Notar public Dragoș ISACHE
Camera Notarilor Publici Bacău
Lucrarea, apărută la Editura Hamangiu, îmbină o analiză didactică de tip universitar specifică cursurilor specializate cu accente
Constantin Karadja – pe numele său complet Constantin Ioan Lars Anthony Demetrius Karadja, descendent al domnitorului Țării Românești Ion Gheorghe Karadja – s-a născut în anul 1889 în Olanda, orașul Haga.
S-a stabilit în România după ce s-a căsătorit și a devenit, la scurtă vreme după aceea, cetățean român.
A făcut liceul la Stockholm, iar facultatea de drept a urmat-o la Londra, la Inner Temple, unde a absolvit în anul 1922. Tot în anul 1922 a devenit membru al baroului englez.
În vasta sa activitate diplomatică, Constantin Karadja a luptat încontinuu pentru drepturile cetățenilor români de peste hotare, indiferent din ce etnie sau religie făceau parte.
A intrat în diplomație în anul 1920, primul său post fiind cel de consul al României la Budapesta (1921), a fost consul general la Stockholm (1928-1930), urmând să ocupe postul de consul general al României la Berlin (1931-1941), iar apoi a fost șef al secției consulare în Ministerul Român de Externe (15 iunie 1941-17 octombrie 1944). A redactat un Manual diplomatic și consular[1].
Constantin I. Karadja a fost fondatorul uneia dintre cele mai importante colecții de carte veche și rară din România, aflată astăzi în cea mai mare parte în fondul Bibliotecii Naționale. „Karadja n-a fost un bibliofil iraţional sau maniac, bibliofilia nu a făcut-o din snobism, ci pentru plăcerea studiului.”[2]
S-a stins din viață la 29 decembrie 1950.
[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Karadja
[2] Dan Simonescu, „Un mare bibliolog român: Constantin Karadja (1889-1950)”, în LLR, an XX, nr. 1-2, 1971, p. 23.
Notar public Dragoș ISACHE
Camera Notarilor Publici Bacău
Lucrarea, apărută la Editura Hamangiu, îmbină o analiză didactică de tip universitar specifică cursurilor specializate cu accente
Rezumat: Încă din cele mai vechi timpuri, instituția succesiunilor a
prezentat o mare importanță politică și socială. În Evul Mediu așezările
religioase își obțineau averile,