• Dorim să mulțumim pentru acordul de republicare dat de
către Revista de Dreptul Familiei în care conținutul articolului a fost
inițial publicat într-o altă
Cuvântul care defineşte probabil cel mai fidel profesia notarială este ÎNCREDERE. Este o încredere specializată, căci, dacă presupunem că, la un moment dat, toate persoanele dintr-un oraş sau dintr-o ţară ar beneficia de încredere absolută în relaţiile interumane, încrederea în funcţia notarială ar trebui să fie una particulară, mai presus decât aceea cerută oricărei persoane obişnuite. Încrederea în corpul notarial trebuie abordată din două perspective diferite, deoarece şi motivele sunt diferite: una este a statului, iar alta este a cetăţeanului.
Cu toate că raporturile juridice dintre cetăţeni sunt raporturi juridice de drept privat, statul este interesat ca acestea să se desfăşoare în condiţii care să nu permită nesiguranţei şi haosului să intervină în niciun moment. Este o măsură primară de securitate a unui circuit civil cu o organizare complexă, unde este fundamental ca fiecare piesă să funcţioneze în rolul care îi este ataşat. Din acest motiv, măsurile sunt luate a priori, iar pentru unele raporturi juridice încheierea în formă autentică este obligatorie, fie pentru motive de validitate, fie pentru motive de opozabilitate. Mai mult, adesea persoanele aleg în mod voluntar încheierea în formă autentică a anumitor convenţii pentru care legea nu impune această obligativitate tocmai datorită avantajelor conferite de către aceasta. Încrederii instituţiilor statului în formă autentică îi corespund şi efectele speciale ale actului autentic, diferite de cele ale unui înscris sub semnătură privată. Din perspectiva statului, certitudinea veridicităţii constatărilor personale pe care notarul este abilitat să le întreprindă este cea care dă măsura încrederii pe care i-o acordă.
Dar există şi alte trăsături ale funcţiei notariale care deschid o altă perspectivă a încrederii, de data aceasta a încrederii cetăţeanului. Este important de observat că nu forma autentică în sine este cea care oferă toate garanţiile ataşate acesteia, ci însăşi persoana abilitată să o instrumenteze. Iar, dintre calităţile acesteia, imparţialitatea notarului este probabil cea mai impunătoare.
Pregătirea iniţială şi pregătirea continuă sunt obligaţii naturale nu doar ale notarului public, ci şi ale altor profesionişti ai dreptului. Dar imparţialitatea, capacitatea obiectivă de a primi şi de a concilia voinţele şi interesele contrarii ale părţilor – care, adesea, nu se află pe poziţii de egalitate socială – este proprie numai notarului.
Această neutralitate activă este cea care conferă forţa şi prestigiul instituţiei notariale, motivul principal pentru care cetăţeni cu pregătiri teoretice şi practice dintre cele mai diverse încredinţează notarului sarcina de a-i consilia. Poate mai mult sau în aceeaşi măsură ca un notar bine pregătit profesional, părţile caută un notar imparţial. Fiecare parte a actului juridic are aşteptarea întemeiată a unui tratament juridic egal şi echidistant, iar aceasta chiar şi atunci când unul dintre beneficiari este client obişnuit al unui notar.
Nu este vorba numai despre principiul constituţional al egalităţii în drepturi şi al nediscriminării, căci acesta este asigurat indiscutabil chiar dintru început, ci și despre aptitudinea notarului de a se plasa în afara raportului juridic, singurul loc de unde poate oferi soluţia juridică neutră.
Apoi, confidenţialitatea este o altă trăsătură care a marcat esenţial profesia notarială de-a lungul timpului şi care a contribuit decisiv la consolidarea încrederii în această instituţie.
Este o confidenţialitate poziţionată mai presus de obligaţiile legale de a nu divulga date cu caracter personal şi care revin mai multor instituţii, obligaţii reglementate deosebit de scrupulos la nivelul întregii societăţi.
Este o confidenţialitate intimă, care are ca obiect gândurile, ideile, sentimentele, opiniile încredinţate ad-hoc notarului public şi care, chiar dacă nu produc efecte juridice, trebuie să fie păstrate în taină, pentru că ele învăluie raportul juridic, iar, pe baza lor, notarul este în măsură să înţeleagă mai bine voinţele părţilor. În definitiv, un confident nu poate fi decât o persoană de încredere.
Dar, şi imparţialitatea şi confidenţialitatea sunt trăsături personale. Ele nu se ataşează unui subiect nedefinit, funcţiei notariale, ci fiecărui notar în parte. Fiecare dintre noi avem datoria de a le modela individual, astfel încât să putem furniza, în final, imaginea colectivă a corpului notarial. O colectivitate nu este altceva decât suma celor care o compun şi fiecare avem datorii egale pentru a asigura dezvoltarea colectivităţii.
• Dorim să mulțumim pentru acordul de republicare dat de
către Revista de Dreptul Familiei în care conținutul articolului a fost
inițial publicat într-o altă
Europa nu cunoaște un regim uniform al rezervei succesorale. Chiar și acolo unde este întâlnită și reglementată, există diferențe notabile în privința naturii