– GARANȚII –

Rezumat

Prezentul studiu a pornit de la observația, desprinsă din practica notarială, privind apariția unui tip particular de instrument juridic: contractul de furnizare de inputuri pentru agricultură garantat prin ipotecă imobiliară instituită asupra terenurilor agricole extravilane. Această formă contractuală a atras atenția datorită recurenței ivite în anumite regiuni caracterizate prin condiții favorabile desfășurării activităților agricole, aspect care sugerează nu doar o simplă întâmplare, ci mai degrabă o tendință într-un anumit segment al tranzacțiilor juridice și economice.

Din perspectivă juridică, ipoteca imobiliară reprezintă un drept real accesoriu asupra unui bun imobil constituit în vederea garantării executării unei obligații principale. Ea se naște ca un corolar necesar al obligației pe care creditorul intenționează să o securizeze, conferindu-i acestuia alternative legale în cazul în care debitorul refuză plata voluntară a prețului contractual.

În mod tradițional, ipoteca imobiliară este utilizată în special în contextul contractelor de credit sau de împrumut, în care un bun imobil, de regulă proprietate a debitorului, este adus în garanție în favoarea creditorului (bancă sau altă instituție financiară). Scopul acestei garanții reale este de a asigura recuperarea creanței în circumstanțe de neexecutare, oferind creditorului prioritate la valorificarea bunului ipotecat prin proceduri de executare silită.

Observația care a stat la baza studiului constă însă în extinderea uzanțelor tradiționale ale ipotecii imobiliare către un alt tip de raport juridic: contractul de furnizare în care obligația principală nu mai este neapărat un credit bănesc, ci chiar obligația de a furniza produse sau servicii agricole. În practică, acest tip de contract apare atunci când un furnizor (de inputuri agricole, tehnologii, echipamente etc.) și un beneficiar – de regulă un fermier sau o persoană juridică implicată în activități agricole – convin ca achitarea unei prestații viitoare să fie asigurată prin constituirea unei ipoteci asupra terenurilor agricole extravilane deținute de beneficiar.

Cuvinte-cheie: furnizare input pentru agricultură, ipotecă terenuri agricole extravilan, creditare agricultură, practici abuzive

_________

În funcție de nevoile economice ale societății, de configurația legislativă sau de politicile sociale ale statului, instrumentele juridice manifestă o dinamică adaptativă continuă, care poate dobândi noi uzanțe menite să genereze soluții adecvate sau să le ajusteze pe cele existente, cu scopul menținerii echilibrului social. Această dinamică nu este una arbitrară, ci reflectă necesitatea ca norma civilă să răspundă în mod eficient transformărilor economice și sociale, astfel încât instituțiile de drept să rămână aplicabile și utile în practica juridică contemporană.

Corelate permanent cu nevoile actuale ale societății, instrumentele dreptului civil se adaptează pentru a oferi răspunsuri juridice situațiilor existente, orientându-se spre rezultate stabile și spre efecte practice durabile. Această adaptare presupune nu doar transformări legislative, ci și interpretări juridice care permit normelor să funcționeze în circumstanțe noi, conferind părților implicate posibilitatea de a acționa într-un cadru legal predictibil și funcțional (de exemplu, prin adaptarea contractelor la situații noi și menținerea utilității sociale a acestora în practică).

Prin aceste mecanisme de adaptare, instrumentele civile susțin stabilitatea economică, contribuie la asigurarea rezilienței societale prin distribuirea echitabilă a resurselor și sprijină coeziunea socială — elemente esențiale pentru obținerea unui echilibru social durabil pe termen mediu și lung. În ansamblu, circuitul civil nu este doar un sistem de reguli statice, ci un proces dinamic, capabil să asigure dialogul dintre normă și realitatea social-economică, astfel încât să promoveze atât predictibilitatea juridică, cât și adaptarea la evoluțiile societale.

Descrierea contextului. Concret, situația supusă analizei vizează criza din sfera agro pe tot lanțul comercial și agricol: fermier – distribuitor – producător. Situația financiară extrem de dificilă cauzată de factorii cu impact major a condus, în prezent, la  decapitalizarea fermierilor nu doar din România, ci inclusiv din Uniunea Europeană, astfel cum rezultă din amendamentele Proiectului de rezoluție legislativă a Parlamentului European referitoare la propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului de modificare a Regulamentelor (UE) nr. 1308/2013, (UE) nr. 2021/2115 și (UE) nr. 2021/2116 în ceea ce privește consolidarea poziției fermierilor în cadrul lanțului de aprovizionare cu alimente din 29 septembrie 2025, „sectorul agricol, în special fermierii, care garantează securitatea alimentară, se confruntă cu o serie de provocări. Pandemia de COVID-19, instabilitatea din ce în ce mai mare a comerțului global, fenomenele meteorologice extreme tot mai intense și războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei aflat în curs au condus la o creștere fără precedent a costurilor factorilor de producție agricolă legați de energie și la o perioadă prelungită de inflație ridicată, care afectează costurile fermierilor și prețurile la alimente”.

Trebuie menționat că, în acest moment, „agricultura românească se finanțează într-o proporție covârșitoare prin credit furnizor (peste 1,5 miliarde de euro), integral fermier-distribuitor și parțial distribuitor-producător, pentru că fermierul nu are acces la alt tip de finanțare, așa cum ar fi normal”[1][AI1] .

Prin mecanismele introduse de Planul Național Strategic (PNS) 2023-2027, s-au implementat deja instrumente de sprijin finanțate atât din Fondul European de Garantare Agricolă – plățile directe și intervenții sectoriale (măsuri pentru susținerea pieței), cât și din Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală (politica de dezvoltare rurală).

Potrivit art. 101 și art. 102, Regulamentul (UE) nr. 2021/2115 stabilește faptul că statele membre definesc în cadrul fiecărui Plan Strategic PAC, pentru fiecare intervenție, o alocare financiară anuală și unul sau mai multe cuantumuri unitare planificate, care stau la baza plăților directe acordate beneficiarilor în cadrul fiecărei campanii de depunere cereri de plată.

În cadrul Politicii Agricole Comune (PAC)[2], fermierii români beneficiază de un set extins de subvenții care se acordă atât pe suprafață (hectar), cât și pe cap de animal, pentru a susține producția agricolă, biodiversitatea (ecoscheme[3]) și fermierii noi, cu sume pe suprafață (hectar), cât și pe cap de animal, condiționate de respectarea normelor de mediu și de eligibilitate, plătite anual, după depunerea cererilor și verificarea datelor, adesea prin programe de finanțare bancară pe termen scurt[4].

Instituția centrală care primește cererile și efectuează plățile este Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură – APIA, depunerea cererilor de plată și identificarea parcelor fiind posibilă prin Sistemul AGI Online/IPA Online.

Cu toate acestea, pentru ca un fermier sau o exploatație agricolă să fie considerat/ă eligibilă pentru subvenții, legislația prevede o serie complexă de criterii — de la calitatea de fermier activ sau minimum de suprafață agricolă, până la condiții privind situația financiară și documentația justificativă. De exemplu, în cazul plăților directe din Planul Strategic PAC 2023-2027, fermierii trebuie să exploateze terenuri agricole cu suprafețe minime prestabilite (ex. minimum 1 ha pentru teren agricol, 0,3 ha pentru solarii etc.) și să îndeplinească criteriul de fermier activ potrivit reglementărilor naționale și europene.

Imposibilitatea accesării subvențiilor. Aceste criterii sunt nu doar numeroase, ci și tehnice, ceea ce îngreunează înțelegerea și conformarea fermierilor – în special a celor cu exploatații mici sau medii — fără asistență de specialitate. Dificultatea de a îndeplini criteriile de eligibilitate pentru subvențiile agricole este determinată de complexitatea normelor, procedurile birocratice, schimbările legislative frecvente și resursele limitate ale fermierilor pentru a pregăti dosarele corecte.

Aceste elemente contribuie la o rată scăzută de accesare a fondurilor pentru o mare parte dintre agricultori și creează provocări importante pentru dezvoltarea echitabilă a sectorului agricol.

În aceste condiții, motivat de faptul că doar un număr mic de agricultori își permit să se finanțeze prin împrumuturi bancare, piața a dezvoltat o soluție prin intermediul căreia microfermele (sau chiar și cele medii) apelează la serviciile furnizorilor de inputuri, care, în limita unei valori anuale, finanțează produse de agricultură pe toată perioada agricolă.

CONTRACTUL DE FURNIZARE DE INPUTURI AGRICOLE reprezintă un instrument juridic esențial în activitatea agricolă modernă, având rolul de a reglementa relațiile dintre furnizori (producători, distribuitori sau comercianți) și beneficiari (fermieri – persoane fizice sau juridice), prin intermediul căruia se asigură aprovizionarea ritmică și predictibilă cu inputuri necesare desfășurării activităților agricole.

Această operațiune juridică este rezultatul a două componente, respectiv furnizarea propriu-zisă de produse și creditarea cumpărătorului. Finanțareainputurilor agricole este un tip de creditare specializată, un împrumut sau un mecanism de plată amânată prin care fermierul obține capital pentru a-și cumpăra semințe, îngrășăminte, pesticide, motorină, furaje, lucrări mecanizate sau alte resurse indispensabile producției. Scadența obligației de plată este stabilită la recoltă sau la termen, vânzătorul calculând pe lângă prețul de vânzare și dobânda aferentă perioadei de finanțare.

1. Noțiunea și natura juridică a contractului

Contractul de furnizare de inputuri agricole este un contract sinalagmatic, întrucât generează obligații reciproce, cu titlu oneros, fiecare parte urmărind obținerea unui avantaj patrimonial, comutativ,atunci când prestațiile sunt cunoscute de la început, sau aleatoriu, în cazul în care plata este condiționată de rezultatul producției agricole, cu executare succesivă, în ipoteza livrărilor eșalonate pe durata unui sezon agricol.

Din punct de vedere juridic, acest contract se subsumează, în majoritatea cazurilor, contractului de furnizare sau contractului de vânzare, având însă particularități specifice domeniului agricol, determinate de sezonalitate, riscuri naturale și fluctuații de preț și, după caz, este completat de dispozițiile speciale aplicabile în materie.

2. Părțile contractului

2.1. Furnizorul este persoana fizică sau juridică autorizată să producă, să distribuie și să comercializeze inputuri agricole conforme standardelor legale și contractuale. Acesta trebuie să îndeplinească cerințele privind autorizarea, certificarea produselor și respectarea normelor de calitate și siguranță.

Pot fi furnizori de inputuri:companii de trading[5]/achizitori sau exportatori de produse agricole care oferă inputuri în schimbul contractării viitoarei recolte, subsidiare ale instituțiilor financiar bancare sau nebancare prin care se pot accesa credite agricole dedicate sau cooperative agricole care pot negocia în numele membrilor săi și acorda finanțare acestora.

2.2. Beneficiarul (fermierul)

Beneficiarul este, de regulă, fermierul care utilizează inputurile în scopul desfășurării activităților agricole. Acesta poate fi agricultor individual, orice persoană fizică, cetățean român ori cetățean al unui alt stat membru al Uniunii Europene ori al Spațiului Economic European, sau orice persoană juridică constituită într-una din formele prevăzute de lege care poate desfășura activități economice pe teritoriul României:

– persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale, întreprinderi familiale organizate potrivit OUG nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale;

– persoane juridice constituite în temeiul Legii nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură potrivit căreia proprietarii de terenuri agricole care beneficiază de prevederile Legii fondului funciar nr. 18/1991, precum și alți proprietari de terenuri agricole pot să-și exploateze pământul și în forme de asociere.

Formele de asociere simplă sunt asocierile dintre două sau mai multe familii în baza unui contract de societate, având ca scop exploatarea terenurilor agricole, creșterea animalelor, aprovizionarea, depozitarea, condiționarea, prelucrarea și vânzarea produselor, prestarea unor servicii, precum și alte activități.

Societatea agricolă. În cazul în care proprietarii terenurilor agricole nu doresc să le exploateze individual și nici în una din formele menționate, ei se pot constitui în societăți agricole, cu personalitate juridică, în condițiile legii. Societatea agricolă este o societate de tip privat, fără caracter comercial [6], cu capital variabil și un număr nelimitat și variabil de asociați, având ca obiect exploatarea agricolă a pământului, uneltelor, animalelor și a altor mijloace aduse în societate, precum și realizarea de investiții de interes agricol. Exploatarea agricolă poate consta din organizarea și efectuarea de lucrări agricole și îmbunătățiri funciare, utilizarea de mașini și instalații, aprovizionarea, prelucrarea și valorificarea produselor agricole și neagricole și alte asemenea activități. Uneltele agricole și alte utilaje, mijloacele materiale și bănești, precum și animalele sunt aduse în societatea agricolă, în proprietatea sau numai în folosința acesteia. La intrarea în societate, bunurile mobile și imobile, precum și animalele sunt evaluate pentru a se determina părțile sociale subscrise de fiecare membru asociat.[7] Terenurile agricole se aduc numai în folosința societății, asociații păstrându-și dreptul de proprietate asupra acestora.

De asemenea, legea permite proprietarilor de terenuri agricole posibilitatea de a constitui și societăți în condițiile Legii nr. 31/1990[8],precum și societăților agricole să se reorganizeze prin transformare, în una dintre formele societare prevăzute și reglementate de Legea nr. 31/1990.

– persoane juridice constituite în temeiul Legii societăților nr. 31/1990, în vederea desfășurării de activități cu scop lucrativ: societate în nume colectiv, societate în comandită simplă, societate pe acțiuni, societate în comandită pe acțiuni și societate cu răspundere limitată. Acest tip de societăți pot desfășura activități de agricultură specifice codurilor 011-016 din CAEN[9].

• Persoane juridice constituite în baza Legii cooperației agricole nr. 566/2004, care pot avea rol de intermediere și negociere în lanțul fermier – distribuitor/producător.

Cooperativa agricolă reprezintă o asociație autonomă de persoane fizice și/sau juridice[10], persoană juridică de drept privat, cu un număr nelimitat de membri, cu capital variabil, care exercită o activitate economică, tehnică și socială în interesul privat al membrilor săi, conformă cu implementarea politicilor agricole de stimulare a asocierii producătorilor din domeniu. Cooperativa agricolă este de mai multe tipuri:  

• Cooperativele agricole de gradul 1 sunt persoane juridice constituite, după caz, din persoane fizice, persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale și/sau întreprinderi familiale, definite potrivit OUG nr. 44/2008.
• Cooperativele agricole de gradul 2 sunt persoane juridice constituite din persoane juridice și/sau persoane fizice, din persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale și întreprinderi familiale, definite potrivit OUG nr. 44/2008, în scopul integrării pe orizontală și pe verticală a activității economice desfășurate de acestea și autorizate în conformitate cu prevederile Legii nr. 566/2004.
• Cooperativele agricole de gradul 3 sunt persoane juridice constituite din cooperative agricole de gradul 2 care derulează investiții în comun cu respectarea principiilor cooperatiste.

Gospodăria țărănească poate deveni membru cooperator asociat în cooperativele agricole[11]. Gospodăria țărănească este o exploatație agricolă mixtă de culturi și creșterea animalelor care se autorizează pe persoană fizică de către unitatea administrativ-teritorială pe raza căreia solicitantul are gospodăria; se înregistrează în Sistemul național de identificare și înregistrare a animalelor – SNIA ca fiind deținută de persoane fizice, neînregistrate la oficiul registrului comerțului.

Uniunile de ramură. Prin asocierea voluntară a cel puțin 5 cooperative agricole de profil, care își desfășoară activitatea în același domeniu, se pot înființa uniunile de ramură. Acestea funcționează ca organisme reprezentative fără scop patrimonial, nonprofit, cu personalitate juridică.

Federațiile. Cooperativele agricole asociate în uniunile de ramură pot constitui federații, după cum urmează:

1. federațiile de marketing, care asigură aprovizionarea cooperativelor agricole cu inputuri și valorificarea produselor agricole ale acestora prin vânzare ca atare, semiprelucrate sau prelucrate;
2. federații de asigurare mutuală a membrilor cooperatori.

Federațiile au scop nepatrimonial, se constituie la nivel regional și pot înființa numai sedii secundare.

Trebuie menționat că, potrivit art. 76 și 76 ind. 1 din Legea nr. 566/2004, activitatea cooperativelor agricole beneficiază de sprijinul statului prin aplicarea unor măsuri ce constituie derogări de la prevederile Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal. De asemenea, cooperativele agricole au acces la subvenții și la fondurile publice, precum și la fonduri europene, prevăzute în programul de susținere a agriculturii României.

3. Obiectul contractului constă în furnizarea de bunuri necesare desfășurării activităților agricole la termenele, cantitățile, calitatea și condițiile stabilite contractual. În acest cadru, furnizorul (contractorul) oferă fermierului inputuri necesare producției (semințe și material săditor, îngrășăminte chimice și organice, produse pentru protecția plantelor: erbicide, fungicide, insecticide, pesticide, biostimulatori și amendamente de sol sau alte produse auxiliare activităților agricole, combustibili, lubrifianți, suport tehnic, know-how și, uneori, finanțare), iar fermierul se obligă să respecte termenele, cantitățile și standardele convenite.

Contractul trebuie să precizeze în mod expres natura inputurilor, caracteristicile tehnice, standardele de calitate, precum și destinația acestora, întrucât aceste elemente sunt esențiale pentru determinarea conformității prestației furnizorului.

4. Obligațiile părților

4.1 Obligațiile furnizorului. Pe lângă principalele obligații: obligația de livrare[12], obligația de conformitate și calitate[13] și de avizare cu privire la instrucțiunile, recomandările, avertizările referitoare la produsele și modalitatea de utilizare a acestora, în cazul de față –  motivat de componenta de finanțare pe care o incumbă contractul – furnizorul își asumă și o obligație accesorie de informare și consiliere privind costurile de finanțare, răspunderea contractuală și clauzele de risc.

Deoarece clauzele de asumare a riscului sunt frecvente și pot înclina semnificativ balanța contractuală în favoarea furnizorului, informarea beneficiarului trebuie să se extindă inclusiv asupra măsurilor de asigurare ale părților privind limitarea sau exonerarea de răspundere în cazuri de secetă, inundații, calamități sau riscuri legate de neobținerea producției agricole.

4.2. Obligațiile beneficiarului. În cazul beneficiarului, acesta are obligația de a recepționa produsele[14], de a le utiliza potrivit destinației acestora[15], precum și obligația de a achita prețul inputurilor integral sau eșalonat, în bani sau, în unele cazuri, prin compensare cu produse agricole obținute ulterior la termenele stabilite prin contract.

5. Prețul contractului poate fi fix sau variabil, exprimat în lei sau valută, corelat cu cotații bursiere sau indici agricoli, iar modalitățile de plată includ plata anticipată, plata la termen, plata la recoltă, compensarea cu produse agricole. În ceea ce privește prețul contractual, este recomandată includerea unor clauze privind ajustarea prețului în caz de variații semnificative ale pieței.

6. Bonitatea și garanțiile în contractul de furnizare de inputuri agricole

1. Bonitatea beneficiarului.

           A) Evaluarea bonității fermierilor de către furnizorii de inputuri agricole nu are doar un scop comercial, ci și unul managerial și de reducere a riscurilor financiare. O analiză riguroasă presupune:

• evitarea situațiilor de neplată care pot genera pierderi pentru furnizor;
• adaptarea limitelor de credit la realitățile economice ale exploatațiilor agricole;
• stabilirea unor relații comerciale durabile între furnizor și fermier.

Evaluarea bonității este un proces complex care combină analiza aspectelor financiare, operaționale și de risc specific agriculturii. Elementele principale ale evaluării bonității constau în:

1. Capacitatea de rambursare estimată în funcție de veniturile fermierului și de ciclurile financiare ale activității agricole (perioada dintre investiția în inputuri și momentul în care recolta vândută generează venituri) poate include analize privind veniturile din sezonul anterior și profitabilitatea exploatației, calendarul de rambursare corelat cu ciclul agricol, structura veniturilor și dependența de factorii de piață sau climatici; această perspectivă este esențială deoarece, spre deosebire de alte sectoare, agricultorii pot avea fluxuri de numerar împinse în timp de caracteristicile biologice ale culturilor, analiza furnizorului ținând cont de aceste particularități pentru a adapta termenele și limitele de credit.

• Situația economică și financiară actuală care constă în verificarea datelor contabile, situațiilor financiare sau a altor evidențe vizând:
• cifra de afaceri și evoluția acesteia în ultimii ani;
• nivelul datoriei deja existente;
• profitabilitatea exploatației;
• istoricul plăților către alți creditori.

                   Performanțele financiare stabile și cu capacitate evidentă de generare a veniturilor dau „creditabilitate” beneficiarului, furnizorul acordându-i o limită de credit mai mare.

           c) Activele și garanțiile disponibile. Activele fermierului — terenuri, utilaje, stocuri — pot fi utilizate ca elemente complementare de evaluare. Deși furnizorii de inputuri nu acordă, în mod obișnuit, credit garantat prin instrumente reglementate ca garanțiile ipotecare bancare, disponibilitatea unor active semnificative crește percepția de siguranță a finanțatorului și poate influența favorabil limita de credit aprobată.

           d) Risc agricol și condiții externe. Sfera agricolă este supusă unor riscuri specifice: climă, boli ale plantelor, prețuri volatile etc. Furnizorii iau în calcul aceste riscuri, care pot afecta capabilitatea de rambursare. Analize includ și indicatori din piețele locale sau trendurile de producție agricolă, pentru a estima cât de vulnerabil este fermierul la factori externi.

           B. Stabilirea limitei de credit. Pe baza analizei de bonitate, furnizorul decide asupra limitei de credit – adică sumei maxime pe care o poate pune la dispoziția beneficiarului plafonată la valoarea căreia se poate face achiziția de inputuri. Această limită este influențată de:

• rezultatele evaluării financiare și a capacității de rambursare,
• volatilitatea veniturilor estimate și riscurile asociate culturilor,
• istoricul de plată al fermierului cu furnizori anteriori,
• eventualele colaborări și garanții suplimentare oferite.

           În practică, furnizorii pot stabili plafoane prudente pentru fermierii noi sau pentru cei cu istoric financiar incert, iar limite mai generoase pentru fermierii cu istoric de contractare, capacitate de rambursare și stabilitate financiară.

1. Conceptul general al garanțiilor în contractele de agricultură

Ținând cont de contextul actual afectat de presiuni financiare semnificative, legate de termenele de plată extinse (până la 365 zile) și de dificultățile fermierilor de a onora datoriile, mecanismele de garantare au un rol esențial: acela de a asigura sustenabilitatea lanțului agricol.

           Studii economice arată că, în asemenea aranjamente contractuale, garanțiile sunt instrumente menite să reducă riscul de neexecutare și consolidarea încrederii între părți (de exemplu, prin finanțarea inputurilor prin deduceri din producție sau prin alte mecanisme convenite). Din perspectiva teoretică a contractelor agricole, raporturile juridice din agricultură (inclusiv furnizarea de inputuri) este adesea privită ca o formă de contract farming.

Contractul de farming (sau contractul de agricultură contractuală) este un acord bilateral, anterior perioadei de producție, în care fermierul (producătorul agricol) se obligă să producă și să furnizeze o anumită cantitate de produs agricol la un standard de calitate prestabilit, iar cumpărătorul (de regulă, procesator sau distribuitor agricol) se angajează să achiziționeze acel produs în condițiile convenite (inclusiv preț, calendar de livrare și specificații de calitate). Se creează, astfel, un mecanism legal pentru coordonarea lanțului agroalimentar, structurând drepturile și obligațiile fermierului și ale cumpărătorului în ceea ce privește detaliile de producție, calitate, cantitate, preț și termene de livrare. Unul dintre principalele avantaje este faptul că fermierul beneficiază de acces garantat la piața de mărfuri pentru produsele sale, iar cumpărătorul asigură un flux predictibil de materie primă la standardele cerute. Acest aspect răspunde unei probleme esențiale din agricultură: volatilitatea prețurilor și incertitudinea accesului la piață. Contractul de farming este conceput ca un mecanism de transfer și partajare a riscurilor asociate cu producția agricolă. De exemplu, cumpărătorul poate oferi inputuri, tehnologie sau sprijin financiar, reducând astfel riscurile de producție și de piață pentru fermier.  Prin stipularea standardelor de calitate și a specificațiilor de producție, contractele de farming contribuie la îmbunătățirea calității produselor agricole și la armonizarea lor cu cerințele pieței sau ale procesatorilor.

           Tipuri de garanții cerute fermierului în contractele de furnizare input agricol

În limita valorii anuale creditate și doar cu privire la produsele scadente la termen furnizorul solicită cumpărătorului constituirea de garanții mobiliare și, în anumite cazuri, imobiliare care să acopere orice prejudiciu s-ar crea în ipoteza neîndeplinirii obligației de plată de către producătorul agricol.

           1. Clauze contractuale cu efect de garanție. Aceste clauze funcționează ca mecanisme de reducere a riscului în cadrul acordului, fără a implica direct garanții financiare sau reale:

           – clauza de retenție de proprietate: furnizorul rămâne proprietar al inputurilor livrate până la plata integrală;

           – penalități contractuale și dobânzi de întârziere: penalizează neplata la termen și motivează plata timpurie;

           – clauze vizând suspendarea livrărilor în caz de neplată sau neîndeplinire a obligațiilor fermierului;

           – clauze de accelerare a plății aplicabile în situații de risc agricol ridicat sau de deteriorare a perspectivelor financiare ale fermierului.

           2. Garanții financiare directe. Aceste instrumente sunt cele mai frecvente atunci când inputurile sunt furnizate „pe credit comercial” deoarece transformă riscul de credit comercial într-un risc suportabil pentru furnizor și includ:

           –bilete la ordin avalizate și cecuri – instrumente de plată negociabile pe care fermierul le emite în favoarea furnizorului ca promisiune de plată; sunt foarte răspândite în lanțul comercial deoarece permit furnizorului să dețină un mijloc executoriu în cazul neplății la scadență.

           – plata în avans sau depozit colateral – fermierul plătește o parte din valoarea inputurilor la semnarea contractului sau depune o sumă ca garanție care poate fi reținută în caz de neexecutare.

           – scrisori de garanție bancară sau alte garanții bancare – fermierul poate prezenta o garanție emisă de banca sa care să asigure plata inputurilor, în caz de neplată.

           3. Garanții personale și colaterale.Aceste garanții complementează garanțiile financiare și reale:

           – fidejusiunea – este cerută ca o garanție suplimentară, garantează plata de către o persoană fizică (administrator, asociat) a obligației contractate de persoana juridică (ferma);

           – garanții operaționale carepresupun cesiunea:

• subvenției APIA – cesionarea sumelor viitoare de încasat de la APIA;
• asigurării AFIR – cesionarea poliței de asigurare în caz de calamitate – dacă apare un eveniment neprevăzut furnizorul va primi banii direct.

???? Observație practică: astfel de garanții personale și cesiuni sunt comune atunci când fermierul nu deține suficiente active reale sau lichide pentru garanții directe.

           4. Garanții reale (colaterale)

           – garanții pe producția viitoare (garanție reală mobiliară). Fermierul garantează obligațiile prin producția agricolă ce urmează să fie obținută din exploatarea unei anumite suprafețe, iar furnizorul are prioritate față de alți creditori în cazul în care fermierul nu-și îndeplinește obligația de plată. Această practică este o formă tradițională de garanție implicită în agricultura contractuală, fiind utilizată pentru a asigura atât livrarea inputurilor, cât și plata lor efectivă după recoltare (contractul de forward [16] sau farming[17]). Recolta este un „bun viitor”, deci garanția se constituie valabil chiar dacă bunul nu există încă;

           – garanții asupra activelor mobile/ipoteca mobiliară asupra utilajelor agricole (echipamente agricole, tractoare, combine, utilaje, vehicule) poate coexista cu alte garanții asupra acelorași bunuri (prioritatea stabilindu-se după data înscrierii). Ambele garanții se înscriu în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare (AEGRM);

           – garanții imobiliare (ipotecile) – terenuri agricole, clădiri și alte bunuri imobile pot fi puse în garanție în favoarea furnizorului sau instituției financiare care garantează plata; ipoteca imobiliară reprezintă o garanție solicitată de furnizorul finanțator în cazul microfermelor sau în ipoteza în care terenul este dat în arendă.Se înscrie în cartea funciară.

???? Observație: ipotecile sau gajurile asupra terenurilor agricole sunt instrumente de mare valoare în agricultură, dar sunt supuse regulilor civile și cadastrale și pot complica executarea silită în cazul neplății.

Potrivit dispozițiilor art. 2.369 – 2.370 Cod civil, ipoteca convențională poate garanta îndeplinirea obligațiilor de orice fel, iar când garantează îndeplinirea unei obligații viitoare, ipoteca dobândește rang din momentul înscrierii în registrele de publicitate. În ceea ce privește garanția constituită în avans, prevederile art. 2.371 alin. (1) Cod civil admit ca valabilă ipoteca, chiar dacă, la momentul constituirii, debitorul nu a primit sau a primit doar în parte prestația în considerarea căreia a constituit ipoteca. Astfel, condițiile de garantare a contractului cadru de vânzare (furnizare) de produse (inputuri agricole) nu intră în disonanță cu norma de drept comun, producându-și efectele prin respectarea principiului forței obligatorii a contractului valabil încheiat.

1. Prioritizarea formelor de garanție în contractul de furnizare a inputurilor agricole

           În România, există scheme de garantare a creditului agricol (ex. prin fonduri de garantare, cum ar fi Fondul de Garantare a Creditului Rural – FGCR), care oferă garanții instituțiilor financiare pentru creditele acordate fermierilor, facilitând accesul acestora la capital de lucru, inclusiv pentru plata inputurilor. Aceste garanții sunt de obicei oferite în colaborare cu băncile și pot acoperi până la un procent semnificativ din credit sau alte scheme de garantare.

           Deși rolul garanțiilor în agricultură este de a echilibra inegalitățile de putere între furnizor și fermier, de a asigura continuarea furnizării de inputuri și de a proteja furnizorul de riscurile inerente producției agricole și de piață, în contractul comercial de furnizare a inputurilor agricole, din perspectiva atât a dreptului contractual, cât și a bunei practici comerciale, instituirea garanțiilor imobiliare ca primă măsură de garantare a obligațiilor fermierului poate ajunge să creeze disproporționalități nejustificate în anumite situații.

           În primul rând, garanțiile contractuale și financiare oferă furnizorilor instrumente eficiente de securizare a creanțelor fără a impune fermierului constrângeri excesive asupra patrimoniului său mobil sau imobil. Aceste instrumente sunt uzuale în practică comercială, permit flexibilitate și pot fi executate cu costuri și timpi de recuperare mai reduși comparativ cu procedurile de executare silită asupra bunurilor imobile. De exemplu, garanțiile bancare sau biletele la ordine oferă furnizorului un titlu executoriu care poate fi valorificat la scadență în caz de neplată, fără a se recurge imediat la bunuri din patrimoniul fermierului.

           În al doilea rând, garanțiile imobiliare implică formalități, costuri și riscuri semnificative pentru fermier: autentificarea contractului de ipotecă și înscrierea în cartea funciară, evaluări cadastrale, restricționarea circulației proprietății, precum și potențiale dificultăți în obținerea finanțărilor viitoare din alte surse. Aceste aspecte pot afecta capacitatea fermierilor, în special a celor mici și mijlocii, de a-și gestiona activitatea agricolă în mod sustenabil.

           În plus, accesul la garanții bancare externe (ex. garanții acordate de instituții financiare sau fonduri specializate) poate fi facilitat fără a impune fermierului sarcini asupra patrimoniului imobiliar. De exemplu, mecanismele de garantare a administrării prin fonduri specializate precum FGCR sau schemele oferite de FNGCIMM ar permite acoperirea unei părți semnificative a creditului fără a necesita instituiri de ipoteci pe terenuri sau pe alte active imobiliare.

           Prin urmare, o abordare graduală a garanțiilor este mai echilibrată și justificată din punct de vedere contractual, fiind recomandabilă aplicarea acestora în următoarea ordine:

1. garanțiile contractuale care includ clauze precum reținerea proprietății asupra inputurilor până la plata integrală, penalități de întârziere și suspendarea livrărilor, care oferă protecție inițială furnizorului fără a afecta patrimoniul fermierului,
2. garanțiile financiare: bilete la ordine, cecuri, scrisori de garanție bancară sau depozite colaterale, care constituie instrumente de securizare negociabile și executabile, dar care nu impun sarcini activelor fixe ale fermierului,
3. garanțiile mobiliare: gajuri asupra echipamentelor, utilajelor sau altor bunuri mobile ale fermierului, atunci când garanțiile financiare inițiale nu sunt suficiente și când există în mod real și disponibil,
4. garanțiile imobiliare: acestea trebuie considerate ca ultimă soluție, numai în situații în care garanțiile anterioare nu oferă suficientă acoperire pentru riscul de neexecutare sau când fermierul optează voluntar pentru astfel de instrumente în schimbul unor condiții comerciale mai favorabile (ex. termene de plată extinse).

           Motivat de faptul că ipotecile și alte forme de garantare imobiliară implică proceduri complexe și pot afecta semnificativ autonomia economică a fermierului, ierarhia garanțiilor urmărește un echilibru între nevoia furnizorului de a se proteja și necesitatea de a nu impune sarcini disproporționate asupra fermierilor, care sunt adesea expuși la riscuri naturale și de piață mult mai mari decât în alte sectoare economice.

Prioritizarea formelor de garanție nonimobiliare respectă atât principiile bunei practici comerciale, cât și considerentele de stabilitate economică a fermierilor, oferind furnizorilor protecția necesară fără a bloca resursele esențiale ale fermei în active greu mobilizabile. Abordarea graduală a garanțiilor reprezintă un aspect esențial raportat la efectele juridice pe care le produce în piața agro. Producătorii agricoli semnalează „existența practicilor abuzive în raporturile juridice cu unii distribuitori, de natură a împovăra și mai mult fermierul, prin aplicarea de penalități exorbitante și executări abuzive ”. În acest context, urmărind și o statistică rezultată din practica notarială, s-a constatat apariția, în ultima perioadă, a unui număr semnificativ de acte de dare în plată încheiate în favoarea unor societăți cu profil agricol, având ca obiect terenurile agricole situate în extravilan. Este important de reținut faptul că, deși presupune transmiterea dreptului de proprietate asupra terenurilor (în schimbul stingerii obligațiilor), mecanismul operațiunii juridice al dării în plată nu atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 17/2014[18] referitoare la exercitarea dreptului de preempțiune, acestea fiind aplicabile la înstrăinarea prin vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan.

                  Concluzii

           Contractele din zona agro reprezintă piloni importanți ai economiei rurale moderne, atât ca instrumente juridice cu rol de a crea soluții care să răspundă cerințelor din lanțul fermier – distribuitor – producător, cât și ca mecanisme de finanțare și susținere a producției vegetale, fără de care securitatea alimentară și competitivitatea fermierului român ar fi sever compromise.

           Cu toate acestea, actuala configurație a pieței arată un dezechilibru structural între forța economică a marilor furnizori și vulnerabilitatea producătorilor agricoli, expuși unor clauze contractuale adesea disproporționate. În același timp, trebuie să acceptăm că există în orice domeniu companii de bună-credință și companii de rea-credință, motiv pentru care intervenția legiuitorului devine imperativă pentru a separa practicile comerciale sănătoase de abuzul de putere economică în vederea stabilirii echilibrului contractual.

           Prin urmare, apreciem de lege ferenda necesitatea adoptării unui set de reguli specifice care să vizeze reglementarea statutului distribuitorului (cu definirea clară a drepturilor, obligațiilor și responsabilităților profesionale ale acestuia, transformând distribuitorul dintr-un simplu comerciant într-un partener certificat, supus unui cod de conduită etică), eliminarea practicilor abuzive prin instituirea unor norme care să limiteze clauzele de penalitate excesive, să interzică titlurile executorii mascate sau garanțiile disproporționate raportate la valoarea mărfii livrate, precum și reglementarea contractului-cadru prin introducerea unor elemente minimale obligatorii în contractele de furnizare, care să asigure transparența prețurilor și a condițiilor de creditare comercială.

           În concluzie, eficientizarea pieței agro din România nu trebuie să treacă prin limitarea libertății contractuale, ci prin moralizarea acesteia. Un cadru legislativ robust, care să protejeze fermierul în fața clauzelor abuzive, va încuraja în final chiar și distribuitorii de bună-credință, creând un ecosistem predictibil, bazat pe echitate și performanță sustenabilă.

---

[1] Sursa:https://agrointel.ro/307142/distribuitorii-de-inputuri-agricole-6-solutii-pentru-rezolvarea-crizei-din-agricultura

[2] Conform articolului 39 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, obiectivele Politicii Agricole Comune/PAC sunt: 

– creșterea productivității agriculturii prin promovarea progresului tehnic și prin asigurarea utilizării optime a factorilor de producție, în special a forței de muncă;

– asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru agricultori;

– stabilizarea piețelor;

– garantarea siguranței aprovizionărilor și asigurarea unor prețuri rezonabile pentru consumatori.

PAC reprezintă un set de reguli și mecanisme care reglementează producerea, procesarea și comercializarea produselor agricole în Uniunea Europeană și care acordă o atenție crescândă dezvoltării rurale.

PAC este constituită din doi piloni:

a) organizațiile comune de piață (măsurile comune de reglementare a funcționării piețelor produselor agricole) și

b) dezvoltare rurală – măsurile structurale care vizează dezvoltarea echilibrată a zonelor rurale.

[3] Ecoschema PD-28 (menținerea de zone neproductive și/sau înființarea de elemente noi de peisaj pe terenurile arabile) este reglementată prin Ordinul ministrului agriculturii și dezvoltării rurale nr. 106/2024 privind modalitatea de implementare, îndeplinirea criteriilor de eligibilitate, a condițiilor și altor cerințe specifice, inclusiv tipurile de documente justificative pentru intervențiile aferente sectoarelor vegetal și zootehnic prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. a) și b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.571/2022 privind stabilirea cadrului general de implementare a intervențiilor aferente sectoarelor vegetal și zootehnic din cadrul Planului strategic PAC 2023-2027, finanțate din Fondul european de garantare agricolă și de la bugetul de stat, începând cu anul 2024 .

Reprezintă o plată suplimentară condiționată de menținerea unor zone neproductive sau amenajarea elementelor de peisaj, pentru a promova biodiversitatea.

Valoare: Aproximativ 58,18 €/ha (cu un interval între ~49,45 și ~75,63 €/ha, în funcție de suprafața eligibilă).

[4] Ordinul ministrului agriculturii și dezvoltării rurale nr. 185/2025 pentru aprobarea cuantumului unitar al plăților directe aferente cererilor de plată depuse în anul 2024, finanțate din Fondul european de garantare agricolă prin intervențiile din cadrul Planului strategic PAC 2023-2027

Art. 1 Intervențiile aferente plăților directe din Planul strategic PAC 2023-2027, care fac obiectul prezentului ordin, sunt:

a) PD-01 Sprijin de bază pentru venit în scopul sustenabilității – BISS (n.n. sprijinul de bază pe suprafață se acordă pentru toate suprafețele agricole eligibile: teren arabil, pajiști permanente, culturi permanente. Valoare: 99,27 €/ha în 2025);

b) PD-02 Sprijin redistributiv complementar pentru venit în scopul sustenabilității – CRISS (n.n. se adaugă la BISS, dar se acordă numai fermelor cu suprafață până la 50 ha. Valoare: aproximativ 50–52 €/ha pentru hectare între 1 și 50);

c) PD-03 Sprijin complementar pentru venit pentru tinerii fermieri – CIS-YF (n.n. se acordă celor care se instalează ca fermieri tineri și au o vârstă de sub 40 ani. Valoare: aproximativ 46 €/ha (pentru max. 50 ha).

d) PD-04 Practici benefice pentru mediu aplicabile în teren arabil;

e) PD-05 Practicarea unei agriculturi prietenoase cu mediul în fermele mici (gospodăriile tradiționale);

f) PD-06 Înierbarea intervalului dintre rânduri în plantațiile pomicole, viticole, pepiniere și hameiști;

g) PD-07 Creșterea nivelului de bunăstare a vacilor de lapte;

h) PD-08 Măsură pentru bunăstarea tineretului bovin la îngrășat;

i) PD-09 Sprijin cuplat pentru venit – soia;

j) PD-10 Sprijin cuplat pentru venit – lucernă;

k) PD-11 Sprijin cuplat pentru venit – leguminoase pentru industrializare – mazăre de grădină, fasole boabe și fasole păstăi;

l) PD-12 Sprijin cuplat pentru venit – cânepă;

m) PD-13 Sprijin cuplat pentru venit – orez;

n) PD-14 Sprijin cuplat pentru venit – sămânță de cartof;

o) PD-15 Sprijin cuplat pentru venit – hamei;

p) PD-16 Sprijin cuplat pentru venit – sfeclă de zahăr;

q) PD-17 Sprijin cuplat pentru venit – legume cultivate în câmp pentru consum în stare proaspătă sau destinate industrializării în cultură principală/secundară: tomate, castraveți, ardei, vinete;

r) PD-18 Sprijin cuplat pentru venit – legume cultivate în sere și solarii – tomate, castraveți, ardei, vinete;

s) PD-19 Sprijin cuplat pentru venit – fructe – prune, mere, cireșe, vișine, caise și piersici;

ș) PD-20 Sprijin cuplat pentru venit – semințe pentru plante furajere;

t) PD-21 Sprijin cuplat pentru venit – vaci de lapte;

ț) PD-22 Sprijin cuplat pentru venit – carne de vită;

u) PD-23 Sprijin cuplat pentru venit – bivolițe de lapte;

v) PD-24 Sprijin cuplat pentru venit – ovine – caprine;

w) PD-25 Sprijin cuplat pentru venit pentru viermii de mătase;

x) PD-26 Sprijin cuplat pentru venit – porumb pentru siloz;

y) PD-27 Creșterea nivelului de bunăstare a bovinelor prin pășunat extensiv pe pajiști în condiții optime de sustenabilitate.

[5] Entitate care cumpără și vinde active financiare (acțiuni, obligațiuni, valute sau mărfuri) în scopul de a obține profit din fluctuațiile pieței pe termen scurt.

[6] Art. 5 din Legea nr. 36/1991.

[7] Art. 6 din Legea nr. 36/1991.

[8] Art. 3 din Legea nr. 36/1991.

[9] CAEN 011 – Cultivarea plantelor nepermanente;

  CAEN 012 – Cultivarea plantelor din culturi permanente;

  CAEN 013 – Cultivarea plantelor pentru înmulțire;

  CAEN 014 – Creșterea animalelor;

  CAEN 015 – Activități în ferme mixte (cultura vegetală combinată cu creșterea animalelor);

  CAEN 016 – Activități auxiliare agriculturii și activități după recoltare.

[10] Persoanele juridice care se asociază în cooperative agricole trebuie să fie fermieri activi, în concordanță cu legislația în vigoare, sau să dețină un cod CAEN autorizat pentru funcționare din secțiunea A01, secțiunea C10, C11, C12 sau secțiunea H52.

[11] Art. 3 alin. (3) din Legea cooperației agricole nr. 566/2004.

[12] Furnizorul trebuie să livreze inputurile la termenul stabilit, la locul indicat în contract, în cantitatea și structura convenite. Întârzierea livrării poate avea consecințe grave asupra ciclului de producție agricolă, motiv pentru care clauzele privind termenele sunt, de regulă, considerate esențiale.

[13] Inputurile livrate trebuie să corespundă specificațiilor tehnice, să fie autorizate pentru utilizare pe teritoriul României, să fie însoțite de certificate de calitate, fișe tehnice și documente de conformitate. Neconformitatea poate atrage răspunderea contractuală a furnizorului, inclusiv pentru prejudiciile indirecte cauzate culturilor agricole.

[14] Beneficiarul trebuie să recepționeze inputurile și să verifice cantitatea, starea ambalajelor, conformitatea aparentă. Eventualele neconformități trebuie semnalate în termenul prevăzut contractual.

[15] Obligația de utilizare conform destinației. Inputurile trebuie utilizate exclusiv conform instrucțiunilor furnizorului și legislației aplicabile, beneficiarul răspunzând pentru orice utilizare necorespunzătoare.

[16] Contractul de forward agricol este un acord între un cumpărător și un vânzător pentru a tranzacționa o cantitate specificată dintr-un produs agricol (ex. grâu, porumb) la un preț fix și la o dată viitoare, protejând astfel ambele părți de fluctuațiile pieței.

[17] În cadrul contractului de farming producția viitoare este deseori utilizată ca instrument de securizare a creditului oferit fermierului pentru inputuri, iar recoltarea este apoi folosită pentru achitarea acestora (de exemplu, prin deducerea prețului final).

[18] Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării terenurilor agricole situate în extravilan și de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului.

---

 [AI1]Ar trebui introdusa data accesarii