Rezumat

Prin Regulamentul (UE) nr. 650/2012 se instituie odată cu introducerea certificatului european de moștenitor un sistem juridic paralel, menit să ușureze promovarea cu succes a drepturilor succesorale în alte state membre, într-un mod direct și identic în toate statele UE. Acest nou instrument probator, unic și uniform la nivel european, este într-o relație de concurență cu certificatele de moștenitor naționale, iar actualmente, în dreptul român, emiterea unui certificat intern este o premisă a obținerii unui certificat european de moștenitor (astfel cum se poate interpreta din prevederile Legii nr. 206/2016). Cu ocazia soluționării cererii cu care a fost învestit, notarul român trebuie să se asigure ce reguli de competență trebuie respectate, fiind important de reținut că regulile de competență valabile pentru emiterea unui CEM nu sunt aplicabile notarului public român atunci când emite un certificat de moștenitor național.

De asemenea, raportându-ne tot la prezent, putem spune ca balanța raportului de forțe între cele două instrumente se înclină în favoarea celui dintâi, căci CEM se deosebește de certificatul de moștenitor național românesc prin faptul că utilizarea sa nu este obligatorie, nu are valoarea unui act autentic, proba celor consemnate într-o copie eliberată este limitată în timp și, probabil aspectul cel mai însemnat pentru un succesibil, nu constituie titlu executoriu pentru valorificarea drepturilor.      Rămîne de văzut în ce măsură recunoașterea directă în statele membre va crește numărul de solicitări pentru emiterea CEM. Mai ales dacă ar fi să contorizăm această creștere din perspectiva faptului că a rămas atributul legiuitorilor naționali din statele membre de a determina în continuare cerințele de înscriere într-un registru al drepturilor de proprietate asupra unor bunuri imobile sau mobile, precum și efectele înregistrării, astfel diminuând (încă o dată) pragmatismul CEM.

Cuvinte-cheie

Regulamentul (UE) nr. 650/2012, succesiune transfrontalieră, competență, lege aplicabilă, certificat european de moștenitor

Tema unificării rămâne de actualitate, în contextul familiei europene din care face parte și România, prin preocuparea pentru reglementarea cât mai multor materii la nivelul dreptului Uniunii Europene și armonizarea practicilor în statele membre.

În acest scop a fost adoptat Regulamentul (UE) nr. 650/2012[1] privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor (Regulamentul). Regulamentul vine să tranșeze o problematică veche și controversată, cea a dreptului succesiunilor, introducând și o instituție nouă pentru moștenirile internaționale – certificatul european de moștenitor (CEM).

         Acum că profesioniștii pot uza de un instrument recunoscut la nivel comunitar, cu o formulare standard, în ce măsură vor mai fi succesibilii interesați să apeleze la emiterea unui certificat de moștenitor intern? Va deveni certificatul de moștenitor intern desuet, greu utilizabil transfrontalier ori chiar înlocuit de CEM? Altfel spus, care este raportul dintre cele două instrumente pe care le au la dispoziție succesibilii?

         În primul rând, util este să distingem că obiectul Regulamentului este, pe de-o parte, de introduce reguli noi de competență în materie succesorală aplicabile în statele UE și, pe de altă parte, de a introduce un nou instrument, menit a fi recunoscut la nivel european, CEM.

         În al doilea rând, este important ca orice succesibil să fie informat că după intrarea în vigoare a Regulamentului, soluționarea unei moșteniri transfrontaliere aflate sub imperiul acestuia, de competența notarului public român poate avea loc și prin emiterea unui CEM, în funcție de opțiunea exprimată. După cum urmează să vedem și din prevederile Regulamentului, coexistența celor două certificate de moștenitor, național și european, nu este imposibilă și nici interzisă, dar emiterea va depinde de aplicarea unor norme diferite.

În aflarea răspunsurilor, întrebările de mai sus trebuie analizate prin prisma celor două tipuri de reguli introduse, începând cu o incursiune în legislația care privește succesiunile, edictată la nivel comunitar și pe plan intern.

Momentul de referință este 17 august 2015, data de intrare în vigoare a Regulamentului, în raport cu care profesioniștii urmează a stabili ce reguli de competență se aplică, cum va fi determinată legea aplicabilă și alte aspecte utile în soluționarea unei cauze succesorale.

După cum este deja cunoscut, data decesului intervenit înainte sau după 17 august 2015 ne va ajuta să stabilim criteriile de determinare a legii aplicabile respectivei succesiuni, dacă legea nu fusese anterior aleasă în mod valabil de defunct.

Separat de plasarea decesului în timp față de data de referință, un aspect important, necesar a fi tranșat fără dubiu decurge din stabilirea regulilor de competență aplicabile, după cum urmează să vedem.

Competența

Pentru stabilirea competenței, Regulamentul conține prevederile relevante în articolele și considerentele sale.

Articolul 4, intitulat Competența generală,statuează că„Instanțele judecătorești din statul membru în care defunctul își avea reședința obișnuită în momentul decesului sunt competente să hotărască cu privire la succesiune în ansamblul său”[2].

În Articolul 3 alin. (2), în sensul Regulamentului, „termenul «instanță judecătorească» include orice autoritate judiciară și toate celelalte autorități și profesioniști din domeniul juridic competenți în materie de succesiuni, care exercită atribuții judiciare sau acționează în baza delegării de competențe de către o autoritate judiciară sau acționează sub controlul unei autorități judiciare, cu condiția ca aceste autorități și profesioniști din domeniul juridic să ofere garanții în ceea ce privește imparțialitatea și dreptul tuturor părților de a fi audiate și cu condiția ca hotărârile pronunțate de aceștia în temeiul legii statului membru în care își exercită activitatea:

• să poată face obiectul unei căi de atac sau al unui control de către o autoritate judiciară; și
• să aibă o forță și un efect similare cu cele ale unei hotărâri a unei autorități judiciare privind aceleași aspecte.

Statele membre notifică Comisiei care sunt celelalte autorități și profesioniști din domeniul juridic menționați la primul paragraf în conformitate cu articolul 79.” (s.n.)

O primă interpretare trebuie să lămurească premisa dacă notarii publici români sunt asimilați instanțelor judecătorești menționate mai sus, pentru ca în consecință să fie supuși respectivelor reguli de competență. În sprijinul acestei interpretări, vin tot textele Regulamentului, în forma considerentelor:

Considerentul (20)

„[…] Toate instanțele judecătorești, astfel cum sunt definite în prezentul regulament, ar trebui să intre sub incidența normelor în materie de competență stabilite de prezentul regulament. În schimb, noțiunea de «instanță judecătorească» nu ar trebui să includă autoritățile extrajudiciare dintr-un stat membru, competente în materie de succesiuni în temeiul legislației naționale, cum ar fi notarii, care, în majoritatea statelor membre, cum este de obicei cazul, nu exercită atribuții judiciare.” (s.n.)

Considerentul (21)

„Prezentul regulament ar trebui să permită tuturor notarilor care sunt competenți în materie de succesiuni în statele membre să exercite astfel de competențe. Dacă notarii dintr-un anumit stat membru intră sau nu sub incidența normelor în materie de competență stabilite în prezentul regulament ar trebui să depindă de intrarea sau nu a acestora sub incidența definiției noțiunii de «instanță judecătorească» în sensul prezentului regulament.” (s.n.)

Considerentul (22)

„Actele emise de notari în materie de succesiuni în statele membre ar trebui să circule în temeiul prezentului regulament. Atunci când notarii exercită atribuții judiciare, ei intră sub incidența normelor în materie de competență, iar hotărârile pe care le pronunță ar trebui să circule în conformitate cu dispozițiile privind recunoașterea, forța executorie și executarea hotărârilor judecătorești. Atunci când notarii nu exercită atribuții judiciare, ei nu intră sub incidența normelor în materie de competență, iar actele autentice pe care le emit ar trebui să circule în conformitate cu dispozițiile privind actele autentice.” (s.n.)

Notarii publici din România nu exercită atribuții judiciare, iar procedura notarială este una grațioasă, necontencioasă. România nu a notificat Comisia Europeană privind autoritățile și profesioniștii din domeniul juridic cum era specificat în teza finală a art. 3 din Regulament și nici notarii publici nu au fost notificați, așadar putem concluziona că regulile de competență nu se aplică notarilor publici români atunci când emit acte în materie de succesiuni, în speță certificatul de moștenitor de drept intern. Atunci când emitentul unui astfel de act este o instanță judecătorească, ea se va supune întotdeauna regulilor de competență din Regulament.

Astfel, chiar dacă Regulamentul este în vigoare, stabilirea competenței în ceea ce privește notarii români se va face potrivit dreptului intern român și, pentru bunuri imobile situate pe teritoriul României, le este rezervată (alături de instanță) competența exclusivă[3].

Competența se determină potrivit art. 954 C. civ. și art. 15 lit. a) și b) și art. 103 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, republicată[4].

Separat de cele expuse mai sus, articolul 64 stabilește regulile de competențăpentru eliberarea instrumentului nou introdus, certificatul de moștenitor european, care„se eliberează în statul membru ale cărui instanțe judecătorești sunt competente în temeiul articolului 4, 7, 10 sau 11. Autoritatea emitentă este:

(a) o instanță judecătorească, astfel cum este definită la articolul 3 alineatul (2); sau

(b) o altă autoritate care, în temeiul legislației interne, este competentă în materie de succesiuni.”

Pentru că notarul public român este în sensul Regulamentului o autoritate competentă în materie de succesiuni, de această dată regulile de competență îi vor fi aplicabile. Eliberarea CEM este reglementată pe plan intern de Legea nr. 206/2016[5], care prevede în art. 3 că certificatul european de moştenitor se eliberează, la cerere, de către notarul public care a eliberat sau în arhiva căruia se păstrează certificatul de moştenitor, cu respectarea însă a regulilor de competență impuse de Regulament (aceleași prevederi în art I⁶ din OUG nr. 119/2006). Prin urmare, regulile de competență edictate pentru emiterea certificatului european trebuie respectate de notarii români.

Așadar, este esențial să deosebim după cum solicitarea succesibililor este pentru emiterea unui certificat de moștenitor național sau a unui CEM[6]. Mai mult, notarul public român, nefiind ținut de regulile de competență din Regulament ar putea emite un certificat intern de moștenitor chiar atunci când competența de emitere a certificatului european de moștenitor ar aparține autorităților altui stat membru care aplică Regulamentul[7], fiind vorba de aplicarea unor reguli diferite.

CJUE a statuat recent că o instanță dintr-un stat membru este ținută de regulile de competență prevăzute de Regulament nu numai atunci când emite certificatul european de moștenitor sau atunci când dă o hotărâre în materie succesorală, ci și atunci când, urmare a unei proceduri necontencioase, emite un certificat de moștenitor de drept intern. S-a pus întrebarea dacă această decizie a Curții trebuie interpretată în sensul că notarii care nu sunt asimilați instanțelor, în condițiile art. 3 alin. (2) din Regulament, nu ar mai putea emite certificatele naționale de moștenitor în succesiuni cu element de extraneitate, în cazul în care defunctul a avut reședința obișnuită pe teritoriul altui stat membru. În practică s-a opinat că hotărârea CJUE consfințește faptul că instanțele sau autoritățile asimilate instanțelor (nefiind incluși aici notarii români) nu vor putea emite certificatele naționale de moștenitor, în cadrul unor proceduri necontencioase, atunci când o altă instanță dintr-un stat membru și-ar putea atrage competența generală, în baza art. 4 și urm. din Regulament.

Determinarea legii aplicabile

Odată fixate criteriile de stabilire a competenței și, prin aplicarea acestora, a autorității competente, se va proceda la determinarea legii aplicabile. Dacă în ceea ce privește competența, am conchis că regulile statuate în Regulament nu se aplică notarilor publici români decât pentru emiterea CEM, în ceea ce privește legea care va guverna succesiunea, criteriile de determinare/alegere sunt obligatorii pentru succesiunile deschise după 17 august 2015, indiferent că notarul român a fost însărcinat cu emiterea unui certificat de moștenitor intern sau european.

Pe scurt, autoritatea competentă conform celor de mai sus va aplica dreptul material stabilit în baza criteriilor enunțate în Regulament ori ales de defunct în concordanță cu limitările înscrise tot în Regulament.

Așadar, pentru a face o determinare corectă trebuie să ne plasăm pe axa timpului. Pentru decesele survenite înainte de intrarea în vigoare a Regulamentului, legea aplicabilă va fi cea prevăzută în art. 2.559 și 2.633[8] C. civ., cartea a VII-a „Dispoziții de drept internațional privat”.

Decesele ulterioare intrării în vigoare a Regulamentului vor atrage aplicarea regulilor din acesta, conform normei generale din art. 21:

„(1) Sub rezerva cazului în care prezentul regulament cuprinde dispoziții contrare, legea aplicabilă succesiunii în ansamblul său este cea a statului[9] în care defunctul își avea reședința obișnuită în momentul decesului.

(2) În cazul în care, cu titlu de excepție, toate circumstanțele cazului indică în mod clar că, în momentul decesului, defunctul avea în mod evident o legătură mai strânsă cu un alt stat decât statul a cărui lege ar fi aplicabilă în temeiul alineatului (1), legea aplicabilă succesiunii este legea acelui alt stat.” (s.n.)

Primul articol al cărții cu dispoziții de drept internațional privat din Codul civil, intitulat „Obiectul reglementării”, cuprinde prevederea internă care consfințește această determinare a legii[10] conform principiului ierarhiei legilor:

Art. 2.557 alin. (3) C. civ.: „Dispozițiile prezentei cărţi sunt aplicabile în măsura în care convenţiile internaţionale la care România este parte, dreptul Uniunii Europene sau dispoziţiile din legile speciale nu stabilesc o altă reglementare.”

De remarcat că atât în dreptul internațional privat român, cât și în cel comunitar, criteriul (principal) pentru determinarea legii este același, reședința obișnuită a defunctului, însă temeiul diferă după cum este situată data decesului în timp. Chiar dacă același, ierarhia aplicării dreptului european cu prioritate față de normele interne înseamnă că temeiul acestui criteriu va fi Regulamentul[11].

După stabilirea competenței și legii aplicabile, autoritatea competentă în materie succesorală poate instrumenta procedura privind cauza succesorală respectivă, soluționând în funcție de solicitarea succesibililor și prin emiterea unui certificat de moștenitor european, caz în care se va înregistra un dosar nou, urmând regulile naționale privind procedura succesorală. Notarul public care a eliberat certificatul european de moştenitor are obligaţia de a solicita înregistrarea acestuia în registrul special de evidenţă a certificatelor europene de moştenitor, înființat la nivel național de CNARNN. În plus, notarul public are obligația de a informa toți moștenitorii despre solicitarea primită de a elibera un CEM.

Relația dintre CEM și CM poate fi privită din patru puncte de vedere (având mereu în atenție efectele fiecăruia) și doar când vorbim despre o succesiune transfrontalieră deschisă după 17 august 2015, căci CEM poate fi eliberat doar în situațiile în care este prezent un element de extraneitate[12]:

• CEM nu înlocuiește CM.

Din Regulament rezultă în mod expres acest lucru, Considerentul 67 menționează că „pentru a respecta principiul subsidiarității, certificatul nu ar trebui să înlocuiască documentele interne care pot exista în scopuri similare în statele membre”, iar în art. 62 alin. (3) această idee devine fermă: „Certificatul nu înlocuiește documentele interne utilizate în scopuri similare în statele membre.”

Mai mult, în România, pentru solicitanții unui CEM, notarul public învestit cu această cerere va fi competent dacă a soluționat anterior succesiunea defunctului prin emiterea unui certificat de moștenitor intern, cu respectarea normelor de competență prevăzute de Regulament ori dacă, pentru a răspunde favorabil cererii succesibililor, va emite mai întâi certificatul de moștenitor intern. Această interpretare se desprinde din art. 3 alin. (1) din Legea nr. 206/2016 care stabilește competența de eliberare:

„Certificatul european de moştenitor se eliberează, în conformitate cu prevederile capitolului VI din Regulamentul nr. 650/2012, la cererea oricăreia dintre persoanele prevăzute la art. 63 alin. (1) din regulament, de către notarul public care a eliberat sau în arhiva căruia se păstrează certificatul de moştenitor. În situaţia în care arhiva notarului public emitent al certificatului de moştenitor în conformitate cu legea română este păstrată de Camera Notarilor Publici, certificatul european de moştenitor va fi eliberat de notarul public desemnat în acest scop de preşedintele Colegiului director al Camerei.”

Practic, se instituie la nivel național o ordine a emiterii certificatelor, ceea ce nu este specificat în Regulament. Legiuitorul din fiecare stat membru are posibilitatea de a aprecia precondiționarea emiterii, fără a fi în contradicție cu Regulamentul. Separat de respectarea regulilor de competență impuse de Regulament, trebuie să fie respectate cele prescrise de Legea nr. 206/2016. Deci putem concluziona că, în prezent, certificatul de moștenitor intern nu numai ca nu va fi înlocuit de cel european, ci reprezintă o premisă a obținerii celui din urmă. Bineînțeles că cele două pot fi eliberate și simultan. Față de prevederile din Legea nr. 206 apreciez că se poate elibera CEM ulterior ori odată cu eliberarea și a unui certificat de calitate de moștenitor, cel dintâi fiind văzut el însuși în practica notarială ca un certificat de calitate.

• Utilizarea CEM nu este obligatorie.

Considerentul (69)

„Utilizarea certificatului nu ar trebui să fie obligatorie. Aceasta înseamnă că persoanele în măsură să solicite un certificat nu ar trebui să aibă obligația să facă acest lucru, dar ar trebui să aibă libertatea să folosească celelalte instrumente disponibile în temeiul prezentului regulament (hotărâri, acte autentice și tranzacții judiciare) […].”

CEM este înscrisul emis de autoritatea competentă în materie succesorală care este recunoscut direct în statele membre fără a fi necesară o procedură (prealabilă) specială și al cărui conținut este prezumat a proba cu exactitate elementele stabilite în acesta. Intenția legiuitorului a fost de a se crea un certificat uniform, în vederea soluționării într-o manieră rapidă, simplă și eficace a unei succesiuni cu elemente de extraneitate în Uniune, conform Considerentului (69). Emiterea sa rămâne opțiunea persoanei interesate.

Certificatul de moștenitor emis de notarul public român face dovada calităţii de moştenitor, legal sau testamentar, precum şi dovada dreptului de proprietate al moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia[13]. Va putea cuprinde menţiuni cu privire la modalitatea prin care a fost stabilită întinderea drepturilor succesorilor, precum şi orice menţiune care justifică eliberarea acestuia. Desigur, condiția pentru eliberarea unui certificat de moștenitor într-o succesiune cu caracter transfrontalier este atragerea de către notarul public român a competenței internaționale, conform celor de mai sus (prin aplicarea regulilor de drept intern prevăzute de art. 954 C. civ., nu a celor prevăzute de Regulament).

Odată emis certificatul de moștenitor, acesta face dovada dreptului de proprietate și pătrunde în circuitul civil, astfel că este un veritabil titlu de proprietate. Moștenitorii acceptanți ale căror drepturi au fost astfel stabilite nu pot hotărî la un moment dat să uite de existența sa ori să configureze în alt mod drepturile lor succesorale, el are din acest punct de vedere efecte obligatorii și definitive[14] în ceea ce privește mențiunile din cuprinsul său. Pe când legiuitorul european a lăsat la alegerea moștenitorului interesat obținerea CEM, emiterea certificatul de moștenitor în România (sau cel puțin a unui certificat de calitate) precedând sau însoțind eliberarea celui dintâi îl face să capete o valență obligatorie și pe această latură.

Totuși, teza finală a Considerentului (69) specifică faptul că „nicio autoritate sau persoană căreia i se prezintă un certificat emis într-un alt stat membru nu ar trebui să poată solicita să i se prezinte, în locul certificatului, o hotărâre, un act autentic sau o tranzacție judiciară”.

CEM nu beneficiază de atributele certificatului de moștenitor românesc, însă existența sa ori cele probate prin cuprinsul său nu pot fi desconsiderate dacă beneficiarul dorește să facă uz de acest instrument.

• Recunoașterea directă a CEM în statele membre.

Atributul incontestabil atractiv al CEM este de a fi recunoscut direct [art. 69 alin. (1) din Regulament] și la fel în toate statele UE [Considerentul (71) din Regulament][15], spre deosebire de documentele emise intern. De asemenea, un CEM „emis în scopul utilizării într-un alt stat membru produce efectele enumerate la articolul 69 și în statul membru ale cărui autorități au eliberat certificatul” [art. 62 alin. (3) din Regulament].

Pe de altă parte, „se prezumă că certificatul probează cu exactitate elementele stabilite în temeiul legii aplicabile succesiunii sau în temeiul oricărei alte legi aplicabile elementelor specifice”[art. 69 alin. (2) din Regulament] și nu are forță executorie în sine[16].

Așadar, CEM nu se bucură de caracteristicile certificatului de moștenitor emis de notarul român, nu este un act autentic cu toate consecințele ce decurg de aici și este lipsit de forță executorie. Cât privește producerea acelorași efecte și în statul emitent, având în vedere că în România eliberarea sa este precedată ori contemporană cu emiterea unui un certificat intern, apare ca impracticabilă această trăsătură a sa.

Putem spune că relația dintre CEM și CM este supusă legii compensației, pe când primul are atributul recunoașterii internaționale, are o putere inferioară și limitată în timp[17] față de certificatul român și nu se bucură de forța sa, acesta din urmă își va putea dovedi forța în plan internațional numai după ce a trecut prin toate formele de recunoaștere și executare impuse în statul de aplicare.

• Scopul CEM.

Articolul 63

„(1) Certificatul este destinat utilizării de către moștenitori, de către legatari cu drepturi directe la succesiune și de către executori testamentari sau administratori ai patrimoniului succesoral care trebuie să își dovedească într-un alt stat membru statutul sau să își exercite dreptul respectiv de moștenitor sau legatar și/sau atribuțiile de executor testamentar sau administrator al patrimoniului succesoral.

(2) Certificatul poate fi utilizat, în special, pentru a proba unul sau mai multe dintre următoarele:

(a)	statutul și/sau drepturile fiecărui moștenitor sau, după caz, ale fiecărui legatar menționat în certificat și cotele-părți respective din patrimoniul succesoral;

(b)	atribuirea unui bun anume sau a anumitor bunuri care fac parte din patrimoniul succesoral moștenitorului/moștenitorilor sau, după caz, legatarului menționat (legatarilor menționați) în certificat;

(c)	atribuțiile persoanei menționate în certificat ca executor testamentar sau ca administrator al patrimoniului succesoral.”

Principalul obiectiv este dovedirea statutului ori a exercitării drepturilor de moștenitor în alt stat membru. Dar acest obiectiv se poate dovedi uneori dificil de implementat în alt stat membru după o confruntare cu reglementările naționale. Însuși legiuitorul nu a dorit să debusoleze practicienii și, cum am văzut mai sus, a afirmat în Regulament că existența CEM nu este menită să înlocuiască documentele interne emise în scopuri similare, iar caracterul său este (doar) unul probatoriu, în care însă terții se pot încrede pe deplin [efectul bona fide, conform art. 69 alin. (3) și (4) din Regulament[18]].

De asemenea, a reglementat expres materii excluse din sfera de aplicare a Regulamentului, din care vom aminti natura drepturilor reale și orice înscriere într-un registru al drepturilor de proprietate asupra unor bunuri imobile sau mobile, inclusiv cerințele legale pentru o astfel de înscriere, precum și efectele înregistrării sau ale lipsei înregistrării unor astfel de drepturi într-un registru [art. 1 alin. (2) lit. (k) si (l) din Regulament]. În schimb, cu mențiunea că nu va veni în contradicție cu literele (k) și (l), art. 69 conchide în alineatul final că „certificatul constituie un titlu valabil pentru înscrierea bunurilor succesorale în registrul corespunzător al unui stat membru”.

Și atunci, poate un moștenitor sau legatar care a obținut un CEM în alt stat membru, în care au fost identificate bunuri imobile situate în România[19] să solicite înscrierea dreptului său de proprietate în registrele de publicitate imobiliară române invocând CEM? Problematica nu a fost tranșată în practica noastră. Există păreri care susțin prioritatea CEM ca instrument probator internațional și poate servi înscrierii, pe de altă parte s-au format opinii că acesta nu s-ar supune exigențelor legislației naționale pentru a se opera o înscriere valabilă în baza lui. Mai mult, Regulamentul menționează că un CEM probează și atribuirea unui bun anume sau a anumitor bunuri către moștenitori, va fi această operațiune opozabilă în România, respectiv poate un notar public să considere CEM titlu de proprietate valid pentru a instrumenta o transmisiune ulterioară a respectivului bun?

Consider că, în actuala configurație legislativă română, puterile CEM sunt limitate. Într-un caz practic, am observat următoarele: de pe urma unei defuncte, cetățean austriac (care a renunțat la cetățenia română), cu ultima reședință obișnuită la Viena au rămas ca succesibili soțul supraviețuitor, cetățean român, și unica fiică, cetățean austriac. În masa succesorală au fost declarate mai multe conturi bancare ale defunctei și cota de contribuție de jumătate la mai multe apartamente dobândite în București în timpul căsătoriei cu soțul supraviețuitor. Succesiunea a fost dezbătută în Viena, fiind indicați doi moștenitori, soțul cu o cotă de 1/3 și fiica cu o cotă de 2/3, conform legii austriece aplicabile. Apoi, doar fiica defunctei a solicitat notarului din Viena emiterea unui CEM[20], în care ea a fost singura indicată ca moștenitor. CEM emis avea atașată doar anexa IV – poziția și drepturile moștenitorilor, la care au fost atașate extrase de carte funciară pentru informare privind bunurile imobile din București și cuprindea mențiunea că moștenitorul (fiica) are pretenție și că i se alocă bunurile succesorale din România, ce fuseseră indicate în extrasele anexate. S-a solicitat înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară a imobilelor și autentificarea unui contract de vânzare pentru unul dintre apartamente.

În legislația actuală, drepturile reale asupra imobilelor se înscriu în cartea funciară în baza actului autentic notarial, hotărârii judecătorești definitive, certificatului de moștenitor sau actului administrativ (în cazurile prevăzute de lege)[21]. Legea specială a cadastrului și publicității imobiliare menționează că înscrierea drepturilor reale se face în baza înscrisului autentic notarial sau a certificatului de moștenitor, încheiate de un notar public în funcție în România, a hotărârii judecătorești rămase definitivă și irevocabilă sau pe baza unui act emis de autoritățile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta, prin care s-au constituit ori transmis în mod valabil[22]. Pentru că CEM nu este act autentic, nu este titlu de proprietate și nu are forță executorie, având totodată o valabilitate limitată în timp (iar în cazul de mai sus nu menționa toți moștenitorii[23] și consfințea o atribuire de bunuri imobile fără a respecta exigențele ce se impun), soluția pentru înscrierea dreptului și mai apoi transmiterea sa valabilă a fost emiterea unui certificat de moștenitor românesc pentru bunurile imobile în cotele stabilite conform legii austriece aplicabile. Apreciez că aceleași considerații sunt valabile și pentru atribuirea bunurilor menționate în art. 63 alin. (2) din Regulament. Cel puțin cât privește sfera publicității imobiliare, efectul CEM de a fi titlu valabil pentru înscriere nu pare să fie implementabil.

În concluzie, prin Regulament se instituie odată cu introducerea CEM un sistem juridic paralel, menit să ușureze promovarea cu succes a drepturilor succesorale în alte state membre. Demersul beneficiarului se poate dovedi mai mult sau mai puțin facil în funcție de diferite restricții impuse de legislațiile naționale. Acest nou instrument probator, unic și uniform la nivel european este într-o relație de concurență (și în cazuri excepționale, de contradicție) cu certificatele de moștenitor naționale emise în materia succesorală cu caracter transfrontalier, intenția legiuitorului european fiind de a lăsa beneficiarului opțiunea între cele două și nu de a stabili o prioritate[24]. Eliberarea celor două poate avea loc simultan, în dreptul român soluționarea moștenirii internaționale prin emiterea unui certificat intern fiind, cel puțin în legislația și interpretarea curentă, o premisă a obținerii unui CEM.

Bibliografie:

Regulamentul (UE) nr. 650/2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor.

Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1329/2014 de stabilire a formularelor menționate în Regulamentul (UE) nr. 650/2012.

Olaru, I., 2014, Dreptul european al succesiunilor internaționale. Ghid practic, București, Notarom.

Dănilă, A. I., Tănase, A. R., „Decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-20/17 și impactul acesteia asupra eliberării de către notari a certificatelor interne de moștenitor, în baza Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale”, în Buletinul Notarilor Publici, nr. 3, anul XXII.

Chelaru, A.-L., 2018, Repere actuale în dreptul internațional privat, București, Universul Juridic.

---

[1] Completat prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1329/2014 de stabilire a formularelor menționate în Regulamentul (UE) nr. 650/2012.

[2] Restul regulilor de competență le găsim în art. 7, 10 și 11, respectiv:

„Articolul 7 – Competența în cazul în care s-a optat pentru o lege

Instanțele judecătorești din statul membru pentru a cărui lege a optat defunctul în temeiul articolului 22 sunt competente să hotărască cu privire la succesiune în cazul în care:

• o instanță judecătorească sesizată anterior și-a declinat competența cu privire la aceeași cauză în temeiul articolului 6;
• părțile la proceduri au convenit, în conformitate cu articolul 5, să confere competență unei instanțe sau instanțelor judecătorești din statul membru respectiv; sau
• părțile la proceduri au recunoscut în mod expres competența instanței judecătorești sesizate.

[…]

Articolul 10 Competența subsidiară

(1) În cazul în care reședința obișnuită a defunctului în momentul decesului nu este situată într-un stat membru, instanțele unui stat membru în care sunt situate bunuri care fac parte din patrimoniul succesoral sunt totuși competente să se pronunțe asupra succesiunii în ansamblu său, în măsura în care:

(a) defunctul avea cetățenia acelui stat membru la data decesului; sau, dacă această condiție nu este îndeplinită,

(b) defunctul își avea anterior reședința obișnuită în statul membru respectiv, cu condiția ca, în momentul sesizării instanței, să nu fi trecut mai mult de cinci ani de la schimbarea reședinței obișnuite.

(2) În cazul în care nicio instanță judecătorească a vreunui stat membru nu este competentă în temeiul alineatului (1), instanțele statului membru în care se situează bunuri care fac parte din patrimoniul succesoral sunt totuși competente să se pronunțe asupra respectivelor bunuri.

Articolul 11 Forum necessitatis

În cazul în care nicio instanță judecătorească a vreunui stat membru nu este competentă în temeiul altor dispoziții ale prezentului regulament, instanțele judecătorești ale unui stat membru se pot pronunța, în cazuri excepționale, asupra succesiunii în situația în care procedurile nu pot fi în mod rezonabil inițiate sau nu se pot desfășura în mod rezonabil sau ar fi imposibile într-un stat terț cu care cauza are o legătură strânsă.

Cauza trebuie să aibă o legătură suficientă cu statul membru al instanței judecătorești sesizate.”

[3] Art. 1.079 pct. 1 și 2 C. proc. civ.

[4] Art. 954 C. civ.

„Deschiderea moştenirii

(1) Moştenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia.

(2) Moştenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului. Dovada ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă.

(3) Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, moştenirea se deschide la locul din ţară aflat în circumscripţia notarului public celui dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să existe cel puţin un bun imobil al celui care lasă moştenirea. În cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public celui dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să se afle bunuri mobile ale celui ce lasă moştenirea. Atunci când în patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în România, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public celui dintâi sesizat.

(4) Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător atunci când primul organ sesizat în vederea desfăşurării procedurii succesorale este instanţa judecătorească.”

Legea nr. 36/1995

„Art. 15

În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, notarul public are competenţă generală, cu excepţiile prevăzute în situaţiile următoare:

a) procedura succesorală notarială este de competenţa notarului public din biroul notarial situat în circumscripţia teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu;

b) în cazul moştenirilor succesive, moştenitorii pot alege competenţa oricăruia dintre notarii publici care îşi desfăşoară activitatea într-un birou individual sau într-o societate profesională din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care şi-a avut ultimul domiciliu acela dintre autori care a decedat cel din urmă;

[…]

Art. 103

(1) Procedura succesorală notarială se deschide la cererea oricărei persoane interesate, precum şi a secretarului consiliului local al localităţii în raza căreia se aflau bunurile defunctului la data deschiderii moştenirii.

(2) Notarul public sesizat are obligaţia de a-şi verifica în prealabil competenţa teritorială, iar în cazul în care constată că succesiunea este de competenţa altui notar public, se desesizează, fără a mai cita părţile, informându-l pe solicitant cu privire la notarul competent să îndeplinească procedura succesorală.

(3) În cazul în care în circumscripţia unei judecătorii sunt mai mulţi notari publici, competenţa de îndeplinire a procedurii succesorale aparţine primului notar public sesizat. Notarul public va verifica dacă procedura succesorală nu s-a deschis la un alt notar public din circumscripţia aceleiaşi judecătorii, cercetând în acest scop registrul de evidenţă a succesiunilor, potrivit regulamentului.

(4) În cazul în care ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, competenţa aparţine notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în circumscripţia sa să existe cel puţin un bun imobil.

(5) În cazul în care ultimul domiciliu al defunctului nu este în România, iar în patrimoniul succesoral nu se regăsesc bunuri imobile pe teritoriul României, competent este notarul public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în circumscripţia sa să existe bunuri mobile.

(6) În cazul în care ultimul domiciliu al defunctului nu este în România, iar în patrimoniul succesoral nu se regăsesc bunuri pe teritoriul României, competent este notarul public cel dintâi sesizat. Regulile de mai sus se aplică în mod corespunzător şi în cazul persoanelor decedate al căror ultim domiciliu nu este cunoscut.

(7) De asemenea, în cazul în care în certificatul de deces se precizează doar statul pe al cărui teritoriu defunctul a avut ultimul domiciliu, se aplică în mod corespunzător prevederile de mai sus.”

[5] Pentru completarea OUG nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 898/2016.

Și art. I⁶ din OUG nr. 119/2006.

[6] Mai multe despre competența notarului român la emiterea CEM în Ioana Olaru, Dreptul european al succesiunilor internaționale. Ghid practic, Notarom, București, 2014, p. 49 și urm.

[7] Alexandra Irina Dănilă, Andrada Raluca Tănase, „Decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-20/17 și impactul acesteia asupra eliberării de către notari a certificatelor interne de moștenitor, în baza Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, în Buletinul Notarilor Publici, nr. 3, anul XXII.

[8] Art. 2.559 C. civ.

„Retrimiterea

(1) Legea străină cuprinde dispoziţiile de drept material, inclusiv normele conflictuale, cu excepţia unor dispoziţii contrare.

(2) Dacă legea străină retrimite la dreptul român sau la dreptul altui stat, se aplică legea română, dacă nu se prevede în mod expres altfel.

(3) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), legea străină nu cuprinde şi normele ei conflictuale în cazul în care părţile au ales legea străină aplicabilă, în cazul legii străine aplicabile formei actelor juridice şi obligaţiilor extracontractuale, precum şi în alte cazuri speciale prevăzute de convenţiile internaţionale la care România este parte, de dreptul Uniunii Europene sau de lege.”

Art. 2.633 C. civ.

„Legea aplicabilă

Moştenirea este supusă legii statului pe teritoriul căruia defunctul a avut, la data morţii, reşedinţa obişnuită.”

[9] Membru UE, cu excepția Marii Britanii, Irlandei și Danemarcei, care nu aplică Regulamentul.

[10] Dacă nu va fi aplicabil mecanismul retrimiterii din art. 34 din Regulament.

[11] Art. 84 din Regulament: „[…] Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în statele membre în conformitate cu tratatele.”

[12] Defunctul fie a avut ultima reședință pe teritoriul altui stat, ori era un cetățean străin ori avea bunuri și în afara României etc.

[13] Art. 116 alin. (4) din Legea nr. 36/1995, republicată, art. 1.132 – 1.133 C. civ.

[14] Dacă nu este anulat în mod amiabil sau în instanță.

[15] Certificatul ar trebui să producă aceleași efecte în toate statele membre.

[16] Considerentul (71): „[…] Certificatul nu ar trebui să aibă forță executorie în sine, ci efect probatoriu, și ar trebui să se considere că certificatul dovedește în mod fidel elementele stabilite în temeiul legii aplicabile succesiunii sau în temeiul oricărei alte legi aplicabile elementelor specifice […].”

[17] Art. 70 alin. (3) din Regulament: Copiile certificate eliberate sunt valabile pentru o perioadă limitată de șase luni, de indicat în copia certificată sub forma unei date de expirare.

[18] (3)   Se consideră că orice persoană care, acționând pe baza informațiilor atestate în certificat, efectuează plăți sau transmite bunuri unei persoane menționate în certificat drept persoană autorizată să accepte plăți sau bunuri a încheiat tranzacții cu o persoană autorizată să accepte plăți sau bunuri, cu excepția cazului în care această persoană știe că cele conținute în certificat nu corespund realității sau nu are cunoștință de acest fapt din cauza unei neglijențe grave.

(4)   În cazul în care o persoană menționată într-un certificat drept persoană autorizată să dispună de bunurile succesorale dispune de aceste bunuri în favoarea unei alte persoane, dacă acționează pe baza informațiilor atestate în certificat, se consideră că acea persoană devine parte într-o tranzacție cu o persoană autorizată să dispună de bunurile vizate, cu excepția cazului în care această persoană știe că cele conținute în certificat nu corespund realității sau nu are cunoștință de acest fapt din cauza unei neglijențe grave.

[19] Prin anexa IV la CEM intitulată „Poziția și drepturile moștenitorului/moștenitorilor”.

[20] Formularul nr. V prevăzut în Regulamentul nr. 1329/2014 de stabilire a formularelor.

[21] Art. 888 C. civ.

[22] Art. 24 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, republicată. A se vedea și Decizia nr. 195 din 31 martie 2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. d) teza a doua din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996.

[23] Pentru mai mulți moștenitori se adaugă o pagină suplimentară Formularului nr. V, conform notei de subsol nr. 11 din Formularul nr. V.

[24] Ana-Luisa Chelaru, Repere actuale în dreptul internațional privat, Universul Juridic, București, 2018, p. 280 și urm.