Clauza de intrare în comunitate. Probleme de practică în materia publicităţii imobiliare

Rezumat

            Clauza de intrare în comunitate constituie una dintre clauzele permise în liberalităţi (donaţii şi legate) şi exprimă ideea că regimul matrimonial al beneficiarului nu se impune dispunătorului. Dispunătorul este stăpânul liberalităţii: el alege ce, cui şi în ce condiţii donează. Beneficiarul liberalităţii nu are altceva de făcut decât să primească sau să refuze liberalitatea. Dacă donatorul stipulează o clauză de intrare în comunitate într-o donaţie făcută numai unuia dintre soţi, atunci regimul matrimonial influenţează dreptul comun al contractelor. Potrivit acestuia din urmă, părţi într-un contract nu pot fi decât cei care îl semnează, personal sau prin mandatar. Cu toate acestea, chiar dacă numai unul dintre soţi are calitatea de donatar, este posibil ca soţul acestuia să beneficieze de liberalitate, în temeiul clauzei de intrare în comunitate, fără a avea el însuşi calitatea de donatar. Aici se observă influenţa regimului matrimonial comunitar (legal sau convenţional), care are vocaţia de a absorbi toate bunurile dobândite în timpul comunităţii, în temeiul legii sau al unei clauze contractuale. Iar, în acest caz, clauza contractuală de intrare în comunitate nu are nimic special, căci voinţa donatorului nu face altceva decât să înlăture excepţia (caracterul de bun propriu) şi să se întoarcă la regula în materia componenţei masei de bunuri comune.

Cuvinte-cheie: donaţie, legat, clauza de intrare în comunitate, soţi, bun propriu, bun comun

  1. Expunerea problemei practice

Problema care ne interesează o constituie interpretarea dispoziţiilor art. 340 lit. a) teza a II-a C. civ., potrivit cărora „Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ: a) bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu excepţia cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune” (s.n.).

Situaţia concretă se referă la încheierea unui contract de donaţie[1], în care părţi sunt donatorul şi donatarul, căsătorit sub regim matrimonial comunitar, fără participarea la încheierea contractului a soţului donatarului. În cuprinsul contractului de donaţie, donatorul stipulează intrarea în comunitate a bunului donat.

În practica recentă a unor birouri de cadastru şi publicitate imobiliară, mecanismul de aplicare a clauzei de intrare în comunitate în situaţia de mai sus a fost interpretat eronat[2], fapt care a culminat (nefericit) şi cu două decizii aprobative din partea Comisiei UNNPR-ANCPI pentru soluţionarea unor probleme de practică neunitară[3].

Astfel, cele două birouri de cadastru şi publicitate imobiliară au decis[4] că voinţa expresă a donatorului în sensul ca bunul donat să fie comun nu este (singură) suficientă pentru ca bunul să devină comun, ci ar fi necesar şi consimţământul expres al soţului donatarului (necontractant), care să accepte (presupusa) liberalitatea care i-ar fi făcută. În consecinţă, birourile de carte funciară menţionate au respins notarea calităţii de bun comun a bunului donat[5].

Considerăm că această interpretare este greşită pentru motivele pe care le vom arăta în continuare. Distincţiile făcute de doctrină şi pe care le vom evoca (reaminti şi reexplica) în continuare contrazic clar susţinerile celor două birouri de cadastru şi publicitate imobiliară. Mai mult, această interpretare este în contradicţie şi cu o întreagă jurisprudenţă care s-a format la începutul anilor ՚60 privind darurile de nuntă (făcute numai unuia dintre soţi), unde niciun moment nu s-a pus problema ca stipulaţia ca bunul să intre în comunitate să trebuiască să fie acceptată de acesta.

  • Ipoteze de lucru

Doctrina românească a distins, încă din anii ՚60, între mai multe ipoteze de lucru, dintre care două ne reţin atenţia în mod deosebit[6]:

  1. Contractul de donaţie (inclusiv o donaţie-partaj) încheiat între donator şi donatarul căsătorit sub regimul comunităţii, fără participarea soţului donatarului. În acest cadru contractual, donatorul stipulează intrarea bunului în comunitate. Bunul este comun.

Această ipoteză este cea care va face obiectul analizei noastre.

  • Contractul de donaţie încheiat între donator şi donatarii căsătoriţi sub regimul comunităţii, ambii fiind prezenţi. Donatorul nu face nicio precizare cu privire la natura juridică a bunului.

Prima ipoteză de lucru era în acord cu însuşi textul de lege [art. 31 lit. b) C. fam.[7]], care, prin conţinut şi poziţionare (în cadrul categoriei juridice a bunurilor proprii), arăta că raportul juridic sau situaţia juridică premisă – pe care se grefa această clauză – nu putea fi creată decât între dispunător şi numai unul dintre soţi, ca beneficiar al liberalităţii (care ar fi trebuit să-i rămână proprie în lipsa clauzei de intrare în comunitate).

A doua ipoteză de lucru nu preocupase legiuitorul din 1954 în mod deosebit. Doctrina o împrumutase însă pe filieră franceză. Încă de la mijlocul anilor ՚60 doctrina românească se exprimase că, în această ipoteză, bunul va fi comun. Se considera că voinţa donatorului ca bunul să fie comun era neîndoielnică, rezultând din faptul că la donaţie participau ambii soţi donatari[8].

Dar distincţia era şi mai evidentă dacă privim chiar la corespondentul legislativ care fusese avut în vedere de legiuitorul român – şi pe care îl vom explica pe larg în continuare – adică la art. 1405 C. civ. fr. (în forma de la 1804): „Les donations d’immeubles qui ne sont faites pendant le mariage qu’à l’un des deux époux, ne tombent point en communauté, et appartiennent au donataire seul, à moins que la donation ne contienne expressément que la chose donnée appartiendra à la communauté.” 

            După anul 2011, sub imperiul Codului civil, doctrina a manifestat un dezinteres greu de explicat cu privire la această problemă, iar amplele distincţii făcute până la mijlocul anilor 2000 nu se mai regăsesc în lucrările de specialitate (sic!)[9]. Numai aşa credem că se pot explica cele două soluţii ale birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară, care, în mod evident, nu au găsit niciun element de sprijin în doctrina juridică actuală. Cu toate acestea, jurisprudenţa din materia darurilor de nuntă (existentă şi astăzi[10]) era de un real folos şi ar fi trebuit să fie consultată, căci aceasta avea în centrul discuţiei tocmai darul manual făcut numai unuia dintre soţi, cu sau fără clauză de intrare în comunitate.

  • Istoria şi scopul clauzei de intrare în comunitate

Pentru început, ni se pare că este util să ne întrebăm de unde vine în dreptul românesc şi care este scopul clauzei de intrare în comunitate? O cercetare a istoriei ne va arăta în ce împrejurări s-a născut clauza de intrare în comunitate, care a fost şi este miza acesteia, cel puţin în sistemul de drept din care ne-am inspirat şi în ce măsură s-a integrat aceasta în sistemul de drept românesc.

Vom spune de la început că, pentru raţiuni de claritate a limbajului juridic, vom folosi terminologia de „clauză de intrare în comunitate” deşi aceasta nu este azi utilizată de doctrina românească (de altfel, neinteresată de această problematică).

  • Istoria
  • Dreptul românesc. Codul familiei

Clauza de intrare în comunitate nu are nicio istorie în dreptul românesc. Cum, de altfel, nici regimul comunităţii nu are o istorie proprie (spaţiului românesc[11]), fiind adoptat, pe filieră sovietică, abia în 1954, de Codul familiei[12]. Asemănător tuturor ţărilor sovietice (dar şi celor din Europa de Est aflate sub influenţa Rusiei), venise şi timpul (sic!) ca România să aibă un cod al familiei, reglementat distinct de Codul civil. Iar, în 1954, în plin regim comunist, sursa de inspiraţie (declarată) a legiuitorului român nu a (mai) putut fi dreptul francez, burghez, ci dimpotrivă, dreptul sovietic. Numai că, la rândul său, şi regimul matrimonial al comunităţii (unicul permis) din dreptul sovietic avea o istorie la fel de scurtă şi conjuncturală, legată strict de doctrina socialistă a ţării[13]. În perioada 1918 – 1926, în dreptul sovietic, regimul matrimonial legal fusese cel al separaţiei de bunuri[14], iar regimul comunităţii nu era deloc cunoscut. Punctul de cotitură l-a constituit anul 1926 şi doctrina socialistă a URSS. Atunci a fost introdus regimul comunităţii ca unic regim matrimonial admis. Dar dreptul sovietic şi relaţiile sociale sovietice erau la acea vreme departe de dezvoltarea la care ajunseseră sistemele de drept din ţările burgheze (cu atât mai mult cu cât dreptul de proprietate privată fusese abolit). Din acest motiv, reglementarea sovietică era, în general, simplistă, laconică, fiind o expresie a stării de fapt din societatea sovietică[15]. Din multe puncte de vedere, „întâlnirea” dintre dreptul românesc şi regimul comunităţii, prin prisma originii sovietice a acestuia nu a fost cea mai fructuoasă[16]

Cu toate acestea, influenţa unor mari jurişti români ai vremii, formaţi după şcoala franceză (în special a prof. T.R. Popescu, n. 22.05.1913 – d. 2.09.2004[17]), a făcut ca, la momentul adoptării Codului familiei, să fie prevăzută de legiuitor posibilitatea stipulării unei clauze de intrare în comunitate a bunului donat [art. 31 lit. b) teza finală din Codul familiei], care, în mod cert, nu era de sorginte sovietică, căci nu se regăsea în Codul familiei sovietic din 1926 (art. 10)[18]! Dimpotrivă, stipulaţia din art. 31 lit. b) teza finală C. fam. avea o lungă istorie în dreptul francez şi acesta i-a fost sursa de inspiraţie. Mai mult chiar, explicaţiile pe care doctrina românească a vremii a fost nevoită să le dea cu privire la această clauză au fost împrumutate tot pe filieră franceză (şi nu pe cea sovietică), căci în dreptul românesc şi în cel sovietic fondul problemei discutate lipsea cu desăvârşire.

Aşadar, clauza de intrare în comunitate îşi face apariţia în dreptul românesc, în urma unui implant legislativ de origine franceză, abia în Codul familiei.

Dar de unde, mai exact, provenea aceasta şi care i-ar fi fost scopul? Se potrivea această clauză în contextul matrimonial din legislaţia românească sau era un împrumut legislativ inutil sau, în cel mai fericit caz, benign?

  • Dreptul francez

Aşa cum vom arăta în cele ce urmează, clauza de intrare în comunitate era în strânsă legătură cu principiul imutabilităţii din dreptul francez, acolo unde rostul ei era foarte bine determinat.

În dreptul românesc din anul 1954 însă implantul legislativ era, mai degrabă, unul curios. Principiul imutabilităţii convenţiilor matrimoniale – admis în perioada 1865 – 1954 – nu era cunoscut în dreptul românesc, unde exista un singur regim matrimonial[19]. Explicarea acestei clauze în cuprinsul liberalităţii s-ar fi putut sprijini pe ideea că terţii pot dona ce vor, cui vor şi în ce formă vor, fără să le poată fi opuse dispoziţiile (imperative pentru soţi) ale unui regim matrimonial cu privire la componenţa maselor patrimoniale.

Scurte consideraţii despre regimurile matrimoniale la data adoptării Codului Napoleon şi despre componenţa maselor de bunuri

Regimul comunităţii din dreptul francez a cunoscut o evoluţie de câteva secole. Din acest motiv, deşi un regim matrimonial complicat, a fost practicat de către soţi, ajungând să dobândească încă de la începutul secolului al XIX-lea statutul de regim matrimonial legal. Evoluţia sa – legislativă, doctrinară şi jurisprudenţială – a fost întotdeauna influenţată de cultura şi civilizaţia franceză, de moravuri, de relaţiile sociale. Aşadar, spre deosebire de „acelaşi” regim matrimonial al comunităţii din dreptul sovietic, brut şi necizelat (de fapt, exact atât cât avea nevoie regimul comunist), regimul matrimonial din dreptul francez s-a rafinat, s-a şlefuit permanent, trecând prin reforme legislative, ajungând azi să conţină o reglementare deosebit de complexă.  

În provinciile Franţei (neunificate din punct de vedere juridic), la momentul adoptării Codului Napoleon (1804), existau două regimuri matrimoniale între care legiuitorul şi poporul francez trebuiau să aleagă: regimul comunităţii şi regimul dotal. Dezbaterile din Parlament au fost aprinse. Regimul comunităţii constituia dreptul comun în provinciile cutumiare, iar regimul dotal domnea în provinciile de drept scris ale vechii Franţe[20]. Regimul comunităţii exista în provinciile cutumiare cu câteva secole înainte de adoptarea Codului Napoleon. Din acest motiv, s-a afirmat că regimul comunităţii constituia dreptul naţional al Franţei. Iar acest fapt a fost hotărâtor cu ocazia alegerii pe care legiuitorul de la 1804 trebuia să o facă: regimul comunitar a fost instituit regimul matrimonial legal în Franţa, viitorii soţi având posibilitatea de a alege şi regimul dotal.

La acea dată, activul comunitar (art. 1401, art. 1405 C. civ. fr. în forma de la 1804) avea o componenţă diferită de ceea ce cunoaştem în prezent, inclusiv în dreptul românesc[21].

Astfel, bunurile mobile dobândite de un soţ prin liberalităţi erau bunuri comune. Dispunătorul putea însă stipula ca bunul mobil donat sau lăsat legat să fie propriu. Aceasta era o clauză de excludere din comunitate. Se aprecia că dispunătorul era liber să nu doneze sau să nu lase legat nimic; dacă însă se decide să o facă, atunci este liber să regleze destinaţia juridică a bunului[22].

Iar bunurile imobile dobândite de un soţ prin liberalităţi erau bunuri proprii. Dar dispunătorul putea stipula ca bunul imobil donat sau lăsat legat să intre în comunitate. Aceasta era o clauză de intrare în comunitate.

În cazul donaţiei sau legatului bunurilor imobile, faptul că acestea, în regulă generală, constituiau bunuri proprii, era o inovaţie a Codului Napoleon sau, în orice caz, a schimbare a tradiţiei. În vechiul drept francez, în unele cutume (de exemplu, Cutuma Parisului, art. 246), situaţia era exact inversă: bunurile imobile dobândite prin donaţie sau legat constituiau, dimpotrivă, bunuri comune ale soţilor[23]. Singura excepţie o reprezentau donaţiile sau legatele făcute de un părinte unuia dintre fii, căci se aprecia că este vorba de o succesiune anticipată, bunurile trebuind să fie proprii ale fiului donatar sau legatar, aşa cum ar fi fost dacă le-ar fi moştenit de la ascendent[24]. Soluţia era logică: bunuri proprii trebuiau să fie numai bunurile pe care donatarul le primise de la părinţii săi şi care erau destinate să rămână în familia sa (şi care nu ar fi trebuit să facă obiectul unui partaj viitor cu soţul), nu şi bunurile primite de la terţi[25].

Cum se explica atunci soluţia legiuitorului de la 1804? În primul rând, nu toate cutumele (de exemplu, Cutuma din Anjou, le Maine) edictau, asemănător Cutumei Parisului, această regulă, ci dimpotrivă, pe cea reţinută de Codul Napoleon. Dar, mai mult, se pare că regula instituită de Cutuma Parisului nu corespundea, în viaţa reală, voinţei părţilor, căci aproape întotdeauna soţii prevedeau în contractele de căsătorie o clauză de excludere din comunitate, adică bunurile pe care le-ar fi primit prin donaţie de la terţi să nu intre în comunitate, ci să devină proprii. Şi atunci, legiuitorul de la 1804, observând care era, în practică, dorinţa soţilor, nu a făcut altceva decât să o consacre şi a inversat regula[26]. Inversând regula, a statuat că bunurile imobile dobândite prin donaţie de oricare dintre soţi, indiferent de persoana donatorului, constituie bunuri proprii ale acestuia. Legiuitorul prezuma astfel că dacă donatorul a încheiat contractul numai cu unul dintre soţi, a dorit, de bună seamă, ca bunul să fie propriu al acestuia. Dar cum se recunoştea dreptul oricărui donator de a dona ce vrea, cui vrea, în ce condiţii doreşte, s-a recunoscut dreptul donatorului de a stipula clauza de intrare în comunitate[27].

Consideraţii despre principiul imutabilităţii

Potrivit art. 1395 C. civ. fr. (în forma de la 1804[28]), convenţiile matrimoniale nu mai puteau fi modificate după încheierea căsătoriei. Această regulă – care nu fusese cunoscută în provinciile de drept scris, ci numai în cele cutumiare – era denumită imutabilitatea convenţiilor matrimoniale[29].

Justificările acestui principiu erau două[30]:

  1. În primul rând, respectarea voinţelor celor care participaseră la încheierea convenţiei matrimoniale, cel mai adesea fiind vorba de părinţii soţilor sau donatorii. În epocă, contractul de căsătorie era un pact de familie. Adesea, regimul matrimonial nici nu era ales de tinerii soţi, ci de către părinţii viitoarei soţii (se credea că, ulterior încheierii căsătoriei, femeia ar fi putut fi lesne influenţată de bărbat să consimtă modificări dezastruoase pentru ea şi, în orice caz, chiar dacă ar fi rezistat acestora, discuţiile din familie ar fi putut provoca deteriorarea relaţiilor dintre soţi).
  2. În al doilea rând, interesul terţilor, care ar fi putut fi afectaţi dacă soţii contractanţi le-ar fi putut opune modificări ale convenţiei matrimoniale de care nu aveau cunoştinţă.

Criticile întemeiate ale doctrinei (încă de la începutul secolului al XX-lea) au fost numeroase (mergând chiar până la susţinerea eliminării totale a acestui principiu) şi nu vom insista asupra acestora[31]. Dreptul francez mai cunoaşte azi principiul imutabilităţii într-o formă mult atenuată, dar care pune încă probleme de aplicare mai ales în jurul noţiunii de „interes al familiei”[32].

            Principiul imutabilităţii şi terţii

Dar „regula de aur” a dreptului matrimonial era că principiul imutabilităţii nu se impunea (cu aceeaşi putere cu care se impunea soţilor) terţilor [33]. Terţii care doreau să consimtă liberalităţi soţilor sau unuia dintre soţi erau liberi să nu ţină cont de acest principiu. Ştim că una dintre consecinţele acestui principiu era că soţii nu puteau modifica componenţa maselor patrimoniale. Dar terţii donatori sau legatari puteau! Cum se explica aceasta? Răspunsul era simplu. Creditorii soţilor nu erau cu nimic prejudiciaţi. Nimeni nu era obligat să gratifice. Dacă voia o făcea, dacă nu, nu (iar soţii şi creditorii nu aveau nimic de pierdut). Iar dacă o făcea, legiuitorul îi dăduse libertatea deplină dispunătorului (pe care nici măcar soţii nu o puteau avea) de a hotărî el însuşi soarta juridică a bunului: propriu sau comun. Aceasta se materializa în două clauze: clauza de intrare în comunitate (art. 1405 C. civ. fr.)[34] şi clauza de excludere din comunitate (art. 1401 pct. 1 C. civ. fr.)[35]. Apoi, în cazul bunurilor care, la acea dată, intrau în comunitate chiar dacă proveneau din liberalităţi, dacă acest principiu s-ar fi impus dispunătorului, acesta s-ar fi abţinut să facă liberalitatea.

  • Scopul clauzei. Interesul fiscal

În dreptul românesc, în lipsa principiului imutabilităţii (în orice caz, în lipsa raţiunilor complexe care au fundamentat acest principiu în dreptul francez) şi a unui cadru fiscal în materie inexistent, clauza de intrare în comunitate a avut şi are o utilitate derizorie. De altfel, ea este puţin utilizată în practica notarială. În cazul donaţiei autentice, ea permite intrarea bunului în comunitatea de bunuri a soţilor, prin voinţa donatorului, fără ca ambii soţi să fie prezenţi la încheierea contractului de donaţie. Utilitatea este derizorie pentru că nimic nu împiedică soţii donatari să fie prezenţi la încheierea contractului de donaţie, donatorul stipulând intrarea bunului în comunitate. Or, clauza de intrare în comunitate înseamnă (sau ar trebui să însemne) mai mult decât aceasta! Rămâne ca viitorul să-i ofere o importanţă mai mare[36].

Clauza de excludere din comunitate este şi mai puţin prezentă în practica românească[37]. În cazul acesteia, se observă, cu adevărat, puterea pe care o are donatorul în faţa regimului matrimonial al soţilor, care nu îi este opozabil (în această situaţie). Clauza are ca obiect să împiedice donatarul să introducă bunul propriu donat în comunitate (de exemplu, când donatarul este necăsătorit la data donaţiei şi prin căsătoria ulterioară şi alegerea unui regim matrimonial comunitar convenţional ar intenţiona aceasta) sau chiar să sustragă bunul unei clauze matrimoniale existente la data donaţiei, care l-ar introduce în comunitate (de exemplu, când donatarul este căsătorit sub regimul matrimonial comunitar convenţional şi a stipulat intrarea în comunitate a bunurilor proprii primite prin donaţie).

În practica notarială franceză, clauza de intrare în comunitate are o miză foarte importantă: fiscală![38] Aceasta, pentru că, din punctul de vedere al dreptului comun al contractelor, donaţia cu clauză de intrare în comunitate are numai două părţi: donatorul şi donatarul semnatar[39]. Or, donaţiile între părinţi şi copii beneficiază de reduceri considerabile. În schimb, donaţiile consimţite în favoarea unor străini (cum este, de exemplu, cazul soţiei descendentului) sunt impozitate cu 60% din valoarea donaţiei! În acest context fiscal, donaţia cu clauza de intrare în comunitate prezintă o importanţă covârşitoare. Principala preocupare a donatorului este ca emolumentul transmis prin donaţie să fie cât mai mare. Donatorul are tot interesul să încheie contractul de donaţie numai cu donatarul descendent (numai acesta fiind parte în contract), beneficiind de scutiri şi taxe reduse, stipulând concomitent intrarea bunului în comunitate, ceea ce nu conferă în niciun caz soţului/soţiei donatarului calitatea de parte în contractul de donaţie, evitând astfel şi plata unor taxe împovărătoare şi micşorarea drastică a emolumentului donaţiei[40]. Astfel, în practică, contractul de donaţie se încheie exclusiv între donator şi donatar (de regulă, descendentul său), fără participarea soţului/soţiei donatarului. În acest fel, donaţia beneficiază de reduceri importante.

Contractele de donaţie în care donatari să fie ambii soţi, prezenţi, sunt rarisime (atunci când părţile sunt rude), tocmai din cauza regimului fiscal împovorător. În acel moment, pentru o jumătate din valoarea donaţiei, cea făcută soţului donatarului (care nu este rudă cu donatorul), se va aplica o cotă de impozitare de 60%! Pe când în cazul donaţiei făcute numai descedentului (fără participarea soţului), cu clauză de intrare în comunitate, valoarea întreagă a donaţiei este luată în calcul ca fiind făcută descendentului, beneficiind astfel de scutiri importante. [41]

Apoi, în dreptul francez, clauza de intrare în comunitate urmăreşte mai degrabă un interes psihologic decât unul economic. Ea se întâlneşte în cazul donaţiilor care au ca obiect terenuri, pe care soţii intenţionează să edifice o construcţie. În lipsa clauzei, terenul ar fi bun propriu al donatarului şi aceeaşi soartă ar avea-o şi construcţia în întregime (art. 555 şi art. 1406 C. civ. fr.), în temeiul accesiunii, chiar dacă ar fi edificată cu fonduri comune, caz în care comunitatea ar fi doar creditoare a unei indemnizaţii cu ocazia lichidării regimului. Dacă însă terenul ar fi bun comun al donatarului, atunci şi construcţia ce se va edifica va fi bun comun, ceea ce are o semnificaţie importantă pentru soţi, mai ales în plan moral.

Mai importante însă sunt consecinţele lichidative ale unei astfel de clauze, în cazul decesului donatorului (raport şi reducţiune)[42]. Din acest motiv, în general, intrarea în comunitate a unui bun este analizată cu precauţie de către donator.

  • Modalitatea de punere în aplicare a clauzei
  • Codul familiei

Sub imperiul Codului familiei nu a existat niciun element controversat cu privire la punerea în aplicare a clauzei de intrare în comunitate: liberalitatea a fost făcută numai unuia dintre soţi şi conţinea stipulaţia că bunul va fi comun. Bunul era comun, fără a fi nevoie în niciun fel de vreo manifestare de voinţă a soţului donatarului[43]. Doctrina mai nota că „este singurul caz în care un bun propriu poate deveni comun prin voinţa unei persoane. […] bunul propriu nu devine comun prin voinţa soţilor sau a unuia dintre soţi, ci prin voinţa unui terţ.”[44] De asemenea, se afirma că „lăsarea libertăţii de a determina condiţia juridică a bunului donat sau testat la latitudinea dispunătorului – în sensul că, prin derogare de la regula prevăzută în art. 31 lit. b) din Codul familiei, să poată atribui bunului donat sau testat calitatea de bun comun – se situează pe linia preocupărilor legiuitorului de a întări, odată cu baza materială a căsătoriei, căsătoria însăşi.”[45]

  • Donaţia făcută unui soţ cu clauză de intrare în comunitate: exemplul darurilor de nuntă

Exemplul (autohton) al darurilor de nuntă – consacrat de jurisprudenţă în perioada anilor ՚60 – ’70 – este cel care contrazice susţinerile celor două birouri de cadastru.

Darurile de nuntă erau daruri manuale, care, de regulă, aveau ca obiect sume de bani, fiind făcute cu ocazia serbării căsătoriei. Chestiunea era a şti care era natura juridică a bunurilor donate: bunuri proprii numai ale unuia dintre soţi (adică un dar manual făcut numai unuia dintre soţi) sau bunuri comune ale soţilor (adică fie un dar manual făcut numai unuia dintre soţi, fie un dar manual făcut ambilor soţi, în amândouă cazurile, cu stipulaţie ca bunul să devină comun)[46]. În lipsa unui înscris, în contextul special al tradiţiunii specifice darurilor de nuntă, principala dificultate consta, de fapt, în a identifica persoana donatarului: unul dintre soţi sau ambii soţi? Jurisprudenţa nu a analizat însă problematica cu atâta fineţe. A statuat că sumele de bani donate constituiau bunuri comune ale soţilor, întrucât voinţa donatorului ca acestea să fie comune rezulta neîndoielnic din împrejurarea (momentul) în care darul manual fusese făcut[47]. Dar cum s-ar fi putut realiza intrarea în comunitate a bunurilor donate? Printr-o clauză de intrare în comunitate tacită! Indiferent că darul manual fusese făcut numai unuia dintre soţi (ceea ce invoca unul dintre aceştia) sau ambilor soţi (ceea ce invoca celălalt soţ)[48]. Observăm însă că dacă donaţia ar fi fost făcută ambilor soţi (chiar şi fără nicio menţiune), problema intrării în comunitate nici nu mai era atât de presantă, căci bunul donat ar fi fost, oricum, coproprietatea soţilor (ca bun propriu). În realitate, problema se centra în jurul darului manual făcut unuia dintre soţi, cu clauză de intrare în comunitate (pe care jurisprudenţa a prezumat-o). Or, când jurisprudenţa a admis unanim că bunurile erau comune, niciun moment nu a pretins ca soţul necontractant (al donatarului) să fi consimţit la primirea unei donaţii (pretinse oferte de donaţie) în temeiul clauzei de intrare în comunitate. Ar fi fost şi hilar. Soţul necontractant cerea instanţei tocmai să constate însăşi existenţa clauzei, prin interpretarea voinţei donatorului, într-un contract care avea numai două părţi: donatorul şi soţul donatar. Cum ar fi putut instanţa să-i pretindă să fi acceptat expres „donaţia”?

Doctrina nota că „în sensul art. 31 lit. b) C. fam., ar urma ca darurile de nuntă făcute de părinţi să fie bunuri comune dacă sunt făcute ambilor soţi ori unuia dintre ei, dar în acest din urmă caz cu menţiunea expresă că devin comune.”[49] (s.n.)

  • Codul civil român din 2009. Noua configuraţie a clauzei de intrare în comunitate

O problemă importantă de rezolvat pentru legiuitorul din 2009 o constituia reglementarea clară a situaţiei – mai precis, a naturii juridice a bunului donat – în care donatorul făcea o donaţie conjunctă ambilor soţi.

Sub imperiul Codului familiei, clauza de intrare în comunitate (nedenumită astfel nici de legiuitor, nici de doctrina românească) putea fi stipulată expres, dar se aprecia că voinţa dispunătorului putea fi şi tacită, fiind dedusă din circumstanţe de fapt[50]. Or, tocmai această voinţă tacită dăduse naştere unei bogate jurisprudenţe în două situaţii particulare, în care donatorul nu făcuse nicio menţiune expresă: a) darurile manuale (şi mai ales cele „de nuntă”) făcute numai unuia dintre soţi şi b) donaţia (autentică) făcută ambilor soţi. 

Prima situaţie era una pur autohtonă şi am reamintit-o. A doua era de departe cea mai importantă şi preocupase, în mod deosebit, şi doctrina şi jurisprudenţa franceze. Motivul era simplu: una era ca bunul donat să intre în comunitate (care avea nişte reguli speciale şi, pentru o lungă perioadă de timp, un singur cap, soţul) şi alta era ca bunul să devină coproprietate pe cote-părţi (care avea cu totul alte reguli de funcţionare)[51]. Pe lângă aceasta, doctrina şi jurisprudenţa franceze au manifestat o veritabilă repulsie (şi azi existentă) faţă de juxtapunerea unei coproprietăţi cu proprietatea comună a soţilor (care, teoretic, era şi este posibilă) şi, din acest motiv, au făcut tot posibilul pentru a îndepărta calificarea de bun propriu pe cote-părţi. Se aprecia că astfel caracterul de bun propriu al bunului donat este o excepţie de la regula comunităţii, iar excepţiile sunt întotdeauna de strictă interpretare. Iar dacă din intenţia donatorului nu putea reieşi faptul că donase bunul pe cote-părţi ambilor soţi, atunci urma ca bunul să fie considerat comun (căci acesta era principiul regimului matrimonial). Legiuitorul francez a fost de acord cu această doctrină şi a intervenit în anul 1965 şi a precizat că atunci când bunul este donat ambilor soţi, se prezumă că este comun dacă donatorul nu a stipulat contrariul (o clauză de excludere din comunitate)[52].

Legiuitorul din 2009 a simţit (şi el) nevoia să clarifice această ipoteză. Dar maniera în care a făcut-o a fost reducţionistă, ca să nu spunem chiar brutală şi simplistă. Nu credem că l-a interesat foarte mult intersectarea comunităţii cu proprietatea pe cote-părţi, căci în doctrina românească acest fapt – acceptat ca ceva banal – nu produce nicio impresie specială, nu a acordat preferinţă niciunei teorii şi nici vreunei presupuse intenţii a donatorului din faptul că a donat ambilor soţi[53]. Nici nu l-a preocupat o rigoare legislativă mai mare (i s-a părut suficientă aceeaşi enumerare de origine sovietică din Codul familiei), unde să distingă expres între cele două ipoteze de lucru (poate ar fi fost cazul pentru o reformă legislativă[54]). Dimpotrivă! A precizat (sec) că donatorul trebuie, în toate cazurile, să stipuleze (expres) intrarea bunului în comunitate, eliminând astfel posibilitatea unei voinţe tacite. Per a contrario, de lege lata, în cazul darului manual este, în mare parte, exclusă posibilitatea ca bunul să mai devină comun[55]. De asemenea, şi în cazul donaţiei autentice făcute ambilor soţi, dacă donatorul nu a stipulat intrarea bunului în comunitate, atunci bunul devine bun propriu al soţilor, în coproprietate, în cote-părţi egale.

În afara caracterului (nou) expres al clauzei de intrare în comunitate, legiuitorul din 2009 nu a simţit nevoia niciunei alte clarificări. Poate pentru că în dreptul românesc problema pe care am discutat-o nu are nicio miză specială. Şi până la cele două încheieri de carte funciară, nimic controversat. Doctrina ignoră în totalitate problematica, practica notarială fiind cea mai sensibilă la interpretarea şi aplicarea unor astfel de clauze. Motivul pentru care clauza de intrare în comunitate este rar întâlnită în donaţii şi, în general, în liberalităţi, este legat de reticenţa generală în a consimţi liberalităţi şi nu de clauză, în sine.

  • Concluzii

Practica celor două birouri de cadastru şi publicitate imobiliară neagă istoria şi fundamentele clauzei, dar şi distincţia făcută în urmă cu şase decenii de doctrina românească şi de jurisprudenţă. Pentru cele două birouri de cadastru, o singură variantă contractuală este posibilă: donaţia făcută ambilor soţi donatari! Interesant este că, primind spre înscriere cele două acte juridice, care evident erau concepute într-o variantă contractuală diferită, registratorii de carte funciară le-au reinterpretat potrivit concepţiei proprii, denaturându-le astfel însuşi conţinutul şi părţile contractante! Mai exact, au pretins introducerea unei noi părţi contractante acolo unde părţile nu o prevăzuseră şi au identificat un (pretins) nou raport juridic care, în realitate, nu exista! Căci din ambele motivări reiese că, în concepţia registratorilor de carte funciară, o ofertă de donaţie ar fost făcută chiar soţului donatarului (neprezent) pe care acesta trebuia să o accepte! Dacă acesta era cazul, întabularea ar fi trebuit respinsă în totalitate până la acceptarea ofertei de donaţie. Probabil că numai din motive de favoare, aceasta a fost admisă parţial, în privinţa numai a unuia dintre soţi, natura juridică a bunului fiind de bun propriu (integral). Odată cu acceptarea presupusei oferte de donaţie făcute soţului donatarului (sic!), bunul ar fi devenit comun. O conversie cel puţin ciudată! Pentru că mecanismul clauzei de intrare în comunitate nu presupune niciun moment că bunul tranzitează prin masa bunurilor proprii ale donatarului pentru a migra apoi în masa bunurilor comune, ci, încă de la început, se integrează în masa bunurilor comune. Dacă am fi admis raţionamentul celor două birouri de cadastru şi publicitate imobiliară, în realitate, donatorul ar fi făcut fiecărui soţ o donaţie egală, în cotă de 1/2 pentru fiecare, care ar fi trebuit să le rămână proprie fiecăruia!

Ni se pare că eşecul a constat în a face corect distincţia dintre donatar (singura parte contractantă şi obligată) şi beneficiar (soţul donatarului, necontractant şi neobligat)[56]. În realitate, în cauză am arătat că este un mecanism permis chiar de legiuitor şi care rezultă cu destul de multă evidenţă din formularea legală („cu excepţia cazului în care dispunătorul a prevăzut”). Puterea acordată dispunătorului avea ca scop tocmai să învingă chiar prevederile imperative (pentru soţi) ale regimului matrimonial. „Stăpânul” oricărei liberalităţi este dispunătorul. Acesta stabileşte unilateral persoana gratificată, condiţiile şi sarcinile donaţiei, singura limitare fiind cea prevăzută de art. 1.015 alin. (2) C. civ. Donatorul stabileşte deci ce şi cui donează şi în ce condiţii, iar rolul donatarului se mărgineşte la a accepta sau nu donaţia. Beneficiarul acestei „liberalităţi” comune este şi celălalt soţ nu pentru că ar fi fost gratificat direct (el nu este donatar), ci în temeiul unei extensii, al influenţei regimului matrimonial comunitar asupra dreptului contractelor, care prevede că toate bunurile dobândite de oricare dintre soţi sunt bunuri comune[57]. Iar când dispunătorului i s-a permis să stipuleze intrarea în comunitate, s-a observat că legiuitorul nu a făcut, în realitate, nimic excepţional decât să-i permită să se întoarcă de la excepţie (bunuri proprii) la regulă (bunuri comune)!

Există şi tentaţia ca discuţia să fie purtată pe tărâmul puterilor soţilor cu privire la bunurile comune, dar aceasta este o greşeală[58]. În contractul dintre donator şi donatar, soţul donatarului nu este parte. Nu este nici gratificat, nici obligat. Nici nu este reprezentat, nici nu trebuie să consimtă personal, pentru că nu este parte. Or, chestiunea privind puterile soţilor este în legătură cu acele acte juridice pe care unul dintre soţi are dreptul să le încheie singur, dar care vor produce efecte şi faţă de celălalt soţ, care, deşi nu este parte în sensul strict al dreptului contractelor, va fi obligat şi va putea interveni, ulterior, pentru executarea sau rezoluţiunea contractului. Ceea ce nu este cazul în speţă.

Post-scriptum

Dintotdeauna, destinul unor naţiuni a fost acela de a da lumii Codificări care au trecut graniţele Statului (Imperiului) unde au fost create şi au dăinuit secole, în timp ce destinul altor naţiuni (majoritatea) a fost de a le imita şi adapta (a se vedea şi cazul Belgiei). În acest proces (conştient asumat) de adaptare şi de interpretare, a privi spre sursa primă a Codificării a devenit o obligaţie, căci altfel implantul este sortit eşecului (şi avem atât de multe exemple!) fie din chiar momentul adoptării, fie ulterior, pe parcursul aplicării. În chiar clipa în care o naţiune a decis să se inspire dintr-un cod străin, în acel moment a asimilat, involuntar, toată doctrina şi jurisprudenţa care au explicitat (eventual, corectat) norma împrumutată şi, eventual, adaptată. Vedem aceasta în toate scrierile juridice româneşti din perioada aplicării Codului civil de la 1864, inclusiv în cele din perioada comunistă, unde trimiterile la literatura străină – de regulă, cea franceză, denumită convenţional şi conjunctural burgheză, care trebuia formal respinsă şi criticată – erau numeroase! Cum s-ar fi putut înţelege altfel atâtea instituţii de drept succesoral?! Azi, din păcate, când probabil că tindem să ne arogăm meritele unor Codificatori (sic!), o mică parte a doctrinei (există şi excepţii notabile) şi a jurisprudenţei civile îşi mai întoarce privirea spre aceste surse. Rezultatul este însă dezastruos pentru practică. Din acest motiv, în cadrul unor dezbateri, avem impresia adesea că textele de lege sunt prea puţine, insuficiente, că explicaţiile sunt sărace şi neconvingătoare, ceva le lipseşte: izvorul!

BIBLIOGRAFIE

Literatură română

1. Protopopescu, D., 1959, Raporturile patrimoniale dintre soţi în lumina Codului familiei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.

2. Popescu, T.R., 1965, Dreptul familiei, vol. I, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.

3. Colectiv, 1964, Căsătoria în dreptul RPR, Bucureşti, Editura Academiei RPR.

4. Lupulescu, D., 1993, Dreptul de proprietate comună al soţilor, Bucureşti, Casa de editură şi presă „ŞANSA” SRL.

5. Filipescu, I.P., Filipescu, A.I., 2001, Tratat de dreptul familiei, Bucureşti, ALLBECK.

6. Florian, E., 2006, Dreptul familiei, Bucureşti, C.H. Beck.

7. Avram, M., 2013, 2016, Drept civil. Familia, Bucureşti, Hamangiu.

8. Florian, E., 2016, Dreptul familiei, Bucureşti, C.H. Beck.

9. Nicolescu, C., 2020, Dreptul familiei, Bucureşti, Solomon.

10. Baias, Fl.A., Chelaru, E., Constantinovici, R., Macovei, I. (coord.), 2021, Codul civil. Comentariu pe articole, Bucureşti, C.H. Beck.

11. Moloman, B.D., Ureche, L.-C., 2022, Codul civil. Cartea a II-a. Despre familie. Art. 258-534. Comentarii, explicaţii şi jurisprudenţă, Bucureşti, Universul Juridic.

12. Terzea, V., 2021, Codul civil adnotat cu doctrină şi jurisprudenţă, Vol. I, art. 1-952, Bucureşti, Universul Juridic.

13. Lupaşcu, D., Crăciunescu, C.M., 2021, Dreptul familiei, Bucureşti, Universul Juridic.

14. Alexandresco, D., 1926, Principiile dreptului civil român, tom IV, Bucureşti.

15. Alexandresco, D., 1916, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român,tom VIII, partea I, ediţia a 2-a, Bucureşti.

16. Plastara, G., 1927, Curs de drept civil român pus la curent cu jurisprudenţa, legislaţia positivă, noile tendinţe juridice, dreptul comparat şi dreptul provinciilor alipite, vol. V, Bucureşti.

17. Degré, Al., 1900, Scrieri juridice, vol. I, Bucureşti.

18. Hamangiu, C., Rosetti Bălănescu, I., Băicoianu, Al., 1928, Tratat de drept civil român, vol. III, Bucureşti.

19.Lucrările Marii Adunări Naţionale, Sesiunea a doua, 28-30 decembrie 1953, Stenograma, colegiul redacţional al Buletinului Oficial.

20. Dogaru, I., Duţu, M., 2013, Centenar Tudor Radu Popescu, Bucureşti, Editura Academiei Române, Universul Juridic.

21. Colectiv, 2022, Mémento pratique, Successions 2022, Editura Francis Lefebre.

22. Mihuţă, I.G., Lesviodax, Al., 1970, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1952-1969, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.

23. Mihuţă, I.G., 1976, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

24. Colectiv, Legislaţia familiei şi practica judiciară în materie, 1987.

Literatură străină

25. Kourilsky, Ch., 1970, „Le nouveau Code du mariage et de la famille de la R.S.F.S.R.”, în Revue internationale du droit comparé, vol. 22, nr. 3, iulie-septembrie.

26. Berelowitch, W., 1981, „Les débuts du droit de la famille en RSFSR: Pourquoi et comment?”, în Cahiers du monde russe et soviétique, vol. 22, nr. 4, octombrie-decembrie.

27. Makovsky, L., 1969, „Histoire et esprit du Code civil russe”, în Revue internationale du droit comparé, vol. 61, nr. 3.

28. Laurent, F., 1893, Principes de droit civil français, vol. XXI, Bruxelles/Paris.

29.Oeuvres complètes de Pothier. Nouvelle édition, Traité de la communauté, tom I, Paris, 1821.

30. Colin, A., Capitant, H., 1925, Cours élémentaire de droit civil français, tom III, Paris, Librairie Dalloz.

31. Planiol, M., Ripert, G., 1925, Traité pratique de droit civil français, tom VIII, partea I, Paris, LGDJ.

32. Malaurie, Ph., Aynes, L., 2015, Droit des régimes matrimoniaux, LGDJ.

33. Terré, Fr., Simler, Ph., 2019, Régimes matrimoniaux et statut patrimonial des couples non mariés, Dalloz.

34. Josserand, L., 1930, Cours de droit civil positif français conforme aux Programmes Officiels des Facultés de droit, vol. III, Paris, Librairie du Recueil Sirey.

35. Colomer, A., 2004, Droit civil – régimes matrimoniaux, Paris, Litec LexisNexis.

36. Mazeaud, H. și L., Mazeaud, J., 1977, Leçons de droit civil, tom IV, vol. I (Régimes matrimoniaux), ediţia a 4-a, Montchrestien.

37. De Page, Ph., De Stefani, I., 2019, Traité de droit civil belge. Les régimes matrimoniaux, tom IX, vol. 1, Bruylant.

38.Souhami, J., 2005, „Le conjoint du contractant”, PU d’Aix-Marseille.

39. Bourdaire-Mignot, C., 2009, „Le contractant marié”, Defrénois. 40. Peterka, N., 2001, Les dons manuels, LGDJ.


[1] Analizăm acum situaţia particulară a donaţiei pentru că aceasta a făcut obiectul practicii publicităţii imobiliare în discuţie, care ne interesează în mod deosebit. Dar, pentru identitate de raţiune, concluziile noastre se vor aplica şi în cazul legatului.

[2] Încheierea nr. 160788/10.03.2021 a BCPI Buzău (OCPI Buzău), încheierea nr. 36670/12.04.2021 a BCPI Târgovişte (OCPI Dâmboviţa). Niciuna dintre încheieri nu a fost supusă controlului judecătoresc.

[3] Minuta din 20.04.2021, pct.7 şi Minuta din 20.09.2021, pct. 3.

[4] Analiza a avut ca obiect două contracte de donaţie cu clauză de intrare în comunitate, unul încheiat sub imperiul Codului familiei, iar celălalt încheiat sub imperiul noului Cod civil.

[5] Extras din încheierea nr. 160788/10.03.2021 emisă de BCPI Buzău – „Imobilul a fost donat lui BVI, soţia BN neacceptând donaţia; imobilul aparţine în exclusivitate lui BVI şi este bun propriu; rectificaţi certificatul de moştenitor în sensul dezbaterii succesiunii pentru cota de 1/1 din imobil”.

Extras din încheierea nr. 36670/12.04.2021 emisă de BCPI Târgovişte – „Prin cererea înregistrată sub numărul de mai sus se solicită intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în cartea funciară nr. xxxxx a localităţii P., în baza contractului de donaţie autentificat sub nr. xxxx/30.03.2021 de np L.O.I., în favoarea soţilor LGC şi LE – bun comun. Cererea urmează a fi admisă în parte, capătul de cerere privind intabularea dreptului de proprietate în favoarea soţilor ca bun comun urmează a fi respins întrucât prin contractul de donaţie sus-menţionat se transmite dreptul de proprietate cu titlu de donaţie în favoarea lui LGC, care acceptă cu recunoştinţă donaţia. Facem precizarea de esenţă că soţia donatarului – dna LE nu a fost parte în contractul de donaţie nici în nume propriu şi nici prin reprezentant şi în aceste condiţii nu poate opera transferul dreptului de proprietate şi asupra ei atâta vreme cât donaţia presupune un acord de voinţă, pe de o parte voinţa donatorului, adică animus donandi de a transmite un bun, iar de cealaltă parte, voinţa donatarului de a-l accepta. Fără oricare dintre aceste 2 elemente, donaţia nu este posibilă. Donaţia reprezintă un contract unilateral, producând efecte juridice numai atunci când sunt manifestate acordurile ambelor părţi contractante. În absenţa acordului manifestat de către donatar, donaţia reprezintă o simplă ofertă, iar revocarea donaţiei, cât şi decesul ofertantului atrag imposibilitatea încheierii contractului.”

[6] Pentru literatura de sub imperiul Codului familiei unde această distincţie este menţionată expres: D. Rizeanu şi D. Protopopescu, Raporturile patrimoniale dintre soţi în lumina Codului familiei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p. 108 – 109; T.R. Popescu, Dreptul familiei, vol. I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, p. 173 – 174; Colectiv, Căsătoria în dreptul RPR, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1964, p. 205; D. Lupulescu, Dreptul de proprietate comună al soţilor, Casa de editură şi presă „ŞANSA” SRL, Bucureşti, 1993, p. 102; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ALLBECK, Bucureşti, 2001, p. 69; E. Florian, Dreptul familiei, C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 92. Trebuie să spunem că aceste distincţii, cu rol evident didactic şi de a facilita cititorului înţelegerea corectă a textului de lege (nou pentru societatea românească de la acea vreme), erau inexistente în doctrina franceză, acolo unde situaţia juridică beneficia de o istorie şi de un fundament (art. 1405 C. civ. fr.), care nu necesitau explicaţii suplimentare, înţelegându-se dreptul exclusiv al donatorului de a dona în ce condiţii doreşte (şi unde problema se concentra pe un singur aspect: donaţia făcută ambilor soţi fără nicio precizare din partea donatorului).

[7] Art. 31 C. fam. – „Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ: […] b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune” (s.n.).

[8] T.R. Popescu, op. cit., vol. I, p. 174. „În acest caz, bunul devine comun, deoarece din faptul că a fost donat ambilor soţi rezultă voinţa neîndoielnică a dispunătorului, că a înţeles ca bunul să devină comun. Soluţia se impune cu atât mai mult, în cazul în care bunul a fost donat prin acelaşi act ambilor soţi.”

[9] M. Avram, Drept civil. Familia, Hamangiu, Bucureşti, ediţia din 2013 (p. 245 – 246) şi ediţia din 2016 (p. 258); E. Florian, Dreptul familiei, C.H. Beck, Bucureşti, 2016, p. 196; C. Nicolescu, Dreptul familiei, Solomon, Bucureşti, 2020, p. 263; Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Codul civil. Comentariu pe articole, C.H. Beck, Bucureşti, 2021, p. 454; B.D. Moloman, L-C Ureche, Codul civil. Cartea a II-a. Despre familie. Art. 258-534. Comentarii, explicaţii şi jurisprudenţă, Universul Juridic, Bucureşti, 2022, p. 374; V. Terzea, Codul civil adnotat cu doctrină şi jurisprudenţă, vol. I, art. 1-952, Universul Juridic, Bucureşti, 2021, p. 571 şi urm. În general, autorii citaţi au subliniat doar intervenţia legiuitorului cu privire la caracterul expres al clauzei şi limitele acesteia prin raportare la rezerva donatarului descendent. Notăm o singură excepţie, D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, Universul Juridic, Bucureşti, 2021, p. 189 (dar autorii fac distincţiile amintite cu privire la reglementarea din Codul familiei, pe care o tratează exhaustiv, în timp ce reglementarea din Codul civil este tratată sumar, în considerarea faptului că nu au intervenit modificări importante în această privinţă).

[10] T. Sălaj, s. civ., dec. nr. 600/2018; C.A. Iaşi, s. civ., dec. nr. 1314/1997, în V. Terzea, op. cit., p. 575.

[11] Marele jurisconsult român D. Alexandresco lăuda legiuitorul român de la 1864, care alesese să nu reproducă dispoziţiile privind regimul comunităţii din Codul Napoleon, argumentând că acesta reprezenta un regim complicat, atât pe durata căsătoriei, cât şi cu ocazia lichidării (D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, tom VIII, partea I, ediția a 2-a, Bucureşti, 1916, p. 39). Se pare că, într-adevăr, acest regim era străin de moravurile societăţii tradiţionale româneşti (unde domnea regimul dotal) şi ar fi fost, oricum, greu acceptat de soţi.

În perioada 1865 – 1954, regimul matrimonial legal a fost cel al separaţiei de bunuri (D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. IV, Bucureşti, 1926, p. 11; G. Plastara, Curs de drept civil român pus la curent cu jurisprudenţa, legislaţia positivă, noile tendinţe juridice, dreptul comparat şi dreptul provinciilor alipite, vol. V, Bucureşti, 1927, p. 28 – 30). Soţii puteau alege, prin convenţie matrimonială, regimul dotal (în fapt, o specie a separaţiei de bunuri), care, de altfel, era şi singurul reglementat. Codul civil de la 1864 nu preciza însă, expres, care este regimul matrimonial legal, din acest motiv, unii autori considerând că acesta era, dimpotrivă, regimul dotal (Al. Degré, Scrieri juridice, vol. I, Bucureşti, 1900, p. 425 – 426). Se admitea că regimul matrimonial al comunităţii – chiar nereglementat de Codul civil – ar fi putut fi ales (convenit) de soţi prin convenţie matrimonială, sub forma societăţii de achiziţii (art. 1.287 – 1.293 C. civ.), dar că aceasta nu se întâlnea în practică (C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III, Bucureşti, 1928, p. 350). Regimul dotal nu a fost o creaţie a Codului civil de la 1864. El era întâlnit, în mod tradiţional, în vechile legiuiri române (Pravila lui Matei Basarab, glava 265 şi urm.; Codul lui Ipsilant; Codul lui Andronache Donici, cap. 33; Codul Caragea, partea a III-a, cap. 16; Codul Calimach, art.1622 şi urm.). Izvorul său a fost dreptul roman.

[12] Codul familiei a fost adoptat prin Legea nr. 4/1953, publicată în B. Of. nr. 1/04.01.1954. Dezbaterile din Marea Adunare Naţională (şedinţele din 28 – 29 decembrie 1953) cu ocazia adoptării Codului familiei au fost un simulacru şi o odă adusă regimului sovietic şi „valorilor” comuniste (Lucrările Marii Adunări Naţionale, Sesiunea a doua, 28 – 30 decembrie 1953, Stenograma, colegiul redacţional al Buletinului Oficial, p. 3 – 108). Pentru prima dată în România a fost introdus regimul matrimonial al comunităţii (fiind singurul regim matrimonial permis până în 2011).

[13] După Marea Revoluţie Socialistă din octombrie 1917, a fost adoptat Codul civil sovietic (1918), care a fost în vigoare până la 1 ianuarie 1927, dată la care a fost pus în aplicare Codul căsătoriei, familiei şi tutelei al RSFSR, adoptat la 19 noiembrie 1926. Codul civil prevăzuse ca regim legal regimul separaţiei de bunuri. Codul căsătoriei, familiei şi tutelei al RSFSR din 1926 a introdus însă regimul comunităţii ca unicul regim matrimonial permis între soţi.

[14] Adoptând regimul separaţiei de bunuri prin Codul civil sovietic din 1918, legiuitorul sovietic – cu iluzii revoluţionare – dorea să arate două lucruri: 1) independenţa totală dintre bărbat şi femeie, căci acest regim nu conţinea niciuna dintre restricţiile existente în legislaţiile burgheze care cunoşteau regimul separaţiei; 2) noua concepţie economică a ţării, unde femeia trebuia să muncească alături de bărbat, fapt ce a făcut legiuitorul să nu facă nicio precizare despre rolul muncii femeii în gospodărie cu privire la dobândirea bunurilor (idealul comunist era tocmai eliberarea femeii de munca domestică şi integrarea acesteia în câmpul muncii). S-a dovedit însă repede că această concepţie era greşită. În realitate, lucrurile stăteau diferit. Femeia muncea în gospodărie, dar această muncă nu putea avea niciun efect cu privire la dobândirea bunurilor de către soţul femeii, care deveneau astfel bunurile acestuia. În aceste condiţii, jurisprudenţa sovietică a fost nevoită să interpreteze (evident, artificial şi prin directive date instanţelor) dispoziţiile art. 105 C. civ. sovietic („Căsătoria nu creează nicio comunitate de bunuri între soţi”), în sensul că munca femeii în gospodărie o îndreptăţea la o cotă din bunuri. Acest principiu a fost adoptat apoi de Codul căsătoriei, familiei şi tutelei al RSFSR din 1926, care a instituit comunitatea de bunuri dintre soţi ca unic regim matrimonial. 

[15] Dimpotrivă, în alte areale (de exemplu, Franţa), acest regim matrimonial comunitar avea o durată de peste trei secole. Pentru detalii despre fundamentele relaţiilor familiale, Ch. Kourilsky, „Le nouveau Code du mariage et de la famille de la R.S.F.S.R.”, în Revue internationale du droit comparé, vol. 22, nr. 3, iulie-septembrie 1970, p. 523 – 529; W. Berelowitch, „Les débuts du droit de la famille en RSFSR: Pourquoi et comment?”, în Cahiers du monde russe et soviétique, vol. 22, nr. 4, octombrie-decembrie 1981, p. 351 – 374; L. Makovsky, „Histoire et esprit du Code civil russe”, în Revue internationale du droit comparé, vol. 61, nr. 3, 1969, p. 479 – 505.

[16] Ne gândim, bineînţeles, la devălmăşia dintre soţi ca formă de proprietate comună, dar şi la lipsa oricărei preocupări pentru lichidarea regimului matrimonial (identificarea corectă a fluxurilor de valori care au putut să aibă loc între masele de bunuri şi echilibrarea acestora, potrivit unei teorii acceptate, la momentul lichidării), care se mărginea la adevărate lupte date pe tărâmul stabilirii cotelor de contribuţie ale soţilor.

[17] Pentru personalitatea marcantă a prof. T.R. Popescu, a se vedea I. Dogaru, M. Duţu, Centenar Tudor Radu Popescu, Editura Academiei Române, Universul Juridic, Bucureşti, 2013.

[18] De altfel, nici azi o astfel de dispoziţie nu este prevăzută în Codul familiei al URSS din 1995 (art. 33 – 34, art. 36).

[19] Principiul imutabilităţii fusese admis fără rezerve în perioada 1865 – 1954, deşi legiuitorul de la 1865 nu tradusese şi art. 1395 Cod Napoleon. Doctrina îl considera justificat, deşi, anterior, Legiuirea Caragea şi Codul Calimach permiteau modificarea convenţiilor matrimoniale după încheierea căsătoriei, D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, tom VIII, partea I, ediția a 2-a, Bucureşti, 1916, p. 116 – 121.

[20] Regimul dotal provenea de la romani, care au influenţat radical populaţia galeză din Franţa, acolo unde s-a perpetuat. În nordul Franţei însă, invazia germanică distrusese această cultură romană. Nu există informaţii clare sub ce influenţe s-ar fi dezvoltat regimul comunităţii în provinciile cutumiare, dar opinia generală este în sensul că influenţa a fost una germanică. Pentru argumentele pro şi contra care au stat la baza alegerii făcute de legiuitorul de la 1804, a se vedea F. Laurent, Principes de droit civil français, vol. XXI, Bruxelles/Paris, 1893, p. 171 – 180. Istoricii sunt împărţiţi cu privire la originile regimului comunităţii. Unii consideră că acest regim a apărut sub influenţa cutumelor galilor, alţii consideră, dimpotrivă, că cele germanice au stat la baza sa. Există şi autori care consideră că acesta a luat naştere sub influenţa creştinismului. Cert este că istoria sa este una foarte veche.

[21] Dovadă a faptului că actuala componenţă a maselor de bunuri proprii şi comună a soţilor nu constituie un dat şi, în orice caz, nu ceva definitiv (irevocabil), ci este rezultatul unei evoluţii sociale şi juridice, care se află în desfăşurare şi care poate face oricând loc unor noi modificări ale viziunii despre activul comunitar.

[22] Oeuvres complètes de Pothier. Nouvelle édition, Traité de la communauté, tom I, Paris, 1821, p. 95.

[23] În epocă, era bine-cunoscut proverbul: „Il n’y a si bel acquêt que le don” (Loysel).

[24] Oeuvres complètes de Pothier. Nouvelle édition, Traité de la communauté, ed. cit., p. 121; F. Laurent, op. cit., 1893, vol. XXI, p. 311 şi urm.

[25] A. Colin, H. Capitant, Cours élémentaire de droit civil français, Paris, Librairie Dalloz, 1925, tom III, p. 75.

[26] M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français, tom VIII, partea I, LGDJ, Paris, 1925, p. 272.

[27] A. Colin, H. Capitant, op. cit., tom III, p. 76.

[28] Art. 1395 C. civ. fr. – „Les conventions matrimoniales ne peuvent recevoir aucun changement après la célébration du mariage”.

[29] Regula era, în mod evident, contrară dreptului comun al contractelor. Legiuitorul îi conferise chiar o importanţă dusă până la absurd, căci soţii care divorţau şi ar fi dorit apoi să se recăsătorească între ei nu puteau alege alt regim matrimonial decât cel avut iniţial (art. 295 alin. 2 C. civ. fr. în forma de la 1804). În considerarea aceluiaşi principiu, societăţile dintre soţi erau constant anulate de jurisprudenţă.

[30] Anterior Codului Napoleon, un al treilea motiv îl constituia interdicţia donaţiilor dintre soţi. Cum însă donaţia dintre soţi a fost permisă de Codul Napoleon, acest motiv nu a mai putut fundamenta imutabilitatea convenţiilor matrimoniale.

[31] Pentru detalii, A. Colin, H. Capitant, op. cit., tom III, p. 28 – 30; Ph. Malaurie, L. Aynes, Droit des régimes matrimoniaux, LGDJ, 2015, p. 103 – 105.

[32] Fr. Terré, Ph. Simler, Régimes matrimoniaux et statut patrimonial des couples non mariés, Dalloz, 2019, p. 160 şi urm. Art. 1397 C. civ. fr. – „(1) Les époux peuvent convenir, dans l’intérêt de la famille, de modifier leur régime matrimonial, ou même d’en changer entièrement, par un acte notarié. A peine de nullité, l’acte notarié contient la liquidation du régime matrimonial modifié si elle est nécessaire. (2) Les personnes qui avaient été parties dans le contrat modifié et les enfants majeurs de chaque époux sont informés personnellement de la modification envisagée. Chacun d’eux peut s’opposer à la modification dans le délai de trois mois. En cas d’enfant mineur sous tutelle ou d’enfant majeur faisant l’objet d’une mesure de protection juridique, l’information est délivrée à son représentant, qui agit sans autorisation préalable du conseil de famille ou du juge des tutelles. (3) Les créanciers sont informés de la modification envisagée par la publication d’un avis sur un support habilité à recevoir des annonces légales dans le département du domicile des époux. Chacun d’eux peut s’opposer à la modification dans les trois mois suivant la publication. (4) En cas d’opposition, l’acte notarié est soumis à l’homologation du tribunal du domicile des époux. La demande et la décision d’homologation sont publiées dans les conditions et sous les sanctions prévues au code de procédure civile. (5) Lorsque l’un ou l’autre des époux a des enfants mineurs sous le régime de l’administration légale, le notaire peut saisir le juge des tutelles dans les conditions prévues au deuxième alinéa de l’article 387-3. (6) Le changement a effet entre les parties à la date de l’acte ou du jugement qui le prévoit et, à l’égard des tiers, trois mois après que mention en a été portée en marge de l’acte de mariage. Toutefois, en l’absence même de cette mention, le changement n’en est pas moins opposable aux tiers si, dans les actes passés avec eux, les époux ont déclaré avoir modifié leur régime matrimonial. (7) Lorsque l’un ou l’autre des époux fait l’objet d’une mesure de protection juridique dans les conditions prévues au titre XI du livre Ier, le changement ou la modification du régime matrimonial est soumis à l’autorisation préalable du juge des tutelles ou du conseil de famille s’il a été constitué. (8) Il est fait mention de la modification sur la minute du contrat de mariage modifié. (9) Les créanciers non opposants, s’il a été fait fraude à leurs droits, peuvent attaquer le changement de régime matrimonial dans les conditions de l’article 1341-2. (10) Les modalités d’application du présent article sont déterminées par décret en Conseil d’Etat.

[33] L. Josserand, Cours de droit civil positif français conforme aux Programmes Officiels des Facultés de droit, vol. III, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1930, p. 20; A. Colomer, Droit civil – régimes matrimoniaux, Litec LexisNexis, Paris, 2004, p. 157 şi p. 279; H. și L. Mazeaud, J. Mazeaud, Leçons de droit civil, tom IV, vol. I (Régimes matrimoniaux), ediţia a 4-a, Montchrestien, 1977, p. 64 – 65; Ph. De Page, I. De Stefani, Traité de droit civil belge. Les régimes matrimoniaux, tome IX, vol. 1, Bruylant, 2019, p. 129 (de exemplu, un soţ nu ar putea conveni cu un terţ ca o datorie proprie să fie comună sau invers).

[34] Art. 1405 C. civ. fr. (forma de la 1804) – „Les donations d’immeubles qui ne sont faites pendant le mariage qu’à l’un des deux époux, ne tombent point en communauté, et appartiennent au donataire seul, à moins que la donation ne contienne expressément que la chose donnée appartiendra à la communauté.” (s.n.)

Art. 1405 C. civ. fr. (forma actuală) – „(1) Restent propres les biens dont les époux avaient la propriété ou la possession au jour de la célébration du mariage, ou qu’ils acquièrent, pendant le mariage, par succession, donation ou legs. (2) La libéralité peut stipuler que les biens qui en font l’objet appartiendront à la communauté. Les biens tombent en communauté, sauf stipulation contraire, quand la libéralité est faite aux deux époux conjointement.

[35] Art. 1401 pct. 1 C. civ. fr. (forma de la 1804) – „La communauté se compose activement: 1. De tout le mobilier que les époux possédaient au jour de la célébration du mariage, ensemble de tout le mobilier qui leur échoit pendant le mariage à titre de succession ou même de donation, si le donateur n’a exprimé le contraire.” (s.n.)

[36] Din acest punct de vedere, demersul nostru de a clarifica problematica ridicată de recenta practică a unor birouri de cadastru şi publicitate imobiliară este justificat exclusiv de rigoarea interpretării şi a aplicării dreptului şi nu neapărat de considerente practice importante.

[37] Pentru un exemplu de clauză de excludere din comunitate, raportat la regimul matrimonial legal (societatea de achiziţii), a se vedea art. 450 pct. 2 C. civ. al provinciei Quebec („Sont propres à chaqun des époux: 2. Les biens qui lui échoient au cours du régime, par succession ou donation et, si le testateur ou le donateur l’a stipulé, les fruits et revenues qui en proviennent.”)

[38] Până la începutul anilor ՚80 şi înainte ca miza fiscală să devină atât de importantă, doctrina nota că o astfel de clauză era rar utilizată în practică şi că, cel mai adesea, la încheierea donaţiei participau ambii donatari căsătoriţi, H. și L. Mazeaud, J. Mazeaud, op. cit., p. 170, nota 6.

[39] Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 222. „C’est toutefois l’époux gratifié qui, dans ce cas, a seul la qualité de donataire ou légataire, cette précision étant importante au regard des incidences fiscales et des règles relatives au rapport et à la réduction.” Colectiv, Mémento pratique, Successions 2022, Editions Francis Lefebre, 2022, p. 168. „L’insertion d’une telle clause engendre ainsi une distinction entre donataire et bénéficiaire. Juridiquement, un seul des époux, le gratifié, a la qualité de donataire. Par conséquent, les causes de révocation (ingratitude, inexécution de charges, etc.) vont s’apprécier au regard de ce seul donataire. Mais le réel bénéficiaire sera la communauté. Or, celle-ci n’a pas de personalité juridique. Elle est une masse existante entre deux époux ayant adopté le régime de communauté d’acquêts. A travers elle, le conjoint n’est plus un simple tiers: il devient bénéficiaire sans être donataire.”

[40] Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 222 – 223.

[41] Colectiv, Mémento pratique, Successions 2022, ed. cit., p. 172.

[42] Colectiv, Mémento pratique, Successions 2022, ed. cit., p. 171 – 172.

[43] Colectiv, Căsătoria în dreptul R.P.R., Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1964, p. 205; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 69.

[44] T.R. Popescu, op. cit., vol. I, p. 173.

[45] D. Rizeanu, D. Protopopescu, op. cit., p. 109.

[46] Nu există niciun impediment ca darul manual să fie făcut mai multor donatari, în indiviziune sau ca bun comun (soţilor), chiar dacă tradiţiunea este făcută numai unuia dintre donatari, N. Peterka, Les dons manuels, LGDJ, 2001, p. 174 – 176.

[47] T. Suprem, s. civ., dec. nr. 1545/30.10.1963, în I.G. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1952-1969, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 20 (nr. 42); T. Suprem, s. civ., dec. nr. 79/13.01.1973, în I.G. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 19 (nr. 20); T. Suprem, s. civ., dec. nr. 786/25.04.1979, T. Suprem, s. civ., dec. nr. 393/23.02.1983, T. Suprem, s. civ., dec. nr. 459/13.03.1986 în Colectiv, Legislaţia familiei şi practica judiciară în materie, 1987, p. 286 – 287 (nr. 121, 122, 123). Discuţia se făcea şi referitor la faptul că darurile de nuntă ar fi reprezentat, în realitate, un ajutor al părinţilor pentru plata cheltuielilor de nuntă (şi nu ar fi fost daruri de nuntă), dar instanţele au înlăturat această susţinere.

[48] Problema se punea în contextul lichidării regimului matrimonial. Unul dintre soţi avea interesul de a dovedi existenţa clauzei de intrare în comunitate (pentru a supune partajului bunul donat sau bunul care l-a înlocuit), în timp ce celălalt soţ avea, dimpotrivă, interesul de a dovedi că această clauză nu exista (pentru a proba că bunul donat îi era propriu).

[49] I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 70.

[50] Situaţia era întocmai şi în dreptul francez.

[51] Miza a fost şi mai mare în perioada – suficient de lungă – în care şef al comunităţii era numai soţul (1804 – 1985). Pentru detalii, M. Planiol, G. Ripert, op. cit., tom VIII, p. 272 – 273.

[52] Art. 1405 alin. 2 C. civ. fr. (a se vedea nota 34).

[53] Deşi doctrina românească se pronunţase deja în favoarea unei prezumţii de comunitate rezultând tocmai din faptul donării ambilor soţi în acelaşi act, T.R. Popescu, op. cit., vol. I, p. 174.

[54] De exemplu, art. 1405 C. civ. fr. face distincţia dintre cele două ipoteze de lucru, pe care le reglementează separat (a se vedea nota 34).

[55] Nu este exclusă posibilitatea ca darul manual să fie însoţit de un înscris, care să conţină stipulaţia expresă ca bunul să devină comun. Pentru validitatea acestor pacte accesorii, indiferent de forma în care sunt făcute, N. Peterka, op. cit., p. 124 – 142.

[56] Problematica este tratată exhaustiv (din perspectiva puterilor soţilor) în două teze de doctorat renumite: J. Souhami, „Le conjoint du contractant”, PU d’Aix-Marseille, 2005; C. Bourdaire-Mignot, „Le contractant marié”, Defrénois, 2009.

[57] Argumentul (clasic) potrivit căruia noţiunea de „dobândire” s-ar referi strict la dobândirea cu titlu oneros nu se verifică de lege lata, căci legiuitorul a folosit verbul „a dobândi” şi în art. 339, şi în art. 340 C. civ.

[58] Discuţia ar fi (din nou) singulară, căci ea este inexistentă în literatura străină.