posibil ca „clauza din contract să nu prevadă în mod expres întinderea prejudiciului în caz de neexecutare, ci stabileşte doar că pentru întârzierea în executarea obligaţiilor se datorează «penalităţi de întârziere potrivit legii»”; o asemenea stipulație nu produce efecte juridice şi nu conferă creditorului dreptul de a obţinepenalităţi de întârziere la nivelul stabilit pentru creanţele bugetare, întrucât prevederile contractuale nu se pot completa cu dispoziţii legale (C.A. Bucureşti, Secția a V-a comercială, Decizia nr. 2332/2005, jurisprudenţă Sintact).

În privința pactului comisoriu, art. 1.553 C. civ. prevede că acesta: „[…] produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului. (2) În cazul prevăzut la alin. (1), rezoluţiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării. (3) Punerea în întârziere nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condiţiile în care pactul comisoriu operează.” Prin stipularea pactului comisoriu, adică prin voinţa lor, părţile supun faptul neexecutării contractului unei clauze de rezoluțiune convențională, nemaifiind necesar să ceară rezoluțiunea judiciară.

„De asemenea, tribunalul arată și faptul că nu doar obligaţiile de plată a unei sumei de bani cuprinse într-un act autentic notarial, constituie o creanţă în sensul art. 639 C. civ., ci orice obligaţie de a da, de a face sau de a nu face care întrunește condiţiile prevăzute de lege. Caracterul cert, lichid și exigibil al creanţei se apreciază în funcţie de specificul obligaţiilor prevăzute de părţi. În cauză, tribunalul nu poate să nu aibă în vedere pactul comisoriu de ultim grad și convenţiapărţilor asupra termenului de 16.04.2018” (Tribunalul Bucureşti – Decizia civ. nr. 3817/2018, jurisprudenţă Sintact).

Potrivit dispoziţiilor art. 1.536 C. civ., „în cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală […]”.

Aşadar, dacă părțile au evaluat convențional cuantumul daunelor-interese moratorii (printr-o clauză penală, de exemplu), dar acesta este mai mic decât nivelul dobânzii legale penalizatoare, creditorul este îndreptățit să pretindă daune-interese suplimentare pe lângă dobânda legală dacă poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligației. Practic, legiuitorul prezumă faptul că simpla întârziere în executarea unei obligații cauzează creditorului un prejudiciu egal valoric cu dobânda legală, însă evaluarea daunelor-interese moratorii nu înlătură dreptul creditorului de a dovedi în mod efectiv existența unui eventual prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligației. Este posibil însă ca părțile să convină o evaluare a prejudiciului în sumă mai mică decât dobânda legală.

Dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei prin aplicarea unei amenzi civile, tot prin sesizarea instanţei de executare care apreciază asupra cererii creditorului, cu obligarea debitorului la plata unei amenzi civile în favoarea statului, pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu.

Transpunerea în planul dreptului procesual a principiului executării în natură şi voluntare a obligaţiilor constituie reglementarea conţinută în art. 622 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executoriu se duce la îndeplinire de bunăvoie, iar în cazul în care debitorul nu îşi execută în acest mod obligaţia, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită.Penalitatea stabilită de către legiuitor (art. 905 C. proc. civ.), plătibilă în favoarea creditorului, reprezintă un mijloc indirect de constrângere a debitorului în vederea îndeplinirii obligaţiei, fiind o sancţiune valabilă numai în cazul în care debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi împlinită prin altă persoană, nu are caracter reparator şi este limitată în timp.

Dacă prin înscrisul notarial sunt prevăzute în mod generic drepturile şi obligațiile părților, fără a identifica în concret ceobligații revin în caz de neexecutare, instanța are nevoie să coroborezeactul notarialcu elemente extrinseci acestuia pentru a stabili certitudinea creanței, lichiditatea și exigibilitatea, ceea ce presupune o durată mai mare a procesului și implicit întârzierea în obținerea drepturilor creditorului.

Sub un alt aspect, legat tot de rigurozitatea clauzelor din actul notarial, în scopul protejării intereselor părților implicate, nu este lipsit de importanță să amintim că procedura contestaţiei la executarea propriu-zisă este deschisă şiterţului vătămat prin executare, atunci când acesta pretinde un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit ori care face obiectul predării silite.

În hotărârea analizată se reține că, urmare a somației executorului judecătoresc, societatea ____SRL, prin administrator a comunicat executorului că își are sediul şi funcționează la acea adresă, fără a preciza însă cu ce titlu și nu înțelege să dea curs acțiunii în evacuare, în lipsa unui titlu executoriu împotriva sa. În acest context, era important ca în contractul de vânzare să fi fost precizat faptul că locuința este ocupată, ca sediu social, de o societate înființată în baza Legii nr. 31/1990; de asemenea, să fie clarificată natura juridică a cedării folosinței către societate – dacă aceasta s-a făcut cu titlu gratuit (comodat) sau cu titlu oneros (închiriere) ori cu alt titlu – împrejurări față de care era mai ușor să se procedeze la aplicarea prevederilor legale în materie. Neexistând un titlu executoriu pentru evacuarea celui care folosește locuința, refuzul acestuia de a o preda liberă către moștenitorul vânzătoarei, ca acesta la rândul său să i-o poată preda cumpărătorului, pare a fi îndreptățit.

În concluzie, caracterul de act autentic nu conferă de plano executorialitate (sau altfel spus, aceasta nu rezultă ex lege); categoria titlurilor executorii notariale este una intermediară în raport cu dispoziţiile art. 632 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că nu reprezintă nici hotărâri judecătorești, nici înscrisuri propriu-zise care pot fi puse în executare; pe de altă parte, notarul public nu poate exercita atribuții de soluționare a unui eventual conflict între creditor şi debitor; Curtea Constituțională de altfel este restrictivă în privința atributelor de jurisdictio şi de imperium, adică de a „spune” dreptul, ce revin exclusiv instanţelorjudecătoreşti, astfel încât este dificil să anticipăm, în speță, ce soluție se va pronunța – aceasta depinzând exclusiv de cererea ce urmează a se adresa instanței. Chiar ţinându-se seama de natura obligațiilor inserate în cadrul actului notarial, de întinderea acestora, de acordul de voință al părților, de evaluarea sau nu a prejudiciului, executorialitatea fiind strâns legată de caracterul necontestat al creanței, în speța analizată, înscrisul autentic exhibat nu reprezintă titlu executoriu, iar hotărârile celor două instanțe sunt corecte.

---

[1] A se vedea, de exemplu, art. 1.798, art. 1.809 alin. (2) și (3), art. 1.845, art. 2.157, art. 2.165, art. 2.431 C. civ.

[2]A se vedea în ce condiții obligațiile de a face și a nu face constituie titluri executorii – art.903 și art. 904 C.proc. civ.

[3]Art. 1.538 C. civ.