Abstract: Good faith is an attribute of the human person, a concept that implies trust and loyalty not only in social and contractual relations, but also constitutes the very spiritual and legal foundation in which rights are manifested and obligations are executed between parties and between members of a community. Good faith is a moral and legal principle by virtue of which most contractual mechanisms and civil legal relations are carried out. From contracts to the ways of acquiring property titles, good faith is the element that ensures maximum responsibility, legality, loyalty, trust and sincerity in the development of social, economic and legal relations and relationships between legal subjects. The term good faith has its origins in Judeo-Christian spirituality and in a first meaning, it refers to principles, regulations and norms that have a divine origin, through which the representative of the Jews, Moses, receives, through revelation, a set of norms of human conduct towards divinity – towards God – and towards the members of society, for the achievement of social and spiritual good, on the foundations of equity, justice and truth. The legal regulations and norms from the Decalogue of the Old Testament, and especially the reference moment of history; Jesus Christ and the emergence of Christianity in Asia and Europe – and from here throughout the world – represent the foundation of Roman law and the legal sciences of antiquity, medieval and modern.

Keywords: trust, God, law, law, code, sanction, good faith, state, contracts,

            Noțiunea de bună-credință reprezintă un principiu cu valențe psihologice, morale și juridice care din Antichitate a intrat în sfera relațiilor contractuale dintre persoane și care a preocupat  mulți oratori, filosofi, autori de drept, juriști, canoniști și practicieni care au  oferit noi  semnificații și profunzimi în  definirea  acestui  termen, fără a-l epuiza.  

1. Buna-credință în Antichitate

Expresia de bună-credință este utilizată în scrieri, opere și lucrări, din Antichitate până în prezent, în mai multe arii culturale, geografice și istorice. Oricât de ample și complexe definiții s-au dat bunei-credințe, expresia are conotații inepuizabile din punct de vedere moral și din perspectivă juridică.

Cicero a definit buna-credinţă ca fiind „sinceritate în cuvinte şi fidelitate în angajament”[1].

Celsus, unul dintre cei mai influenţi jurişti romani ai epocii clasice, defineşte dreptul ca fiind o artă a binelui şi a echităţii („jus est ars boni et aequi)[2].  Volansky afirmă că buna-credință este expresia spiritului, mai corect, este o stare de spirit. După el, buna-credință este „starea de spirit care rezultă din conformitatea morală a manifestărilor sale, sau conformitatea morală a spiritului cu manifestările sale”[3]. Un alt autor, care vede originea termenului în sfera filosofie,  crede că: „buna-credință, în sens larg, filosofic, desemnează o stare de spirit, conformă cu preceptele morale”[4]. Un exemplu constituindu-l faimosul postulat al lui Ulpian care, preluând concepţia stoicilor greci şi romani, defineşte principiile dreptului ca fiind „a trăi onorabil, a nu vătăma pe altul şi a da fiecăruia ceea ce i se cuvine” („honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere”)[5].

În dreptul roman majoritatea raporturilor contractuale erau caracterizate de un formalism complicat și, de cele mai multe ori, exagerat. Contractele erau însoțite de rituri și de solemnități, de forme procedurale, de dovezi materiale ca garații ale executării obligațiilor ce rezultau din tranzacțiile respective. Această situație s-a perpetuat, încât raporturile contractuale trebuiau însoțite de formalități. Nu orice acord de voință avea forța unui contract. Exista regula: „Nuda pactio obligationem non parit.”[6] Formalismul din dreptul roman se regăsea în vechile contracte: mancipium – prin care se transmitea proprietatea asupra bunurilor imobile și mobile și nexum – prin care se executau împrumuturile și care în timp a devenit o regulă generală de contractare. Atunci când contractul avea ca obiect transmiterea dreptului de proprietate, se pronunța o formulă sacramentală, după care purtătorul de balanță (libripens) lovea balanța cu bara de aramă pe care o preda vânzătorului. Această bară de aramă, folosită în primele timpuri drept monedă de schimb, a fost înlocuită cu monede metalice, după ce statul roman a emis astfel de monede[7]. Cele două forme de contracte au existat din perioada dinaintea întemeierii Romei până în secolele V-VI, d.Hr.

Termenul de bună-credință este întâlnit și în societățile gentilice, mai înainte de apariția contractelor, și se referea la relațiile dintre membrii comunității. Acest termen era utilizat atât în încheierea alianțelor, cât și în momentul căsătoriilor. Davy Georges arată că în „comunitățile indiene din America exista o formă rudimentală contractuală, termenul de potlach, care însemna încheierea unei înțelegeri cu ocazia căsătoriei […], deci prima formă contractuală garantată exclusiv prin formalismul menționat”[8]. Formulele care se rosteau în fața judecătorului evidențiază faptul că buna-credință a început să fie întâlnită într-o multitudine de contracte, care uneori chiar  așa se numeau: contracte de bună-credință. Ele conțineau o declarație, ca o clauză de dol. „Pacta conventa quae neque dolo malo, neque adversus lege, plebiscita, senatusconsulta, edicta, decreta principium neque fraus cui eorum fiat facta erunt servabo – Voi respecta convențiile stabilite, care se vor face fără dol (viclenie), conform legilor, hotărârilor populare, senatusconsultelor, edictelor, decretelor imperiale și neafectate de nicio fraudă”[9].

Buna-credință, fides, în dreptul roman este „o creație a juriștilor, chiar dacă are la bază elemente religioase, ea avea rolul de a permite pretorului să extindă protecția juridică asupra unor situații nou create, în urma expansiunii romane în jurul  bazinului mediteraneean”[10].

Termenul de bună-credință este întâlnit și în iudaism. Astfel, în Septuaginta, în Vechiul Testament, mai precis în cartea Isaia, în cap. XI, versetul 2, se menționează expresia εὐσεβείας[11] – evsevias – bună-credință, ce ar dori să desemneze credincioșie, devotament, fidelitate. Acolo sunt enumerate șapte daruri sau duhuri: (duhul înțelepciunii, al înțelegerii, al sfatului, al tăriei, al cunoștinței și al bunei-credințe, al temerii de Dumnezeu[12]), „ce se vor odihni peste Mlădița ce va ieși din tulpina lui Iesei”[13], iar acea Mlădiță îl reprezintă pe Mesia, precum Cel care a primit aceste daruri ale Duhului Sfânt.[14]

Dacă privim la rădăcinile latine, din  perspectivă semantică, majoritatea autorilor moderni au căzut de acord asupra perenităţii lingvistice a expresiei, stabilind că buna-credinţă descinde din latină, de la bona fides, şi ar fi reunit într-o formă uşor pleonastică cuvântul bonus, care înseamnă om bun, om cinstit, cu termenul fides, care provine din verbul „fido-ere”, ce semnifică a încredința[15].

            Termenul bună-credință trimite cu mult mai mult în trecutul istoriei decât perioada extinderii romanilor în zona mediteraneeană. În lumea romană exista chiar o zeitate cunoscută cu numele de fides (zeița Fides), care reprezenta fidelitatea, loialitatea, simbol al lealității. Dovada o reprezintă un „cult al acestei zeități, conceput, se pare, de regele Numa Pompilius –  Rex Numa (714 î.Hr. – 674, î.Hr.), al doilea rege al Romei, după Romulus. În cinstea acesteia se construiește un templu, în anul 254 î.Hr., în preajma Capitoliului”[16], în care, se pare, au fost depozitate documente, printre care se aflau și tratatele internaționale[17].  O dovadă a întemeierii bunei-credinţe pe acest element mistic – credinţă – este şi cea furnizată de celebrul şi religiosul rege Numa Pompilius care, aşa cum bine se ştie, i-a adus ca slavă o sărbătoare şi un templu, cum ne relatează Titus Liviu în celebra-i operă dedicată fondării Romei, şi chiar a reuşit să insufle „în inimile tuturor oamenilor atâta pioşenie, încât credinţa şi respectul jurământului conduceau cetatea, iar nu teama de legi sau pedepse”[18]. Buna-credință, fides, este reprezentată de o imagine simbolică „cu două mâini împreunate, care sugerează că s-a încheiat un  angajament”[19].

 În timpul lui Iustinian, expresia bona fides se apropie și se confundă uneori cu bonum et aequo și aequitas. Dacă relația dintre fides și aequum se cristalizează și se suprapune, după opinia specialiștilor francezi în drept roman,  până acolo încât să se considere că buna-credință este una dintre manifestările echității[20], în sec. al IV-lea, împăratul Constantin susține că „echitatea  este un principiu esențial al întregului sistem juridic roman, pentru ca, în secolul al VI-lea, împăratul Justinian  să transforme ius aequum în izvorul suprem de drept”[21]. 

În Codul civil francez, art. 1.344, alin. (3), și art. 1.135 prevăd că buna-credință este obligatorie în realizarea și executarea contractelor, iar echitatea trebuie să fie un principiu de completare a contractelor, spre deosebire de Codul civil olandez care a înlocuit expresia de bună-credință cu expresia de „rațiune și echitate”[22].

Autorii dreptului canonic „identificau buna-credință din sfera contractelor cu o dispoziție lipsită de viclenie, adică cu o cunoștință curată sau chiar asimilau buna-credință în sens juridic cu credința în sens religios”[23]. Se conturează mai clar principiul consensualității contractelor și că forța obligatorie a unui contract se bazează mai ales pe consimțământul celor două părți, acestea în special în „contractul de căsătorie, a tainelor bisericești și la autoritatea episcopilor de a reprezenta tranzacțiile  în cazul proprietăților  bisericești”[24].

În secolele XII-XIII,  contractele din dreptul roman trec de la formalism la simple acorduri de voință, abandonând viziunea convingerii (ex nudo pacta actio non nascitur – acțiunea nu decurge dintr-un simplu acord) că voința și consimțământul nu sunt  suficiente pentru perfectarea lui, ca, în secolul al XIV-lea, consensualismul să fie recunoscut drept principiu general și regulă generalizată[25]. Unul dintre reputații și recunoscuții juriști medievali, Badus de Ubaldis (1327-1400) suprapune buna-credință echității[26].

Ulterior, în epoca clasică târzie, conceptul  bona fides se reconfigurează și se aseamănă cu boni mores – bune moravuri[27], așadar, un principiu care impune respectarea cuvântului dat și o anumită conduită. De aici și termenul de „acord de bună-credință”, prin care fides este încorporată în ius honorarium, cel târziu în secolul II, î.Hr[28]. Din acest moment contractul trebuia respectat  cu loialitate – ca intenție – și, pe toată durata desfășurării lui, ca acțiune continuă.  

Începând cu secolul al XIII-lea, sub influența Bisericii Catolice, formalismul intră într-o etapă de decadență odată cu recunoașterea și existența unor contracte consensuale și, astfel, toate pactele consensuale devin contracte obligatorii cu forță executorie[29].

• Buna-credință între morală și drept

Jules Wertheimer susține că buna-credință presupune o acțiune caracterizată de loialitate și lipsită de înșelăciune: „în limbajul curent se spune că cineva acționează cu bună-credință atunci când acționează cu loialitate și fără nici un gând de înșelăciune sau de dol”[30]. Aceste afirmații surprind relația dintre morală și drept. Unii autori, de pildă Christian Thomasius[31], susțin că morala se ocupă numai de interiorul persoanei (forum internum), pe când dreptul analizează exteriorul persoanei (forum externum) și nu se ocupă de gândire și de complexul faptelor psihologice. Dacă morala este unilaterală, dreptul este întotdeauna bilateral, chiar și în cazul actelor juridice  unilaterale, care produc efecte juridice pentru cel puțin două părți, prin crearea, modificarea și stingerea unor raporturi juridice[32]. Cicero definea buna-credință ca fiind „sinceritate în cuvinte (veritas) și fidelitate (constantia) în angajamente[33]. 

Dacă morala se preocupă de latura interioară a bunei-credințe, adică de elementul psihic, de intenție sau alt aspect psihologic, dreptul cercetează faptele psihologice și motivațiile care au determinat acordul de voință în formarea consimțământului, ca fundament al săvârșirii oricărei fapte. Cele două direcții de cercetare sunt complementare. „Obiectul judecății – atât al celei morale, cât și al celei juridice – rămâne același, adică actul omului în integralitatea sa”[34].

Valorile morale care stau la baza bunei-credințe sunt loialitatea, prudența, ordinea și temperanța. Aceste valori ar trebui să existe în conștiința individuală, ca subiectul să poată delibera  sau formula expresia voinței care se materializează prin consimțământ. „În momentul realizării declarației de voință prin mijlocirea consimțământului, valorile morale, enunțate mai sus (loialitatea, prudența, ordinea și temperanța), intrate în componența raportului juridic se convertesc în valori juridice pe care dreptul le încorporează în sfera sa și compun noțiunea juridică a bunei-credințe”[35].

Buna-credință, așa cum vom vedea, încă din Antichitate reprezintă un principiu esențial al relațiilor dintr-o societate. De aceea și dificultatea de a o cuprinde într-o definiție completă. „Ea are o importanță socială care, fără a o exagera, apare drept condiția însăși a funcționării și durabilității societății”[36]. Pentru că această valoare morală și juridică a bunei-credințe este o trăsătură a unei societăți civilizate, existența ei explică însăși fundamentele rezistenței unui popor, a unei națiuni. Ea este liantul, spiritul care devine instrument social al relațiilor interumane dintr-o societate ce rezistă istoriei. „Datorită bunei-credințe, a cărei influență se exercită cu atâta putere în viața socială, un popor se bucură de  o civilizație perfectă[AI1] ”[37].

Așa cum am menționat, acest concept, „buna-credință”, reprezintă o trăsătură esențială din spiritualitatea lumii iudeo-creștine, care s-a diseminat și în lumea romană și chiar în dreptul roman antic și medieval, concept ce raportează faptele și intențiile oricărui om la o instanță de ordin spiritual, Dumnezeu, autorul creației și vieții, recunoscut în istorie ca fiind originea binelui, a ordinii spirituale și a unei vieți morale în perspectiva armoniei dintre membrii oricărei societăți. „Buna-credinţă nu este străină credinţei în Dumnezeu, care obligă la respectarea cuvântului dat şi la realizarea promisiunilor. Credinţa este cea care determină executarea a ceea ce s-a promis, iar un adevărat credincios este cel care face ceea ce spune, buna-credinţă fiind cea care impune constanţă şi veridicitatea cuvintelor şi promisiunilor. În această perspectivă, forţa obligatorie a contractului rezultă din cuvântul dat. Nerespectarea acestuia este asimilată unui act contrar bunei-credinţe şi devine o injustiţie. Atât gânditorii şcolii postscolastice spaniole, cât şi Grotius şi Pufendorf, ca fondatori ai şcolii dreptului natural, fac trimitere la un citat din Cicero care enunţă că buna-credinţă este fundamentul justiţiei”[38].

Astfel, „consimțământul câștigă o deosebită importanță din momentul adoptării principiului cuvântului dat, care impune asigurarea unei veritabile exprimări a  consimțământului,  de aici decurgând condițiile privind validitatea contractului și viciile de consimțământ”[39]. „Buna-credinţă presupune că acel consimţământ este valabil, că părţile se abţin de la orice trădare, violenţă, de la orice necinste sau fraudă, că respectivul consimţământ este verosimil şi rezonabil, că respectivul contract nu lezează nici dreptul divin, nici bunele moravuri şi nici chiar profitul comun. Pe lângă viciile de consimţământ, bunele moravuri şi ordinea publică, noţiunea de cauză ajunge să joace un rol fundamental pentru a tempera efectele consensualismului”[40].

• Buna-credință în perioada Renașterii

În Anglia, principiul  bunei-credințe a suferit serioase transformări în Court of Chancery, datorită dublei calități a judecătorilor, care au implementat o viziune juridică cu substrat eclezial, ei înșiși fiind recrutați din instanțele ecleziale. „Se cunoaște faptul că judecătorii de la Court of Chancery au funcționat inițial în ierarhia ecleziastică şi aduceau cu ei şi în această instanţă laică principiile şi teoriile instanţelor ecleziastice care îşi asumaseră deja jurisdicţia asupra atingerilor aduse credinţei (laesio fidei). Decizia lui Henric al II-lea de a transforma prelaţii Bisericii în judecători a fost un eveniment inedit. Influenţa dreptului canonic a adus concepte ca echitatea şi buna-credinţă în primele etape ale evoluţiei sistemului de Common Law”[41].

Apelul la o instanță divină, pe care îl pretindeau instanțele ecleziastice, avea drept scop responsabilitatea sporită a părților contractante în încheierea oricărei convenții. Astfel, „instanţele ecleziastice admiteau procese care urmăreau aplicarea unui contract cu condiţia ca o promisiune sub jurământ să poată fi detectată în acordul părţilor. Cuvinte de genul «pe credinţa mea» erau considerate suficiente, părţile fiind astfel expuse tot mai mult principiilor dreptului canonic”[42].

Conceptul  bunei-credințe se transformă, în Anglia, în secolul al XVI-lea, într-un element cu trăsături juridice mai accentuate și devine un principiu ce reflectă mai bine preocupări cu predilecție spre dimensiunea activității conștiinței și a unei capacități de analiză subiectivă mai bine conturată.  „Court of Chancery s-a transformat în secolul al XVI-lea dintr-o instanţă a conştiinţei într-o instanţă de echitate şi aceasta a dus la dezvoltarea bunei-credinţe ca şi concept distinct de conştiinţă, care a început să fie aplicat sub forma unor reguli specifice, referinţele fiind făcute de aici înainte la bună-credinţă şi echitate mai degrabă decât la bună-credinţă şi conştiinţă.”[43] De aici și extinderea noii tendințe a terminologiei în zona  aplicabilă contactelor.

Principiul loialității și bunei-credințe devine obișnuință, și chiar regulă, în timpul Renașterii și se va aplica tuturor contractelor, cu scopul de a sancționa ignoranța oricărei părți contractante. „Noţiunea de bună-credinţă era în congruenţă cu un sentiment general de moralitate. În 1766, lordul Mansfield sugera că buna-credinţă este un principiu general aplicabil tuturor contractelor, că acesta ar interzice unei părţi să ascundă de cealaltă ceea ce ştie, să-l atragă pe celălalt într-o înţelegere pe baza ignoranţei acestuia”[44].

• Buna-credință în  modernitate

Evoluția economică a societății europene din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea a marcat și transformarea ideii de legați de buna-credință, în concepte cu o deschidere și mai largă din domeniul contractelor. Se preferă termenul de echitate în detrimentul celui de bună-credință. Lipsa unei definiții clare a expresiei de bună-credință face ca instanțele și judecătorii să prefere termeni cu înțeles exact și fără echivoc. „În anul 1873, instanţele de Common Law şi cele care judecau în echitate au fuzionat, majorităţii judecătorilor obişnuiţi fiindu-le dificil să înţeleagă şi să aplice noţiuni care derivă din echitate, cum este buna-credinţă, astfel încât acestea au fost pur şi simplu ignorate după un secol de declin. Buna-credinţă a devenit astfel un aspect marginal în dreptul englez al contractelor, fiind ignorată cu succes şi de majoritatea literaturii de specialitate.”[45]

            Aceleași tendințe de substituire a termenului de bună-credință, pe fundalul extinderii școlii istorice și doctrinei pozitiviste a dreptului, prin restrângerea sferei de aplicare, în special, în tranzacțiile comerciale. Deși dreptul civil francez, în perioada medievală, a acceptat fără rezervă introducerea  și implementarea termenului de bună credință, odată cu Revoluția franceză se constată o schimbare de paradigmă în ce privește prezența principiului bunei-credințe în raporturile juridice civile.

„Dreptul roman şi cel medieval au contribuit la înţelegerea sensului ce poate fi atribuit bunei-credinţe, dar perioada codificărilor civile din secolul al XIX-lea a clarificat acest înţeles şi scopul bunei-credinţe în dreptul contemporan. Buna-credinţă emană din noţiunea de drept natural, fiind general recunoscută în tranzacţiile comerciale. În perioada de pregătire a Codului civil napoleonian din 1804, au existat puţine discuţii privind conţinutul acestei noţiuni, deoarece referinţele la divinitate pentru a legitima existenţa bunei-credinţe duceau implicit şi la o trimitere la divinitate în ceea ce priveşte lămurirea conţinutului noţiunii, astfel că lipseşte orice definiţie sau studiu aprofundat al acesteia. Chiar dacă şcoala dreptului natural este cea care a justificat introducerea conceptului de bună credinţă în Codul civil francez din 1804, acest izvor a fost subminat în secolul al XIX-lea de şcoala istorică şi de doctrina pozitivistă a dreptului. Şcoala istorică îşi are sorgintea în operele lui Emmanuel Kant şi Friedrich von Savigny, care căutau sursele întregului drept în istorie”[46].

Istoria modernă în ce privește principiul de bună-credinţă în Franţa este destul de complexă și incertă. „În perioada elaborării Codului civil francez, buna-credinţă ca şi principiu fundamental al dreptului contractual se sprijinea pe tradiţia dreptului canonic, pe lucrările lui Jean Domat şi pe concepţia moralizatoare a dreptului natural. Unul dintre redactorii Codului civil francez, Portalis, fixa ca şi repere fundamentale ale contractului: buna-credinţă, reciprocitatea şi egalitatea.”[47] „La sfârşitul secolului al XIX-lea, concepţiile se schimbă din nou şi rolul creator al jurisprudenţei nu mai este demonizat, iar concepţia autonomiei de voinţă îşi pierde aura de dogmă necriticabilă. Noul Cod civil german din 1896 consacră un străvechi concept de bună-credinţă contractuală cu tentă obiectivă sub denumirea de «Treu und Glauben», iar sfârşitul secolului al XIX-lea e marcat de consacrarea conceptuală a abuzului de drept, inclusiv în materie contractuală, dar acest concept învecinat nu este pus încă în legătură cu buna-credinţă.”[48]

Richard A. Posner, un autor american, a arătat că „executarea cu bună-credință este o clauză a tuturor contractelor și înseamnă, în acest context economic, a nu încerca să profiți de vulnerabilitățile create de caracterul succesiv al executării contractului. Nimeni nu s-ar lăsa de bunăvoie la discreția celeilalte părți, astfel încât este rezonabil să se presupună că dacă părțile ar fi anticipat posibilitatea unui comportament de rea-credință, ele l-ar fi interzis expres”[49].

• Buna-credință în Noul Cod civil

Această dinamică semantică a principiului de bună-credință din dreptul roman clasic, medieval și din epoca modernă se reflectă și în evoluțiile normative din legislația noastră.

Astfel, în Codul civil din 1864, prin art. 970,  se prevede că părțile dintr-un contract erau ținute să procedeze conform prevederilor convențiunilor și la respectarea mai multor categorii de reglementări juridice. „Convențiunile trebuiescu executate cu bună-credință. Ele obligă nu numai la ce este expresu într-însele, dar la toate urmările ce equita, obiceiulu sau lege da obligațiunei, după natura sa.”

Prin art. 14 din Noul Cod civil (NCC), alin. (1), buna-credință devine imperativă pentru persoanele juridice și fizice și în îndatoriri și în obligații în acord cu reglementările ordinii publice și cu o conduită ce izvorăște din bunele moravuri. „Orice persoană fizică și juridică trebuie să-și exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică  și bunele moravuri.”[50]

Însăși Constituția României din 2003, prin art. 57, include principiul bunei-credințe ca un imperativ, în exercitarea drepturilor și obligațiilor, atât al cetățenilor români, al străinilor, cât și al apatrizilor, cu precizarea că aceasta nu trebuie să încalce drepturile și libertățile celorlalți. „Cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți.”[51]

Buna-credință este o dispoziție a persoanei de a proceda cu corectitudine și lipsă de viclenie în raporturile și relațiile cu orice persoană și instituție. Buna-credință sau fides se manifestă sub „forma intenției drepte, a diligenței, a liceității și a abținerii de la producerea vreunui prejudiciu în executarea obligațiilor, în general, și a contractelor, în special”[52]. Conceptul de bună-credință face parte din principiile de bază ale dreptului civil și este de o deosebită însemnătate. Alături de principiul proprietății, de cel al egalității în fața legii civile există și cel al bunei-credințe. G. Boroi și C.A. Angelescu arată că

„principiile generale ale dreptului civil sunt idei călăuzitoare pentru întreaga legislație civilă, vizând deci toate instituțiile dreptului civil, chiar dacă nu își manifestă prezența cu aceeași intensitate. Aceste principii au vocație generală, pentru întrega ramură de drept civil. Vom incude în această categorie: principiul proprietății, principiul egalității  în fața legii civile, principiul îmbinării intereselor personale cu interesele generale, principiul garantării și ocrotirii drepturilor subiective civile și principiul bunei-credințe”[53].

E. Lupan susține că întregul edificiu al obligațiilor civile se susține pe postulatul bunei-credințe[54]. În materia executării contractelor, art. 1.170 C. civ. prevede că „părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractelor, cât și pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație”[55]. Buna-credință, prin această reglementare, devine un „important principiu guvernator al teoriei contractelor”[56].

Art. 1.183, NCC, analizează implementarea principiului bunei-credințe în negocieri. Acest text prevede că în timpul negocierilor nu pot fi limitate exigențele bunei-credințe. „Partea care se angajează într-o negociere este ținută să respecte exigențele  bunei-credințe. Părțile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligații.”[57]  Dacă negocierile sunt într-o etapă avansată și una dintre părți rupe nejustificat și fără motive plauzibile negocierea, această atitudine poate fi interpretată ca fiind rea-credință, iar sancțiunea va fi răspunderea delictuală pentru prejudiciu provocat. În alin. (4) al art. 1.183 este reglementată această situație. „Partea care inițiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credințe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ține seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunțarea de către cealaltă parte la alte oferte și de orice împrejurări asemănătoare”[58].  

Însă buna-credință nu substituie necunoașterea reglementărilor și normelor juridice. În materia reprezentării, legiuitorul stabilește că în niciun caz reprezentatul care a fost de rea-credință nu poate invoca buna-credință a reprezentantului. Art. 937 din NCC sancționează pe reprezentatul care cunoaște calitatea de neproprietar a vânzătorului bunului mobil și nu se poate prevala de buna-credință a reprezentantului pentru a-și invoca calitatea de proprietar[59]. Astfel, art. 937, alin. (1), prevede că „persoana care, cu bună-credință, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devineproprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă”[60]. Avem un  mod de dobândire a proprietății mobiliare de către un terț dobânditor de bună-credință care încheie un act translativ de proprietate cu titlu oneros. Dacă bunul este furat sau pierdut, acesta poate fi revendicat de posesorul de bună-credință în termen de 3 ani, sub sancțiunea decăderii, de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului. La același articol, la alin. (3) este expusă situația introducerii acțiunii înăuntrul termenului de 3 ani. „Dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr-un loc ori de la o persoană care vinde în mod obișnuit bunuri de același fel ori dacă a fost adjudecat la o licitație publică, iar acțiunea în revendicare a fost introdusă înăuntrul termenului de 3 ani, posesorul de bună credință poate reține bunul până la indemnizarea sa integrală pentru prețul plătit vânzătorului.[61]” După cum observăm, criteriul esențial este buna-credință din momentul tranzacției sau al executării unui act translativ de proprietate. Un detentor precar nu se poate prevala de regula instituită de art. 937, alin. (1) NCC. Proprietarul poate introduce o acțiune în revendicare împotriva detentorului precar.

De asemenea, art. 1.300 NCC instituie reguli cu privire la reprezentatul de rea-credință și la buna-credință a reprezentantului. La alin. (2) se prevede că „Reprezentatul de rea-credință nu poate invoca buna-credință a reprezentantului”. Buna-credință este o condiție pentru dobândirea proprietății mobiliare. Ca regulă, buna-credință sau reaua-credință se verifică la încheierea contractului, prin reprezentare, precum și cunoașterea sau necunoașterea unei anumite împrejurări în persoana reprezentantului[62].

• Buna-credință în Uzucapiune

            Codul civil din 1864, în art. 1895-1899,  prevede invocarea uzucapiunii în condițiile bunei-credințe. „Cel de câștigă cu bună-credință și printr-o justă cauză un nemișcător determinat va prescrie proprietatea aceluia prin zece ani, dacă adevăratul proprietar locuiește în circumscripția tribunalului județean unde  se află nemișcătorul, și prin douăzeci de ani dacă locuiește afară din acea circumscripție”[63]. Observăm categoriile sau speciile uzucapiunii. Uzucapiunea de 30 de ani sau uzucapiunea lungă  (art. 1890 C. civ. din 1864); uzucapiunea la 20 de ani (art. 1895-1899), pentru cei care locuiau în afara circumscripției și cea de 10 ani[64].

În  art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 avem  textul cu privire la uzucapiunea tabulară. „În cazul când s-au înscris fără cauză legitimă, drepturi reale, care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite, dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună credință, potrivit legii, timp de 10 ani.”[65]

În art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938 avem textul cu privire la uzucapiunea extratabulară. „Cel ce a posedat un bun nemișcător în condițiile legii, timp de 20 de ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat.”[66]

 Pentru toate aceste categorii de uzucapiune trebuia să existe buna-credință. Conform art. 1898 alin. (1) C. civ. din 1864 „Buna-credință este credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea”[67].

În art. 1898 alin. (2) din C. civ. din 1864 este menționat și timpul când era necesară buna-credință. „Este destul ca buna-credință să fi existat în momentul câștigării imobilului.” În ce privește proba bunei-credințe există prezumție favorabilă posesorului. Astfel, potrivit  art. 1899, alin. (2) „buna-credință se presupune totdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce alege rea credința”. Aceasta presupune că adversarul posesorului trebuie să facă dovada că acesta din urmă a fost sau a procedat cu rea-credință, adică „dovada faptului că posesorul cunoștea lege”[68].   

În materia Uzucapiunii, art. 931 NCC, buna-credință este de o importanță covârșitoare. Astfel, drepturile celui care și-a înscris dreptul în cartea funciară și a posedat imobilul timp de 5 ani, având bună-credință, nu mai pot fi contestate. La alin. (1) se instituie faptul că „Drepturile celui care a fost înscris, fără cauză legitimă, în cartea funciară, ca proprietar al unui imobil sau titular al unui alt drept real, nu mai pot fi contestate când cel înscris cu bună-credință a posedat imobilul timp de 5 ani după momentul înregistrării cererii de înscriere, dacă posesia a fost neviciată”. Iar la alin. (2) ni se explică despre perioada în care buna-credință este imperios necesar a fi prezentă. „Este suficient ca buna-credință să existe în momentul înregistrării cererii de înscriere și în momentul intrării în posesie.”[69] Suntem în situația uzucapiunii tabulare care reprezintă un mod de dobândire a unui drept real principal asupra unui imobil prin posesia neîntreruptă a acestuia, un timp de 5 ani, prin înscrierea acestui drept în cartea funciară, iar nu împotriva persoanei care se bucură deja de prezumția născută din înscrierea în cartea funciară[70].

Potrivit NCC uzucapiunea imobiliară tabulară se poate realiza doar dacă sunt cumulate două categorii de condiții: a) înscrierea unui drept real în cartea funciară în absența unei cauze legitime; b) posesia să fie utilă și de bună-credință; c) posesia să aibă o durată de 5 ani[71].

• Buna-credință în accesiunea imobiliară artificială. Buna-credință a autorului lucrărilor

În NCC buna-credință a autorului lucrărilor este mult mai strict  reglementată. Astfel, conform art. 586 alin. (1): „Autorul lucrării este de bună-credință dacă se întemeiază fie pe cuprinsul cărții funciare în care, la data realizării lucrării, era înscris ca proprietar al imobilului, fie pe un mod de dobândire nesupus înscrierii în cartea funciară, dacă, în ambele cazuri, nu rezulta din cartea funciară și nu a cunoscut pe nicio altă cale viciul titlului său”.  Potrivit alin. (2): „Cu toate acestea, nu poate invoca buna-credință cel care construiește în lipsa sau cu nerespectarea autorizațiilor cerute de lege.”[72] Prin urmare, ar trebui să existe buna-credință în momentul efectuării lucrării. „Dacă autorul lucrării a aflat, după terminarea acesteia, că nu este, în realitate, proprietarul imobilului, el își păstrează beneficiile care decurg din buna sa credință inițială.”[73]

În conformitate cu art. 14 din NCC, alin. (2),  prezumția de bună-credință este considerată că se aplică tuturor, până la proba contrară. „Autorul care invocă buna-credință trebuie să facă dovada înscrierii în cartea funciară a justului titlu pe care se întemeiază. Și cel mai important, este că numai astfel proprietarul imobilului poate dovedi, la rândul său, viciile titlului și împrejurarea că autorul lucrării cunoștea aceste vicii, fie din cartea funciară, fie pe orice altă cale[74]. V. Stoica atrage atenția că „ori de câte ori există o înțelegere, expresă sau tacită, între proprietarul imobilului și autorul lucrării prin care primul îi îngăduie celui de-al doilea să efectueze lucrarea, se iese de pe tărâmul aplicării dispozițiilor ce reglementează accesiunea imobiliară artificială și se intră pe un tărâm contractual […] ca urmare să se rețină că buna-credință trebuie să existe pe toată durata executării lucrării, până la momentul terminării ei. Dacă, pe durata executării lucrării, autorul acesteia află că nu este proprietarul imobilului și totuși continuă lucrarea, el va fi considerat de rea-credință cu privire la întreaga lucrare”[75].

• Buna-credință în obligațiile agentului.

            Conform art. 2.079 alin. (1) din NCC agentul este obligat să-și îndeplinească atribuțiile și personal și prin prepușii săi, potrivit împuternicirii pe care a primit-o, cu bună-credință. „Agentul trebuie să îndeplinească, personal sau prin prepușii săi, obligțiile ce decurg din împuternicirea care îi este dată, cu bună credință și loialitate”[76]. Acest articol impune agentului să-și execute obligațiile contractuale conform scopului pentru care acestea au fost instituite în sarcina sa. În același timp, modul de redactare a acestor obligații subliniază, odată în plus, ideea că, în executarea lor, agentul este ținut să respecte principiul bunei-credințe și pe cel al loialității[77]. Astfel, agentul trebuie să-i comunice comitentului toate informațiile necesare, să depună diligențele corecte și optime în negociere, în încheierea contractelor, cât mai avantajoase pentru comitent.

•  Dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credință.

Conform art. 485 din Codul civil din 1964 și textul paralel din art. 948 alin. (1) din NCC, posesorul care este de bună-credință poate să dobândească fructele bunului posedat, dacă este astfel, la data perceperii fructelor. Acest proces de dobândire a fructelor civile este posibil și anticipat cu aceeași condiție a existenței  bunei-credințe a posesorului, la data scadenței acestora. „Aceasta presupune că proprietarul bunului frugifer, care a pierdut posesia bunului, o poate redobândi pe calea acțiunii în revendicare, însă nu va fi îndreptățit să ceară restituirea fructelor de la posesorul de bună credință”[78]. Buna-credință se apreciază diferențiat pentru posesorul respectiv.

Astfel, art. 901 alin. (2) NCC prevede că „terțul dobânditor este considerat de bună-credință numai dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, sunt îndeplinite următoarele condiții:

a) Nu a fost înregistrată nicio acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare;

b)  din cuprinsul cărții funciare nu rezultă nicio cauză care să justifice rectificarea acesteia în favoarea altei persoane și

c) nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărții funciare.”[79]

Conform art. 948 alin. (4) NCC, posesorul este de bună-credință și atunci „când  are convingerea că este proprietarul bunului în temeiul unui act translativ de proprietate ale cărui cauze de ineficacitate nu le cunoaște și nici nu ar trebui să le cunoască. Buna-credință încetează din momentul în care cauzele de ineficacitate îi sunt cunoscute”. Buna-credință nu este necesară numai în momentul în care a intrat în stăpânirea bunului frugifer, ci și în fiecare moment în care percepe fructele[80].

• Posesia de bună-credință asupra bunurilor mobile

            Articolul 936 din NCC prevede că: „Cu excepția cazurilor prevăzute de lege, posesia de bună-credință a bunului mobil asigură opozabilitatea față de terți a actelor juridice constitutive sau translative de drepturi reale.” Aceasta presupune că posesia cu bună-credință a unui mobil este opozabilă terților.

Art. 937 NCC instituie două moduri de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile. Posesorul de bună-credință care a dobândit bunul de la un non dominus poate, în conflict cu proprietarul deposedat, beneficia de unul dintre aceste două moduri specifice de dobândire a dreptului de proprietate[81]. Prima ipoteză este reglementată de art. 937 alin. (1), iar a doua prin art. 937 alin. (2) unde se arată că: „Cu toate acestea, cu bună-credință, bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de bună-credință, dacă acțiunea este intentată, sub sancțiunea decăderii, în termen de 3 ani de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea  materială a bunului.”

 Art. 937 alin. (3) prevede că: „Dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr-un loc ori de la o persoană care vinde în mod obișnuit bunuri de același fel ori dacă a fost adjudecat la o licitație publică, iar acțiunea în revendicare a fost introdusă înăuntrul termenului de 3 ani, posesorul de bună-credință poate reține bunul până la indemnizarea sa integrală pentru prețul plătit vânzătorului.”Într-adevăr, însăși definirea bunei-credințe are în vedere convingerea  posesorului că a dobândit bunul mobil de la adevăratul proprietar. Altfel spus, este vorba de convingerea posesorului că are un just titlu, adică un titlu translativ de proprietate sau un titlu constitutiv al unui al drept real (uzufruct, uz, drept, de gaj)[82].

Concluzii:

Am observat că buna-credință este un principiu fundamental al relațiilor contractuale. Ea se impune în majoritatea contractelor și constituie un element de bază al dispoziției cu care orice parte trebuie să se manifeste în raporturile juridice cu celelalte părți și terți. Pentru a se evita o multitudine de vicii, violențe și răspunderi delictuale, Codul civil a consacrat un articol (14) prin care buna-credință devine o obligație generală în raporturile juridice civile.

1. Aș propune ca înaintea încheierii oricărui contract sau act juridic bilateral să se explice și părțile să fie informate în ce privește existența obligativității acestei stări de dispoziție interioară care se manifestă ca bună-credință la exterior, prin încredere, responsabilitate, lipsa oricărei viclenii, înșelăciuni, dol, violență pentru a se evita sancțiuni, cheltuieli, constrângeri, chiar pierderea libertății sau a libertății de decizie și de acțiune.
2.  Redau mai jos, ca o a doua concluzie, o listă de practici de rea-credință, pentru a pune în antiteză gravitatea și consecințele nedorite ale lipsei bunei-credințe:
3. implicarea în negocieri cu scopul de a afla informații confidențiale ale unui competitor[83];
4. angajarea în negocieri pentru a împiedica încheierea de către cealaltă parte a unui contract cu o societate concurentă;
5. încălcarea obligației de informare;
6. încălcarea obligației de confidențialitate;
7. purtarea de negocieri pentru un preț exagerat, în timp ce în paralel se negociază vânzarea aceluiași bun la un preț net inferior;
8. menținerea partenerului de negociere, fără motiv, într-o stare de incertitudine prelungită[84];
9. continuarea negocierilor în situația în care deja se află în stadiul de finalizare și încheierea aceluiași contract cu un terț;
10. promovarea unor oferte inacceptabile care ar putea conduce la suspendarea sau ruperea tratativelor;
11. întreruperea repetată și prelungită a tratativelor;
12. refuzul inexplicabil de a încheia actul definitiv în special când s-au încheiat mai multe acorduri parțiale, cu privire la elementele importante;
13. ruperea negocierilor în stadiul avansat.[85]
14. Ca o ultimă concluzie, fac precizarea că  buna-credință  este invocată și de Dreptul penal. Încălcarea bunei-credințe reprezintă o atingere a integrității și siguranței psihice și fizice a unei alte persoane. Astfel, art. 215 C. pen. incriminează „inducerea în eroare, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca minciună a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust.”[86]

De asemenea, art. 23 și art. 24 din Legea nr. 78/2000 prevăd că persoanele cu atribuții  de control sunt obligate să sesizeze organele de urmărire penală sau organele de control abilitate de lege pentru  constatarea săvârșirii unor infracțiuni. Art. 25 din aceeași lege prevede că: „îndeplinirea cu bună-credință a obligațiilor art. 23 și art. 24 alin. (1) nu constituie o încălcare  a secretului profesional sau bancar și nu atrage răspunderea penală, civilă sau disciplinară.”[87]

Încălcarea bunei-credințe în timpul executării unui contract este sancționată de legea penală ca fiind infracțiune. Astfel, Curtea Supremă de Justiție, prin Decizia nr. 3845, din 18 septembrie 2001, găsește vinovat pe inculpatul care a încercat vânzarea unui apartament având doar vocație de a deveni proprietar și a reținut, în a patra motivație, următoarele: „Nu a avut relevanță faptul că persoana vătămată, care a plătit o sumă de bani falsului proprietar, a fost de bună credință și că  nu a cerut inculpatului să facă dovada calității sale de proprietar și că nu a făcut demersuri pentru cunoașterea situației reale a apartamentului.”[88]

BIBLIOGRAFIE

Baias, FI. A., Chelaru, E., Constantinovici, R., Macovei, I.  (coordonatori), Noul Cod Civil – Comentariu pe articole, ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2014. 

Balaci, Anca, Mic dicționar de mitologie greacă și romană, București, Mondero, 1992.

Bayley, E.J., A Doctrine of Good Faith in New Zealand Contractual Relationships, teză, Universitatea din Canterbury (Noua Zeelandă), 2009, disponibilă la ir.canterbury.ac.nz.

Belfiore, J.C., Dictionnaire de mythologie grecque et romaine, Paris, Larousse, 2003.

Berman, H.J., Law and Revolution ll – The impact of the Protestant Reformation of the western Legal Tradition, The Belknap Press of Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 2003, apud. Marius Ion Floare, art. cit.

Biblia, cu aprobarea Sfântului Sinod al BOR,  Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

Biblia, Isaia, XI, 1, București, 1997, p. 686.

Biblia, Noul Testament, Sf. Evanghelie după Luca 4, 18.

Boggini, G, L’abus de droit et le principe de la bonne foi – Aspects historiques et comparatifs, în Widmer, P., Cottier, B (coordonatori), Abus de droit et bonne foi, Éditions Universitaires Fribourg Suisse, 1994.

Boroi, G.,  și Angelescu, C.A., Curs de Drept civil, partea generală, ediția a III-a, revizuită și adăugită, Hamangiu, București, 2021.

Cicero M.T., Despre îndatoriri, traducere şi note de D. Popescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957.

Molcuţ E., Drept privat roman, Ediţie revăzută şi adăugită, Bucureşti, Universul Juridic, 2007,p. 5, apud. Vlăescu, George, „Unele repere axiologice ale bunei-credinţe şi gradul valorificării ei în dreptul pozitiv”,  Revista Universul Juridic nr. 2, februarie 2023.

Cicero, Marcus Tullius, De officiis, L.I. & 7., apud. D. Gherasim, op. cit.

Constituția României și legislație conexă, ediția a VI-a, Universul Juridic, București, 2012.

Davy, Georges, La foi jurée : étude sociologique du problème du contrat : la formation du lien contractuel, Paris, 1922, apud D. Gherasim, Buna-credință în raporturile juridice civile, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1981.

Decretul-lege nr. 115/1938, art. 27.

Del Vecchio, Georges, Philosophie du droit, traducere de J. Alexis  d’Aynac, Paris, Dalloz, 1953.

Fauvarque-Cosson, B., Mazeaud, D. (editori), European Contract Law – materials for a Common Frame of Reference: Terminology, Guiding Principles, Model Rules, Sellier, European Law Publishers, München, 2008, apud. Marius Ion Floare, art. cit.

Floare, Marius Ion, „O privire istorică asupra abordării juridice a bunei credințe și relei credințe în contracte”, Studia Universitatis Babes Bolyai – Iurisprudentia  nr. 4/2013.

Gherasim, D., Buna-credință în raporturile juridice civile, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1981.

Girard, Paul Frédéric, Manuel élémentaire de droit romàin, Paris, 1911, apud. D. Gherasim, op. cit.

Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie generală, București, Editura Albatros, București, 1995.

Gordley, J., Good Faith in European Contract Law in the Medieval Ius Commune, R. Zimmermann, S. Whittacker (editori), Good Faith in European Contract Law, Cambridge, University Press, 2000, apud Marius Ion Floare, art. cit.  

Gordley, J., The Philosophical Origins of Modern Contract Doctrine, Clarendon Press, Oxford, 1991, apud. Marius Ion Floare, art. cit.

Jaubert, J., Des effets civiles de la bone foi, Paris, 1899, p. 342, apud. D. Gherasim, op. cit., p. 17

Mackaav, E., Leblanc, V., The Law and Economics of Good Faith in the Civil Law of Contact, Conference of the European Association of Law and Economics, Nancy, France, 18-20 September 2003, disponibil la papyrus.bib.umontreal.ca, p. 9, apud Nora Daghie, „Câteva considerații asupra dispozițiilor art. 1.534 din Noul Cod civil, aplicație particulară a principiului bunei-credințe”, Revista Dreptul nr.11, 2016, Sintact.ro, 6.02.2025.

Gorphe, François, Le principe de la bonne foi, Paris, Dalloz, 1928.

Lăzărescu, George, Dicționar de mitologie, București, Casa Editorială Odeon, 1992.

Lefebvre, B., La bone foi dans la formation du contrat, Les Éditions Ývon, Blais, 1998, apud. Marius Ion Floare, art. cit.

Legea nr. 78/2000,  publicată în M. Of., nr. 29/28.05.2000, actualizată în 2024.

Lupan, E.,  Sztranyiczki, S., s.a., Drept Civil, Partea generală conform Noului Cod Civil, C.H. Beck, București, 2012.

Pîrvu, Marcela, „Implicații practice ale principiului bunei-credințe în dreptul penal”, Pro Lege nr. 2, 2010, p. 40.

Pop, L.,  „Despre negocierile precontractuale și contractele preparatorii”, în Revista Română de Drept Privat nr. 4/2008, apud. Monia HANȚIG, „Cauzele răspunderii delictuale în negocierile precontractuale”, Curierul judiciar nr. 2/2014, p. 85.

Practică judiciară, în Dreptul, nr. 2/2003.

Schermaier, M, „Bona Fides in Roman Contract Law”, în R. Zimmermann, S. Whittacker (editori), Good Faith in European Contract Law, Cambridge University Press, 2000, apud Marius Ion Floare, art. cit.

Septuaginta, id est Vetus Testamentum graece iuxta LXX interpretes, editor Alfred Rahlfs (ΒΙΒΛΙΚΗ ΕΤΑΙΡΙΑ ΟΔΟΣ ΝΙΚΟΔΗΜΟΥ 3 ΑΘΗΝΑΙ), Editio minor, două volume, Deutsche Bibelgesellschaft Stuttgart, Germany.

Stoica, Valeriu, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura C.H. Beck, ediția a IV-a revizuită și adăugită, București, 2012.

Titus Livius, Ab urbe condita (De la fondarea Romei),Vol. 1, traducere de P. Popescu Găleşanu, Bucureşti, Minerva, 1976, apud. George Vlăescu,  art. cit.

Tallon, D., Le concept de bonne foi en droit français du contrat, Saggi, Conferenze e Seminari 15, Centro di studi e ricerche di diritto comparato e straniero, Roma, 1994, apud Marius Ion Floare, art. cit.

Torente, A., Schlesinger, P., Manuale di diritto privato, Giuffrè Editore, Milano, 2009, p. 294.

Vallet, G., De l’influence de la bone foi sur la possession immobilière, Thèse, Lyon, 1880.

Volansky, Alexandre Al., Essai d’une définition expressive du droit basée sur l’idée de bonne foi,  Thèse, Paris, 1930.

Vlăescu, George, „Buna-credinţă şi standardele de conduită la pelasgi, în lumina teoriilor densuşiene”, Revista Universul Juridic nr. 1, ianuarie 2023, Bucureşti, Universul Juridic,  http://revista.universuljuridic.ro/2023/01/.

Ulpian, De pactis, 2, 14, 1, apud Paul Frédéric Girard, Manuel élémentaire de droit romàin, Paris, 1911.

Zamșa, C.,  Relația dintre răspunderea civilă contractulă și delictuală în concepția Noului Cod Civil, în *** Noile Coduri ale României. Studii și cercetări juridice, Editura Universul Juridic, București, 2011.

Wertheimer, Jules, Les avantages attribués à la bonne foi rélativement aux biens en droit civil, Thèse, Paris, 1899, p. 29, apud D. Gherasim, Buna-credință în raporturile juridice civile, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1981.

---

[1] Cicero M.T., Despre îndatoriri. Traducere şi note de D. Popescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957, p. 48.

[2] Molcuţ E., Drept privat roman, Ediţie revăzută şi adăugită, Bucureşti, Universul Juridic, 2007,p. 5, apud. George Vlăescu, „Unele repere axiologice ale bunei-credinţe şi gradul valorificării ei în dreptul pozitiv”,  Revista Universul Juridic nr. 2, februarie 2023, p. 66. 

[3] Alexandre Al. Volansky, Essai d’une définition expressive du droit basée sur l’idée de bonne foi,  Thèse, Paris, 1930, p. 164.

Vezi și Vlăescu Ge., „Buna-credinţă şi standardele de conduită la pelasgi, în lumina teoriilor densuşiene”, Revista Universul Juridic nr. 1, ianuarie 2023, Bucureşti, Universul Juridic, http://revista.universuljuridic.ro/2023/01/.

[4] Jules Wertheimer, Les avantages attribués à la bonne foi rélativement aux biens en droit civil, Thèse, Paris, 1899, p. 29, apud D. Gherasim, Buna-credință în raporturile juridice civile, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1981, p. 33.

[5] George Vlăescu, art. cit., pp. 66-67. 

[6] Ulpian, De pactis, 2, 14, 1, apud Paul Frédéric Girard, Manuel élémentaire de droit romàin, Paris, 1911, p. 1.  („Un acord simplu nu creează obligații”).

[7] Paul Frédéric Girard, Manuel élémentaire de droit romàin, Paris, 1911, p. 286 și urm. Și p. 478, apud. D. Gherasim, op. cit., p. 40. 

[8] Davy Georges, La foi jurée : étude sociologique du problème du contrat : la formation du lien contractuel, Paris, 1922, p. 10, apud D. Gherasim, op. cit., p. 39.

[9] François Gorphe, Le principe de la bonne foi, Paris, Dalloz, 1928, p. 22.

[10] Marius Ion Floare, „O privire istorică asupra abordării juridice a bunei credințe și relei credințe în contracte”, Studia Universitatis Babes Bolyai – Iurisprudentia  nr. 4/2013, p. 75.

[11] Septuaginta, id est Vetus Testamentum graece iuxta LXX interpretes, editor Alfred Rahlfs (ΒΙΒΛΙΚΗ ΕΤΑΙΡΙΑ ΟΔΟΣ ΝΙΚΟΔΗΜΟΥ 3 ΑΘΗΝΑΙ), Editio minor, două volume, Deutsche Bibelgesellschaft Stuttgart, Germany, p. 581.

[12] Biblia, cu aprobarea Sfântului Sinod al BOR,  Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997, p. 686.

[13] Biblia, Isaia, XI, 1, București, 1997, p. 686.

[14] Biblia, Noul Testament, Sf. Evanghelie după Luca 4, 18.

[15] George Vlăescu, art. cit., p. 67. 

[16] Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, București, Editura Albatros, București, 1995, pp. 197-198. Vezi și Anca Balaci, Mic dicționar de mitologie greacă și romană, București, Mondero, 1992; George Lăzărescu, Dicționar de mitologie, București, Casa Editorială Odeon, 1992;

J.C. Belfiore, Dictionnaire de mythologie grecque et romaine, Paris, Larousse, 2003.

[17] Marius Ion Floare, art. cit., p. 76.

[18] Titus Livius, Ab urbe condita (De la fondarea Romei),Vol. 1, traducere de P. Popescu Găleşanu, Bucureşti, Minerva, 1976, pp. 38-39, apud. George Vlăescu,  art. cit.,  p. 70.

[19] Marius Ion Floare, art. cit., p. 77.

[20] J. Gordley, Good Faith in European Contract Law in the Medieval Ius Commune, R. Zimmermann, S. Whittacker (editori), Good Faith in European Contract Law, Cambridge, University Press, 2000, p. 93, apud Marius Ion Floare, art. cit., p. 85.  

[21] Marius Ion Floare, art. cit., p. 85.  

[22] B. Fauvarque-Cosson, D. Mazeaud (editori), European Contract Law – materials for a Common Frame of Reference: Terminology, Guiding Principles, Model Rules, Sellier, European Law Publishers, München, 2008, p. 154, apud. Marius Ion Floare, art. cit., p. 88.  

[23] B. Lefebvre, La bone foi dans la formation du contrat, Les Éditions Ývon, Blais, 1998, p. 15, apud. Marius Ion Floare, art. cit., p. 85.  

[24] H.J. Berman, Law and Revolution ll – The impact of the Protestant Reformation of the western Legal Tradition, The Belknap Press of Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 2003, p. 157, apud. Marius Ion Floare, art. cit., p. 90.

[25] Marius Ion Floare, art. cit., p. 84.

[26] G. Boggini, L’abus de droit et le principe de la bonne foi – Aspects historiques et comparatifs, în P. Widmer, B. Cottier (coordonatori), Abus de droit et bonne foi, Éditions Universitaires Fribourg Suisse, 1994, p. 12.

[27] Marius Ion Floare, art. cit., p. 77.

[28] M. Schermaier, „Bona Fides in Roman Contract Law”, în R. Zimmermann, S. Whittacker (editori), Good Faith in European Contract Law, Cambridge University Press, 2000, pp.77-78, apud Marius Ion Floare, art. cit., p. 80.

[29] Marius Ion Floare, art. cit., pp. 73-74.

[30] Jules Wertheimer, Les avantages attribués à la bonne foi rélativement aux biens en droit civil, Thèse, Paris, 1899, p. 29, apud D. Gherasim, op. cit., p. 10.

[31] Georges del Vecchio, Philosophie du droit, traducere de J. Alexis  d’Aynac, Paris, Dalloz, 1953, p. 272.

[32] D. Gherasim, op. cit., p. 13.

[33] Marcus Tullius Cicero, De officiis, L.I. & 7., apud. D. Gherasim, op. cit., p. 7.

[34] Georges del Vecchio, Philosophie du droit, pp. 277-278, apud D. Gherasim, op. cit., p. 15.

[35] D. Gherasim, op. cit., p. 16.

[36] J. Jaubert, Des effets civiles de la bone foi, Paris, 1899, p. 342, apud. D. Gherasim, op. cit., p. 17

[37] G. Vallet, De l’influence de la bone foi sur la possession immobilière, Thèse, Lyon, 1880, p. 5.D. Gherasim, op. cit., p. 17.

[38] J. Gordley, The Philosophical Origins of Modern Contract Doctrine, Clarendon Press, Oxford, 1991, p. 74, apud. Marius Ion Floare, art. cit., p. 92.  

[39] Marius Ion Floare, art. cit., p. 92.  

[40] J. Gordley, The Philosophical Origins…, p. 74, apud. Marius Ion Floare, art. cit., p. 92.  

E.J. Bayley, A Doctrine of Good Faith in New Zealand Contractual Relationships, teză, Universitatea din Canterbury (Noua Zeelandă), 2009, disponibilă la ir.canterbury.ac.nz

[41] E.J. Bayley, op. cit., pp. 13-14, apud. Marius Ion Floare, art. cit., p. 92.  

[42] Marius Ion Floare, art. cit., p. 92.  

[43] E.J. Bayley, op. cit., pp. 15-16, apud. Marius Ion Floare, art. cit., p. 94.

[44] Ibidem.

[45] E.J. Bayley, op. cit., pp. 18-19, apud. Marius Ion Floare, art. cit., p. 94.

[46] Marius Ion Floare, art. cit.,  p. 95.

[47] Marius Ion Floare, art. cit., p. 96.

[48] D. Tallon, Le concept de bonne foi en droit français du contrat, Saggi, Conferenze e Seminari 15, Centro di studi e ricerche di diritto comparato e straniero, Roma, 1994, nota 11, apud Marius Ion Floare, art. cit., p. 97.

[49] E. Mackaav, V. Leblanc, The Law and Economics of Good Faith in the Civil Law of Contact, Conference of the European Association of Law and Economics, Nancy, France, 18-20 September 2003, disponibil la papyrus.bib.umontreal.ca, p. 9, apud Nora Daghie, „Câteva considerații asupra dispozițiilor art. 1.534 din Noul Cod civil, aplicație particulară a principiului bunei-credințe”, Revista Dreptul nr.11, 2016, Sintact.ro, 6.02.2025.

[50] FI. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod Civil – Comentariu pe articole, ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 22.  

[51] Constituția României și legislație conexă, ediția a VI-a, Universul Juridic, București, 2012, p. 27.

[52] FI. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), op. cit., p. 22.

[53] G. Boroi și C.A. Angelescu, Curs de Drept civil, partea generală, ediția a III-a, revizuită și adăugită, Hamangiu, București, 2021, p. 5.

[54] E. Lupan,  S. Sztranyiczki s.a., Drept Civil, Partea generală conform Noului Cod Civil, C.H. Beck, București, 2012, p. 35.

[55] FI. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), op. cit., p. 1296.

[56] C. Zamșa, Relația dintre răspunderea civilă contractulă și delictuală în concepția Noului Cod Civil, în *** Noile Coduri ale României. Studii și cercetări juridice, Editura Universul Juridic, București, 2011, p. 236.

[57] FI. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), op. cit., p. 1312.

[58] Ibidem.

[59] A. Torente, P. Schlesinger, Manuale di diritto privato, Giuffrè Editore, Milano, 2009, p. 294, apud. FI. A. Baias, E. Chelaru,  R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), op. cit., p. 1449.

[60] FI. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), op. cit., p. 1042.

[61] Ibidem.

[62] FI. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), op. cit., pp. 1448-1449.

[63] Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura C.H. Beck, ediția a IV-a revizuită și adăugită, București, 2012,  p. 367.

[64] Conf. art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938.

[65] Valeriu Stoica, op. cit., p. 382

[66] V. Stoica, op. cit., p. 383.

[67] V. Stoica, op. cit., p. 371.

[68] V. Stoica, op. cit., p. 372.

[69] FI. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), op. cit., p. 1034.

[70] V. Stoica, op. cit., p. 382.

[71] FI. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), op. cit., p. 1034.

[72] V. Stoica, op. cit., p. 346.

[73] Ibidem.

[74] V. Stoica, op. cit., p. 347.

[75] V. Stoica, op. cit., p. 346.

[76] FI. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. MacoveI, op. cit., p. 2222.

[77] FI. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit., p. 2223.

[78] V. Stoica, op. cit., p. 87.

[79] V. Stoica, op. cit., p. 87.

[80] V. Stoica, op. cit., p. 88.

[81] V. Stoica, op. cit., p. 393

[82] V. Stoica, op. cit., p. 403.

[83] L. Pop, „Despre negocierile precontractuale și contractele preparatorii”, în Revista Română de Drept Privat nr. 4/2008, p. 99-100, apud. Monia HANȚIG, „Cauzele răspunderii delictuale în negocierile precontractuale”, Curierul judiciar nr. 2/2014, p. 85;   https://www.ceelo.com/search/article-detail?id=425618

[84] Ibidem.

[85] FI. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit., p. 1239.

[86] Marcela Pîrvu, „Implicații practice ale principiului bunei-credințe în dreptul penal”, Pro Lege nr. 2, 2010, p. 40.

[87] Legea nr. 78/2000,  publicată în M. Of., nr. 29/28.05.2000, actualizată în 2024.

[88] Practică judiciară, în Dreptul, nr. 2/2003, p. 259.

---

 [AI1]Perfect nu are grad de comparatie. Sigur asa e in citat?