REZUMAT:

În practica notarială există situații în care părțile unui contract se prezintă în fața notarului public, solicitând autentificarea unui act de desființare pe cale amiabilă a contractului, prin acordul tuturor părților implicate (mutuus dissensus). Din dorința de a nu aduce atingere, în niciun mod, principiului irevocabilității de gradul II a donațiilor, s-a conturat opinia conform căreia un contract de donație valabil încheiat nu poate fi desființat decât prin unica modalitate a încheierii unui contract de donație în sens contrar, numit și donație inversă.

Considerăm că, și în cazul donațiilor, este preferabilă soluția desființării acestora prin autentificarea unui act juridic nenumit, încheiat prin voința ambelor părți (a tuturor părților). Un astfel de act nu contravine principiului irevocabilității de gradul II a donațiilor, ci se explică prin însuși mecanismul de formare a contractului de donație: ceea ce s-a născut prin acordul comun de voință dintre donator și donatar (mutuus consensus) poate fi, în toate cazurile și în mod simetric, desființat prin dezacordul lor comun (mutuus dissensus). El circumscrie și satisface mult mai bine interesele părților contractante, întrucât ține pe deplin seama de intenția reală a acestora și explică absența intenției de a gratifica (obligatorie în situația încheierii unei donații în sens invers).

CUVINTE-CHEIE:

desființare amiabilă, donație, irevocabilitate, mutuus dissensus

1. Expunerea problemei

            În practica notarială există destule situații în care părțile unui contract bilateral sau plurilateral se prezintă în fața notarului public, solicitând autentificarea unui act de desființare pe cale amiabilă a contractului, prin acordul tuturor părților implicate (sau prin mutuus dissensus, după cum se mai zice, cu sensul de acord comun în vederea desființării sau, dacă vreți, dezacord comun cu privire la actul încheiat inițial)[1].

Spre exemplu, părțile unui contract de vânzare imobiliară solicită desființarea pe cale amiabilă a actului încheiat, consecința fiind retransmiterea bunului imobil din patrimoniul cumpărătorului inițial în patrimoniul vânzătorului inițial. După cum s-a spus cu privire la natura juridică a actului de desființare amiabilă, el nu este o vânzare în sens invers (de la cumpărătorul inițial la vânzătorul inițial), întrucât nu aceasta este intenția reală a părților și nu se plătește vreun preț, ci doar un act nenumit prin care părțile tind să anihileze, pentru viitor (ex nunc) și cu respectarea drepturilor dobândite între timp de către terți, efectele vânzării inițiale. Conform teoriei generale, un astfel de act este permis de lege, deoarece nu aduce atingere ordinii publice, bunelor moravuri și nici dispozițiilor imperative ale legii române (neexistând, de lege lata, vreo prevedere imperativă care să interzică actul de desființare amiabilă). Întrucât actul are ca obiect un bun imobil, pentru a se produce principalul efect urmărit de părți (retransmiterea bunului în patrimoniul vânzătorului inițial), este necesară îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, prin înscrierea în cartea funciară.

            Doctrina și jurisprudența admit valabilitatea convenției nenumite de desființare a unor acte bilaterale sau plurilaterale, prin mutuus dissensus, însă cu unele nuanțări și excepții, dintre care principala obiecție vizează desființarea în acest mod a unui contract de donație. După cum s-a spus în literatura de specialitate, spre deosebire de irevocabilitatea oricărui contract (irevocabilitate de gradul I, ca principiu ce guvernează efectele contractelor în general), donația este „înzestrată, îmbrăcată” cu o irevocabilitate de gradul II, ce acționează mult mai energic și care vizează nu doar efectele, ci însăși esența contractului de donație, atrăgând drept sancțiune, în cazul încălcării sale, nulitatea absolută a contractului de donație[2].

            Principala consecință a principiului irevocabilității de gradul II a donațiilor este aceea că orice clauză sau condiție ce i-ar permite donatorului ca, prin voința sa unilaterală, să micșoreze sau chiar să anihileze folosul gratuit pe care i l-a procurat anterior donatorului este lovită de nulitate absolută și invalidează întregul contract, întrucât aduce atingere principiului mai sus enunțat[3]. În noul Cod Civil, principiul irevocabilității donațiilor a primit și o consacrare legislativă, la art. 1.015 alin. (1), conform căruia *donația nu este valabilă atunci când cuprinde clauze ce permit donatorului să o revoce prin voința sa*, la alineatul următor fiind enumerate, cu titlu exemplificativ, o serie de astfel de clauze incompatibile cu principiul irevocabilității.

2. Soluția donației inverse

Din dorința de a nu aduce atingere, în niciun mod, principiului irevocabilității donațiilor, s-a conturat opinia[4] conform căreia un contract de donație valabil încheiat nu poate fi desființat, chiar dacă ar exista acordul în acest sens al ambelor părți, decât prin unica modalitate a încheierii unui contract de donație în sens contrar (de la donatarul inițial, devenit donator, la donatorul inițial, devenit donatar), numit și donație inversă, act ce trebuie să respecte atât condițiile de fond (capacitate, irevocabilitate de gradul II, reducțiune, raport etc.), cât și condițiile de formă ale oricărei donații (forma înscrisului autentic notarial). Această soluție, care
s-a răspândit treptat în practica notarială, a fost confirmată și de o serie de hotărâri ale instanțelor judecătorești.

Principala rațiune ce stă la baza soluției de mai sus este aceea că încheierea unui act de desființare a donației, chiar și prin acordul ambelor părți (donatorul și donatarul), ar conduce la revocarea donației, din inițiativa donatorului (chiar dacă ar exista și acordul donatarului), ceea ce contravine principiului irevocabilității donațiilor și ar atrage drept sancțiune nulitatea absolută a actului de desființare amiabilă. De aceea, singura variantă legală ce s-ar impune pentru satisfacerea deplină a interesului părților (trecerea bunului din patrimoniul donatarului inițial înapoi în cel al donatorului inițial) ar fi încheierea, în formă autentică notarială și cu respectarea condițiilor de fond restrictive impuse de lege pentru liberalități, a unei donații în sens contrar, de la donatarul inițial către donatorul inițial (donație inversă).

3. Argumente împotriva donației inverse

La o analiză mai atentă, putem constata faptul că soluția donației inverse (deși larg răspândită, mai ales datorită prestigiului profesional al autorilor săi), nu rezistă criticii, cel puțin pentru două motive pe care le consider cât se poate de întemeiate:

I. În primul rând, la încheierea celui de-al doilea act (așa-zisa donație în sens invers), este evident că lipsește intenția transmițătorului de a gratifica (animus donandi). În cazul nostru, ceea ce urmăresc ambele părți nu este gratificarea vreuneia dintre ele, ci desființarea efectelor actului de donație și, pe cale de consecință, revenirea bunului donat din patrimoniul donatarului inițial în cel al donatorului inițial.

Voi încerca să ilustrez afirmația de mai sus printr-un exemplu practic sugestiv, cu care m-am confruntat la începuturile activității mele notariale. Astfel, în cursul anului 2008, la biroul notarial s-a prezentat o doamnă de vârstă mijlocie, de profesie expert contabil și cu discernământul intact, care mi-a argumentat coerent faptul că, nefiind căsătorită și neavând copii sau alți descendenți, dorește să lase apartamentul în care locuia, situat într-o zonă centrală, bisericii ortodoxe, însă ca entitate simbolică, iar nu juridică. În opinia doamnei respective de la acel moment, întruchiparea cea mai bună a bisericii ortodoxe, așa cum și-o imagina dânsa, era un om considerat sfânt, respectiv un călugăr de la o cunoscută mănăstire din capitală. În continuare, după obținerea tuturor actelor necesare donației, ambele părți, donatoarea și donatarul, s-au prezentat la biroul notarial și au consimțit la autentificarea contractului de donație (cu rezerva dreptului de uzufruct viager), care a fost intabulat în cartea funciară, apartamentul devenind nuda proprietate a călugărului-donatar.

După câțiva ani de la încheierea donației, donatoarea a revenit la biroul notarial și a declarat că, între timp, și-a schimbat complet părerea, că nu îl mai consideră pe călugăr întruchiparea simbolică a bisericii ortodoxe și că dorește desființarea contractului de donație pe cale amiabilă. A arătat totodată că donatarul este de acord cu această desființare, întrucât, în caz contrar, va formula împotriva lui o serie de plângeri la autoritățile superioare bisericești. La data stabilită, s-au prezentat în fața mea ambele părți, care au declarat că sunt de acord cu desființarea pe cale amiabilă a donației, cu efecte doar pentru viitor, prin încheierea, în formă autentică, a unui act nenumit denumit convenție. Poziția călugărului-donatar a fost aceea că este întru totul de acord cu desființarea donației, deoarece nu dorește altceva decât încetarea conflictului declanșat de donatoare. Având în vedere atât consimțământul părților, cât și obținerea tuturor actelor necesare desființării, am procedat la autentificarea actului de desființare amiabilă, care a fost înscris în cartea funciară, iar bunul imobil a revenit în patrimoniul donatoarei, dreptul de uzufruct constituit inițial stingându-se prin consolidare.

Am decis să expun pe larg această situație practică, întrucât o consider reprezentativă în ceea ce privește poziția subiectivă a părților din momentul încheierii actului subsecvent (actul de desființare amiabilă sau, după caz, pretinsa donație inversă). Precum se poate lesne remarca, în speța expusă, la momentul încheierii actului de desființare donatarul inițial nu era nicidecum animat de vreo intenție de a o gratifica pe donatoare, ci doar voia cu ardoare să pună capăt cât mai repede situației conflictuale generate de aceasta.

În realitate, la încheierea actului subsecvent nu există intenția de a gratifica, în absența căreia nu putem, în niciun caz, vorbi despre încheierea unui nou contract de donație. Așa-zisul contract de donație în sens invers reprezintă o simplă ficțiune juridică creată de adepții acestei soluții, care, în absența lui animus donandi, nu poate fi cu niciun chip recunoscută ca valabilă[5]. Aceasta deoarece, în cazul liberalităților, unicul temei al micșorării unui patrimoniu, fără contraechivalent, și al măririi corespunzătoare a celuilalt, îl constituie existența unui element subiectiv, și anume intenția de a gratifica (animus donandi) ce îl însuflețește pe donator.[6]

II. În al doilea rând, soluția donației inverse nu ține cont de intenția reală a părților contractante, care nu urmăresc, în niciun moment, încheierea unui nou contract de donație, ci doar desființarea (anihilarea) contractului de donație inițial, pe cale amiabilă, și retransmiterea bunului donat din patrimoniul donatarului inițial în cel al donatorului inițial, fără a exista vreo dorință de gratificare (animus donandi).

Or, conform prevederilor  art. 80 alin. (1) din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, republicată, cu modificările și completările ulterioare, „notarul public are obligaţia să desluşească raporturile juridice dintre părţi cu privire la actul pe care vor să îl încheie, să verifice dacă scopul pe care îl urmăresc este în conformitate cu legea şi să le dea îndrumările necesare asupra efectelor lui juridice”. Cu alte cuvinte, una dintre principalele obligații ale notarului public este aceea de a descoperi intenția reală a părților, care le justifică și le călăuzește comportamentul pe scena juridică; notarul public nu poate, în niciun caz, să încheie, cu bună-știință, un act juridic simulat sau care nu corespunde adevăratelor intenții ale părților[7]. Or, în cazul analizat de noi, autentificarea unui contract de donație în sens contrar ar contraveni flagrant acestei obligații impuse de Legea nr. 36/1995, deoarece actul subsecvent (donația inversă) nu ar reflecta în niciun caz intenția reală a părților contractante.

Cu alte cuvinte, consider că, prin încheierea unei donații în sens contrar, se nesocotește voința reală a părților, pe care notarul public este obligat prin lege să o deslușească și să o urmeze îndeaproape, în limitele impuse de lege.

4. Actul de desființare prin mutuus dissensus. Argumente în sprijinul acceptării acestuia

            Având în vedere toate cele de mai sus, sunt de părere că singura soluție posibilă în speță este autentificarea unui act juridic nenumit, prin care se desființează efectele contractului inițial de donație, prin voința ambelor părți (a tuturor părților), iar bunul imobil este retransmis din patrimoniul donatarului în cel al donatorului, cu respectarea regulilor de publicitate imobiliară (înscrierea actului în cartea funciară). Acest act nenumit nu poate produce efecte retroactive (ex tunc), adică de la data încheierii contractului de donație inițial (deoarece nu vorbim despre o rezoluțiune convențională sau despre o constatare amiabilă a nulității), ci doar efecte pentru viitor (ex nunc), și nici nu poate afecta în vreun fel drepturile dobândite de terți cu privire la bunul donat, în lipsa consimțământului acestora.

Consider că un astfel de act nenumit este întru totul permis de lege, fiindcă nu încalcă niciuna dintre limitele principiului autonomiei de voință, și anume: ordinea publică, bunele moravuri și dispozițiile imperative ale legii. Singura prevedere imperativă pe care autorii teoriei donației inverse susțin că o încalcă actul de desființare amiabilă este principiul irevocabilității donațiilor, ceea ce este inexact, după cum voi încerca să demonstrez în cele de mai jos.

Ca temei juridic, un astfel de act se întemeiază pe dispozițiile art. 1.270 alin. (2) din noul Cod Civil[8], conform cărora: „contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților sau din cauze autorizate de lege”[9]. În timp ce partea a doua a acestui text legal face referire la excepțiile de la principiul irevocabilității contractelor („sau din cauze autorizate de lege”), prima parte admite posibilitatea desființării oricărui act, fără excepție, prin acordul de voință în sens contrar al tuturor părților contractante (dezacordul comun sau mutuus dissensus).

            În sfârșit, consider că în niciun caz actul de desființare nu contravine principiului irevocabilității donațiilor, fiind vorba despre concepte cu totul diferite și autonome.

            Astfel, prin excepții de la principiul irevocabilității contractelor în general (deci de la irevocabilitatea de gradul I), înțelegem acele cazuri în care contractului i se poate pune capăt prin voința uneia sau a mai multor părți ale sale, dar nu a tuturor[10]. De asemenea, prin excepții de la principiul irevocabilității donațiilor, înțelegem acele prevederi legale ce permit donatorului ca, prin voința sa unilaterală, să micșoreze sau chiar să anihileze folosul gratuit procurat donatarului prin încheierea contractului de donație (revocabilitatea donațiilor între soți, revocarea donației pentru ingratitudine, revocarea donației cu sarcină pentru neexecutarea sarcinii). Constat, așadar, că încălcarea principiului irevocabilității de gradul I se realizează ori de câte ori un contract își încetează efectele prin voința uneia sau unora dintre părțile sale, dar nu a tuturor, iar încălcarea principiului irevocabilității de gradul II presupune existența unor texte de lege ce îi creează donatorului posibilitatea ca, prin voința sa unilaterală, fără concursul voinței donatarului, să desființeze pentru viitor donația.

În schimb, actul de desființare amiabilă a donației, beneficiind de acordul de voință al tuturor părților contractante, nu privește și nici nu poate privi încălcarea principiului irevocabilității, ci este, la o analiză mai aprofundată, o problemă ce ține de însuși mecanismul de formare a contractului de donație: ceea ce s-a născut prin acordul comun de voință dintre donator și donatar (mutuus consensus) poate fi, în toate cazurile și în mod simetric, desființat prin dezacordul lor comun (mutuus dissensus), adică prin încheierea unui act juridic de desființare amiabilă cu efecte pentru viitor (ex nunc). Consider că acesta este sensul în care trebuie descifrat actul de desființare pe cale amiabilă a contractului de donație, sens ce face ca o astfel de convenție să fie perfect admisibilă în peisajul legislației românești.

Oricât de ingenioasă ar fi soluția donației inverse, sunt de părere că, în speța expusă, actul nenumit de desființare amiabilă a donației, întemeiat pe dispozițiile art. 1.270 alin. (2) din Codul Civil, circumscrie și satisface mult mai bine interesele părților contractante, întrucât ține pe deplin seama de intenția reală a acestora și explică absența intenției de a gratifica în cadrul actului subsecvent, ce ar fi fost obligatorie în situația încheierii unei donații în sens contrar.

Bibliografie:

1. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, All Beck, București, 2002

2. Codul Civil al României, Monitorul Oficial, București, 2011

3. Dan Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, C.H. Beck, București, 2014

4. Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Actami, București, 1998

5. Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Hamangiu, București, 2012

6. Ioan Popa, Alin-Adrian Moise, Drept notarial. Organizarea activității. Statutul notarului. Proceduri notariale, Universul Juridic, București, 2013

7. Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Universul Juridic, București, 2012

8. Matei Barbu Cantacuzino, Elementele dreptului civil, All Educational, București, 1998

---

[1] Vezi și Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Universul Juridic, București, 2012, p. 145.

[2] Vezi Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Actami, 1998, p. 104-105; în același sens, vezi Cantacuzino, Matei Barbu, Elementele dreptului civil, All Educational, București, 1998, p. 370.

[3] Vezi și Dan Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, C.H. Beck, București, 2014, p. 218.

[4] Este o opinie larg împărtășită, în principal datorită prestigiului autorilor care o susțin, ea fiind inclusă chiar într-unul dintre volumele celebrei Culegeri de practică notarială. Spețe comentate, ajunsă în prezent la volumul XI.

[5] Vezi C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, All Beck, București, 2002, p. 514, nr. 1261.

[6] Vezi, în acest sens, Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Actami, București, 1998, p. 92.

[7] Vezi Ioan Popa, Alin-Adrian Moise, Drept notarial. Organizarea activității. Statutul notarului. Proceduri notariale, Universul Juridic, București, 2013, p. 143-144.

[8] Textul reia ad litteram prevederile art. 969 alin. (2) din vechiul Cod Civil.

[9] Vezi și Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, op. cit.

[10] Vezi, în acest sens, Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Hamangiu, București, 2012, p. 216.