Notar public
DRAGOȘ
ISACHE
CAMERA
NOTARILOR PUBLICI
BACĂU

REZUMAT: Nimic nu se opune ca să fie recunoscută noţiunea de avantaj matrimonial în dreptul românesc, a cărei natură juridică nu poate, în niciun caz, să constituie ab initio o liberalitate. O astfel de idee nu ar face altceva decât să distrugă una dintre tainele regimurilor matrimoniale. Un drept patrimonial al familiei din care să lipsească noţiunea şi aplicabilitatea avantajului matrimonial, distinct de domeniul donaţiilor, aproape că lasă fără suport şi lipsit de orice interes unul dintre cele mai ofertante regimuri matrimoniale, cel al comunităţii convenţionale. Soţilor trebuie, din favoare sau nu, să li se permită să-şi organizeze consecinţele economice ale uniunii lor departe de tărâmul succesoral, acolo unde se poartă veşnicele

 CUVINTE-CHEIE: avantaj matrimonial

 Noţiunea de avantaj matrimonial a rămas străină legiuitorului din 2011. Doar clauza de preciput – (probabil)(1) specie a avantajului matrimonial – a penetrat şi a făcut obiectul unei reglementări, care a produs mai multă confuzie decât a contribuit la clarificarea noţiunii(2).

 Nici doctrina nu s-a preocupat în această perioadă să încerce o analiză a avantajului matrimonial, concentrându-se obsesiv, dar fără rezultate concrete, pe desluşirea naturii juridice a clauzei de preciput(3). Cu toate acestea, vom arăta că existenţa de lege lata a avantajelor matrimoniale, ca noţiune autonomă, nu poate fi negată(4), cu atât mai mult cu cât regimul matrimonial al comunităţii convenţionale oferă câteva exemple(5), cum ar fi clauza de intrare în comunitate a unor bunuri proprii sau clauza de partaj inegal, care invită mai întâi la o analiză mai amplă, a însăşi noţiunii de avantaj matrimonial.

 În opinia noastră, avantajul matrimonial constituie o taină a regimurilor matrimoniale şi a raporturilor patrimoniale dintre soţi, care, din considerentele pe care le vom expune, ar trebui să-şi păstreze misterul. Dar nu un mister juridic, căci natura juridică a avantajului matrimonial trebuie desluşită. Se pare că principala dificultate constă în încadrarea juridică a noţiunii în tipologia cunoscută, acte cu titlu oneros – acte cu titlu gratuit. Apoi, delimitarea de donaţii constituie o a doua provocare.

 Odată cu receptarea unor exemple de avantaje matrimoniale, doctrina românească urmează să recepteze, inevitabil, şi vechea controversă care opune avantajele matrimoniale, pe de o parte, şi donaţiile dintre soţi, pe de altă parte(6). Ceea ce a interesat doctrina franceză mai mult de patru secole a fost natura gratuită sau oneroasă a avantajului matrimonial. Într-o primă abordare, avantajul matrimonial ar avea o natură duală, uneori gratuită, alteori oneroasă. Atunci când distincţia încă nu se generalizase la toate avantajele matrimoniale, ideea dominantă era aceea potrivit căreia avantajul matrimonial era, prin natura sa, gratuit, dar ca o favoare pentru soţi; legiuitorul le consideră uneori, fictiv, acte cu titlu oneros. Această teorie a fost ulterior abandonată, pentru a fi urmată de una opusă, care consta într-o prezumţie de onerozitate. Şi acest curent recunoaştea natura duală a avantajului matrimonial, dar aprecia că aceasta se întemeiază pe o prezumţie. Astfel, textul art. 1527 alin. 2 Cod civil francez ar fi stabilit, cu valoare de principiu, o prezumţie irefragrabilă de onerozitate a avantajelor matrimoniale şi, în mod excepţional, o prezumţie irefragrabilă de gratuitate în prezenţa copiilor rezultaţi dintr-o căsătorie anterioară. Şi această concepţie a fost abandonată, iar, începând din anul 1997, o a treia concepţie a fost adoptată, care domină şi azi. Natura juridică a avantajului matrimonial este unitară şi oneroasă. Cu toate acestea, o a patra teorie a fost propusă, potrivit căreia avantajul matrimonial nu ar fi nici gratuit, nici oneros, pentru că, prin natura sa, nu ar fi susceptibil să se încadreze în niciuna dintre aceste categorii, ceea ce face să aibă o natură sui generis(7).

 Legiuitorul francez pare că a operat o descalificare(8) clară atunci când a prevăzut expres că avantajele matrimoniale nu constituie donaţii(9). Trebuie observat însă că noţiunea de descalificare constituie un mecanism care exclude un element care altfel ar face parte dintr-o categorie juridică determinată. Altfel spus, a descalifica presupune că, mai întâi, elementul descalificat a făcut parte dintr-o categorie juridică, pentru a fi mai apoi extras (descalificat), prin voinţa legiuitorului. Descalificarea nu ar fi deplină decât dacă avantajul matrimonial s-ar înscrie, prin însăşi natura sa, în categoria donaţiilor dintre soţi, în caz contrar, nu ar face altceva decât să constate o „non calificare” (10).

 ODATĂ CU RECEPTAREA UNOR EXEMPLE DE AVANTAJE MATRIMONIALE, DOCTRINA ROMÂNEASCĂ URMEAZĂ SĂ RECEPTEZE, INEVITABIL, ŞI VECHEA CONTROVERSĂ CARE OPUNE AVANTAJELE MATRIMONIALE, PE DE O PARTE, ŞI DONAŢIILE DINTRE SOŢI, PE DE ALTĂ PARTE. CEEA CE A INTERESAT DOCTRINA FRANCEZĂ MAI MULT DE PATRU SECOLE A FOST NATURA GRATUITĂ SAU ONEROASĂ A AVANTAJULUI MATRIMONIAL.

 La început, Curtea de casaţie franceză a putut aprecia că avantajele matrimoniale şi donaţiile dintre soţi sunt supuse aceloraşi reguli, ca urmare a faptului că legiuitorul prevăzuse dreptul copiilor unuia dintre soţi, care nu erau comuni, să atace, pe cale judecătorească, la decesul părintelui, orice convenţie, alta decât donaţiile, prin care acesta ar fi consimţit avantaje în favoarea celuilalt soţ şi care ar fi depăşit cotitatea disponibilă specială(11). Or, această acţiune, deşi nedefinită de legiuitor, nu putea constitui decât o acţiune în reducţiune particulară, fiind specifică materiei liberalităţilor. Ulterior, confuzia a fost îndepărtată printr-o celebră hotărâre din anul 1997(12), prin care Curtea de Casaţie franceză a revenit şi a statuat că acţiunea în reducţiune a avantajelor matrimoniale nu poate influenţa asupra naturii juridice a acestora, ci constituie doar un împrumut de reguli din materia liberalităţilor. Aşadar, între avantaj matrimonial şi liberalităţi nu se poate pune semnul egalităţii şi nu poate exista o asimilare, doar ca urmare a împrumutării limitate a unor reguli din materia liberalităţilor.

 S-ar putea susţine că pertinenţa distincţiei apare ca fiind neînsemnată: la ce folos să operezi o distincţie între două noţiuni, dacă ar fi supuse, chiar şi parţial, aceloraşi reguli?

 De fapt, apropierea există doar în ceea ce priveşte acţiunea în reducţiune şi instituţia raportului, căci, spre deosebire de donaţiile dintre soţi care sunt revocabile, avantajele matrimoniale sunt irevocabile.

Cum era nevoie ca faptul încălcării rezervei să poată fi sancţionat şi dacă aceasta se producea pe calea unui avantaj matrimonial, a fost necesar să se recurgă la acţiunea în reducţiune specifică liberalităţilor şi aceasta numai în cazul clauzei de preciput şi numai în favoarea copiilor din prima căsătorie.

 Teoriile şi concepţiile din doctrina franceză au fost elaborate în jurul excluderii clare a legiuitorului a avantajelor matrimoniale din domeniul donaţiilor. Care este situaţia în dreptul românesc, unde legiuitorul nici măcar nu a observat penetrarea noţiunii de avantaj matrimonial?

 Potrivit art. 1.172 alin. (1) C. civ., „contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate este cu titlu oneros”, iar potrivit art. 1.172 alin. (2) C. civ., „contractul prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit”.

 Este necesar, aşadar, a se înţelege originea avantajului, pentru a se putea discerne între natura oneroasă sau gratuită a acestuia. Căci orice avantaj, în natură sau în echivalent, este emanaţia unei voinţe personale, iar aceasta va da măsura caracterului juridic.

 Potrivit unei opinii(13), ar trebui ca, în distincţia dintre actele cu titlu oneros şi actele cu titlu gratuit, acestea să nu fie concepute ca două ansambluri eterogene, despărţite de o barieră de netrecut. În realitate, este vorba, mai degrabă, de o scară gradată, marcată de nuanţe determinate de voinţa inerentă fiecărui act. La un capăt al acestei scări se situează toate actele cu titlu oneros „prin esenţa lor” sau oneroase „în mod necesar”.

 TEORIILE ŞI CONCEPŢIILE DIN DOCTRINA FRANCEZĂ AU FOST ELABORATE ÎN JURUL EXCLUDERII CLARE A LEGIUITORULUI A AVANTAJELOR MATRIMONIALE DIN DOMENIUL DONAŢIILOR. CARE ESTE SITUAŢIA ÎN DREPTUL ROMÂNESC, UNDE LEGIUITORUL NICI MĂCAR NU A OBSERVAT PENETRAREA NOŢIUNII DE AVANTAJ MATRIMONIAL?

 La celălalt capăt al scării întâlnim acte cu titlu gratuit „prin esenţa lor”. Pentru aceste acte, caracterul oneros, respectiv gratuit, este un element esenţial, de calificare juridică. A încerca găsirea unei alte dimensiuni ar echivala cu o recalificare a actului juridic. Între cele două limite, întâlnim şi acte care, în funcţie de circumstanţe, „pot fi calificate” fie oneroase, fie gratuite. Pentru aceste operaţiuni juridice, nici caracterul oneros, nici caracterul gratuit nu sunt fundamentale pentru existenţa lor sau pentru calificarea juridică. În funcţie de voinţa personală a părţilor, aceste acte pot îmbrăca fie o formă oneroasă, fie una gratuită. Or, tocmai în acest punct al actelor „potenţial” oneroase, „potenţial” gratuite se găseşte dificultatea de calificare. Unele acte, cum sunt mandatul(14), depozitul(15), împrumutul de consumaţie(16), fideiusiunea(17), sunt cunoscute ca fiind apte să facă parte din oricare din aceste categorii, în funcţie de voinţa personală a părţilor, fără însă a se schimba natura juridică a contractului18. În alte ipoteze însă, dificultatea încadrării provine din interpretarea voinţei părţilor. Este cert că fiecare contractant are un interes în încheierea actului (fie pentru sine, fie pentru altă persoană), care poate fi fie oneros, fie gratuit, deoarece corespunde unui criteriu intenţional care poate îmbrăca una dintre aceste forme.

 A clasa avantajul (matrimonial) într-una din aceste două categorii pune o primă problemă principală. Avantajul matrimonial este o consecinţă a adoptării unui regim matrimonial. Dacă donaţia este, în mod evident, un act juridic, avantajul matrimonial nu este un act juridic, ci este efectul unui act juridic – convenţia matrimonială. Aşadar, corect s-ar putea compara donaţia între soţi şi regimul matrimonial, în considerarea faptului că ambele sunt acte juridice, şi, pe de altă parte, îmbogăţirea datorată donaţiei şi avantajul matrimonial, în calitate de efecte ale actelor juridice. Avantajul matrimonial este apt să se asocieze atât elementului material oneros, cât şi celui gratuit, iar cercetarea intenţiei va contribui nu la clasificarea avantajului matrimonial, ci a regimului matrimonial.

 La baza unei donaţii stă în mod cert o voinţă personală, care este ilustrată atât prin existenţa consimţământului, cât şi prin existenţa intenţiei liberale. În cazul avantajului matrimonial, privit ca profit, pare că nu poate fi rezultatul unei voinţe personale. Fiind efectul unei convenţii – regimul matrimonial, avantajul nu are o legătură cu voinţa decât dacă aceasta se raportează la actul juridic din care rezultă.

 AVANTAJUL MATRIMONIAL ESTE CONSECINŢA ALEGERII REGULILOR JURIDICE CARE GUVERNEAZĂ ACTIVUL ŞI PASIVUL SOŢILOR ÎN TIMPUL CĂSĂTORIEI ŞI LA MOMENTUL ÎNCETĂRII ACESTEIA. AŞADAR, LA ORIGINE, EL ESTE UN PRODUS, O CONSECINŢĂ, NU ESTE URMĂRIT ÎN SINE DE SOŢI, CEEA CE EXPLICĂ DIFERENŢA FAŢĂ DE LIBERALITATE.

 În dreptul românesc nu există o excludere a avantajelor matrimoniale din domeniul liberalităţilor ratio legis, aşa cum există în legislaţia franceză, dar nici o reglementare proprie acestei noţiuni.

 Actul gratuit se determină prin reunirea a două elemente legate intrinsesc: criteriul material şi criteriul intenţional, care constă în intenţia neechivocă de a gratifica. Legătura dintre aceste două elemente este esenţială şi tocmai ea stă la baza calificării actului ca fiind unul gratuit. Nu este, aşadar, vorba numai de o intenţie liberală abstractă şi teoretică, ci de o intenţie care să se obiectiveze în economia actului juridic.

 Criteriul material şi criteriul intenţional sunt specifice oricărui act juridic, deci atât actelor cu titlu oneros, cât şi actelor cu titlu gratuit. Dar nu orice avantaj material presupune o intenţie liberală, după cum singura intenţie liberală fără existenţa unui avantaj material nu poate fundamenta o liberalitate.

 De-a lungul timpului au existat mai multe incertitudini doctrinale în ceea ce priveşte încadrarea avantajelor matrimoniale într-una din aceste două categorii.

 Astfel, într-o opinie(19) de la începutul secolului al XX-lea, avantajul material nu ar fi nici oneros, nici gratuit, deoarece avantajul rezultat din lichidarea regimului este obţinut în calitate de asociat, şi nu în calitate de cesionar. Originea dreptului obţinut nu s-ar afla nici într-o vânzare (sau, mai larg, într-un act cu titlu oneros), nici într-o liberalitate (sau într-un act cu titlu gratuit), ci într-o stipulaţie a contractului de căsătorie. Opinia nu a convins deoarece se limita la a analiza rezultatul lichidării regimului matrimonial şi nu se pronunţa cu privire la natura stipulaţiei din contractul de căsătorie. Apoi, au existat şi autori care au susţinut că nu se poate nega existenţa oricărui mecanism translativ în convenţia matrimonială.

 Într-o altă opinie(20), avantajul matrimonial nu ar fi nici gratuit, nici oneros, deoarece nu ar exista un sacrificiu reciproc pus de părţi într- un raport de echivalenţă. Această opinie a fost criticată sub mai multe aspecte. În primul rând, s-a remarcat că termenul de sacrificiu are, mai degrabă, o conotaţie psihologică, iar că ceea ce contează pentru distincţie şi este relevant din punct de vedere material este îmbogăţirea celuilalt, sacrificiul putând fi cel mult asociat elementului intenţional. Este cert că o căsătorie nu se încheie în scopul obţinerii unui avantaj sau consimţind un sacrificiu din partea unuia sau altuia dintre soţi. Căsătoria este, în primul rând, un act de dragoste, dar aceasta nu înseamnă că i se neagă şi consecinţele pragmatice. Regulile căsătoriei, obligaţiile traiului în comun, respectul, fidelitatea, ajutorul reciproc constituie, fără îndoială, sacrificii. Acestea nu sunt privite totuşi sub aspectul unei constrângeri. Apoi, se poate admite că sacrificiul se traduce şi într-o dimensiune patrimonială, chiar dacă nu se poate constata cu necesitate o îmbogăţire, respectiv o sărăcire a unuia sau altuia dintre soţi. De asemenea, nu se poate nega existenţa unui raport de echivalenţă, căci acesta este inerent uniunii matrimoniale, iar ilustrarea perfectă se desprinde din regulile comunităţii legale, unde reciprocitatea obligaţiilor determină un raport între părţi.

 În cazul copiilor comuni, calificarea avantajului matrimonial ca liberalitate sau act cu titlu oneros nu prezintă o veritabilă importanţă. Aceştia vor veni la succesiunea legală a ambilor părinţi, astfel încât ei vor avea posibilitatea „să culeagă” eventualul avantaj matrimonial consimţit în favoarea soţului supravieţuitor. Situaţia este însă diferită în cazul copiilor care nu sunt comuni (fie că provin dintr-o căsătorie anterioară, fie că sunt din afara căsătoriei), căci aceştia nu au vocaţie succesorală la soţul supravieţuitor, astfel încât părintele lor le-ar putea lesne goli drepturile succesorale. Pentru aceştia, calificarea gratuită sau oneroasă a avantajului matrimonial este foarte importantă.

 Într-o a treia opinie(21), avantajul matrimonial este, de asemenea, exclus din domeniul distincţiei dintre actele cu titlu oneros şi actele cu titlu gratuit, argumentându-se că regimul matrimonial este străin unei astfel de distincţii, fiindu-i „anterior”. Întemeindu-se pe teoria sacrificiilor antagonice, autorul este de părere că, mai mult decât o simplă reciprocitate, ar fi în discuţie o veritabilă rivalitate. Opinia este criticată pentru mai multe motive. În primul rând, autorul are o viziune asupra actului juridic asemănător unui câmp de luptă, o zonă de conflict juridic unde se înfruntă interese divergente, or, în realitate, actul juridic, odată încheiat, consfinţeşte victoria păcii. Astfel de înfruntări pot fi specifice perioadei negocierii contractuale, dar, odată ce actul juridic s-a încheiat, acesta are semnificaţia existenţei unei depline înţelegeri între părţi. Apoi, a vorbi de sacrificii demonstrează o viziune individualistă a uniunii matrimoniale, aceasta fiind guvernată de affectio conjugalis. Autorul constată că „perspectiva comunitară distruge antagonismul sacrificiilor”. Or, aceasta depinde de înţelesul care este dat termenului de antagonism. Prin antagonism se poate înţelege, de asemenea, a acţiona într-un sens opus sau contrar, ceea ce se şi întâmplă de fapt în cadrul convenţional. Fiecare sacrificiu sau obligaţie este opusă celeilalte, nu pentru că i-ar fi contrară în substanţă, ci pentru că se îndreaptă într-un alt sens. Din perspectiva comunitară, sacrificiile sunt antagonice, atunci când unul sau altul sau ambii soţi consimt la un transfer din propriul patrimoniu în patrimoniul comunitar (ceea ce se produce în interesul celuilalt soţ). Or, tocmai această mişcare dintr-un patrimoniu în altul este expresia antagonismului, acesta fiind inerent, de altfel, oricărui act juridic.

 Avantajul matrimonial este consecinţa alegerii regulilor juridice care guvernează activul şi pasivul soţilor în timpul căsătoriei şi la momentul încetării acesteia. Aşadar, la origine, el este un produs, o consecinţă, nu este urmărit în sine de soţi, ceea ce explică diferenţa faţă de liberalitate. Legea are însă un rol preponderent în materia regimurilor matrimoniale, deoarece ea constrânge soţii să aleagă, tot legea le organizează această alegere, o facilitează propunând diverse regimuri, o extinde, permiţând modificarea regimurilor matrimoniale şi o impune, prevâzând un regim imperativ, primar. Rolul creator al voinţei în cazul avantajului matrimonial este cert mai mic decât în cazul donaţiei, care nu este niciodată impusă. Dar la fel de important este faptul că legea nu obligă soţii să consimtă avantaje matrimoniale alegând un anumit regim matrimonial.

 Dar, pe când în cazul donaţiei voinţa este unică şi constă în îmbogăţirea donatarului, în cazul regimului matrimonial, voinţele exprimate pot fi diverse. Avantajul matrimonial nu este întotdeauna urmărit în sine. Uneori, este urmărit de părţi, ca atunci când aceştia convin o clauză specială (de exemplu, o clauză de partaj inegal), după cum în alte situaţii reprezintă efectul secundar (de exemplu, alegerea unui regim comunitar convenţional extins din dorinţa de a facilita gestiunea mai bună a resurselor financiare). Or, tocmai această ultimă ipoteză dă naştere unei dificultăţi: dacă avantajul nu este urmărit direct de către soţi, poate fi calificat drept oneros sau gratuit? Dacă donaţia este un contract esenţialmente gratuit, avantajul matrimonial poate fi „potenţial” gratuit.

 Din faptul dificultăţii încadrării regimului matrimonial în distincţia dintre oneros şi gratuit, nu trebuie trasă concluzia că acesta ar trebui exclus de plano din domeniul distincţiei. Pentru că, dacă avantajul matrimonial nu este, în mod necesar, nici gratuit, nici oneros, el are aptitudinea de a fi potenţial gratuit sau oneros.

 Consimţind să pună în comun anumite bunuri, soţii acceptă toate consecinţele posibile, deci inclusiv o inegalitate finală constatată ca urmare a comparării patrimoniale a aporturilor şi a drepturilor fiecăruia în lichidare. Soţii colorează inevitabil acest rezultat potenţial cu o intenţie, care poate fi fie oneroasă, fie gratuită, iar dificultatea este tocmai aceasta: ataşarea acestei intenţii uneia sau alteia dintre cele două categorii. Gradul de dificultate variază după cum avantajul este sau nu urmărit de soţi în sine22. Or, în domeniul matrimonial se pot întâlni interesul propriu al unuia sau altuia dintre soţi, interesul cuplului, interesul familiei. Cum s-ar putea determina adevăratul scop al consimţirii avantajului? De aceea, criteriul subiectiv, intenţional este foarte greu de pus în aplicare în procesul de calificare a avantajelor matrimoniale.

 LA BAZA UNEI DONAŢII STĂ ÎN MOD CERT O VOINŢĂ PERSONALĂ, CARE ESTE ILUSTRATĂ ATÂT PRIN EXISTENŢA CONSIMŢĂMÂNTULUI, CÂT ŞI PRIN EXISTENŢA INTENŢIEI LIBERALE. ÎN CAZUL AVANTAJULUI MATRIMONIAL, PRIVIT CA PROFIT, PARE CĂ NU POATE FI REZULTATUL UNEI VOINŢE PERSONALE. FIIND EFECTUL UNEI CONVENŢII – REGIMUL MATRIMONIAL, AVANTAJUL NU ARE O LEGĂTURĂ CU VOINŢA DECÂT DACĂ ACEASTA SE RAPORTEAZĂ LA ACTUL JURIDIC DIN CARE REZULTĂ.

 În primul rând, ce se înţelege prin avantaj? În doctrină s-a observat că avantajul nu este o noţiune juridică, ci mai degrabă un concept. Definiţia avantajului nu este unitară. Vocabularul juridic de referinţă al decanului Cornu propune trei accepţiuni: „profit”, „câştig”, „utilitate”. Se mai poate înţelege, de asemenea, şi „favoare” sau „situaţie preferenţială” sau „privilegiu”(23).

 Atunci când nu este urmat de un calificativ, avantajul nu are un sens juridic propriu şi, dacă este este utilizat în sfera juridică, îşi păstrează particularităţile lingvistice.

 Dimpotrivă, atunci când avantajul este urmat de un calificativ, cum este cazul avantajului matrimonial, devine o noţiune juridică cu un sens precis.

 Pare că operaţiunea de calificare a avantajului matrimonial rămâne o simplă opţiune a fiecărui legiuitor în parte. Legiuitorul francez a eliminat explicit din sfera donaţiilor avantajele matrimoniale, în timp ce, dimpotrivă, legiuitorul belgian le-a inclus în mod expres în anumite situaţii particulare (24).

 Mai trebuie observat şi că, în cazul copiilor comuni, calificarea avantajului matrimonial ca liberalitate sau act cu titlu oneros nu prezintă o veritabilă importanţă. Aceştia vor veni la succesiunea legală a ambilor părinţi, astfel încât ei vor avea posibilitatea(25) „să culeagă” eventualul avantaj matrimonial consimţit în favoarea soţului supravieţuitor. Situaţia este însă diferită în cazul copiilor care nu sunt comuni (fie că provin dintr-o căsătorie anterioară, fie că sunt din afara căsătoriei), căci aceştia nu au vocaţie succesorală la soţul supravieţuitor, astfel încât părintele lor le-ar putea lesne goli drepturile succesorale. Pentru aceştia, calificarea gratuită sau oneroasă a avantajului matrimonial este foarte importantă.

 Dacă avantajele matrimoniale ar constitui liberalităţi, atunci nu s-ar pune problema vreunui mijloc concurent liberalităţilor pentru a planifica succesiunea.

În determinarea naturii juridice a avantajelor matrimoniale prezintă o importanţă deosebită şi dacă acestea sunt convenite în beneficiul ambilor soţi, adică bilateral, sub condiţia supravieţuirii unuia dintre ei. Doctrina şi jurisprudenţa consideră(26), în majoritate, că hazardul care însoţeşte reciprocitatea condiţiei supravieţuirii face ca avantajul matrimonial să fie extras din sfera actelor cu titlu gratuit, căci este evident că fiecare soţ are un interes propriu (oneros) în a supravieţui, deci pare a fi exlus un interes altruist. Şansa câştigului, respectiv riscul pierderii ataşate supravieţuirii oricăruia dintre soţi reprezintă contraprestaţia caracteristică unui act cu titlu oneros.

 În lipsa intervenţiei legiuitorului din 2011, rămâne părţilor dreptul de a califica ele însele (criteriul intenţional) natura raportului juridic – liberalitate sau act cu titlu oneros – atunci când convin un avantaj matrimonial, cu excepţia clauzei de preciput, care a primit o reglementare distinctă.

 Din acest motiv credem că nimic nu se opune ca să fie recunoscută noţiunea de avantaj matrimonial în dreptul românesc, a cărei natură juridică nu poate, în niciun caz, să constituie ab initio o liberalitate27. O astfel de idee nu ar face altceva decât să distrugă una dintre tainele regimurilor matrimoniale. Un drept patrimonial al familiei din care să lipsească noţiunea şi aplicabilitatea avantajului matrimonial, distinct de domeniul donaţiilor, aproape că lasă fără suport şi lipsit de orice interes unul dintre cele mai ofertante regimuri matrimoniale, cel al comunităţii convenţionale. Soţilor trebuie, din favoare sau nu, să li se permită să-şi organizeze consecinţele economice ale uniunii lor departe de tărâmul succesoral, acolo unde se poartă veşnicele lupte pentru o parte mai mare sau mai mică din averea acestora.

---

1 De lege lata, avem rezerve că natura juridică a clauzei de preciput poate fi încadrată, în dreptul românesc, în tipologia avantajelor matrimoniale. Dezbaterile  sunt aprinse, dar, indiferent de calificarea pe care am reţine-o pentru clauza de preciput, la o simplă privire pragmatică, observăm că o clauză de preciput  care se prezintă – din perspectiva reducţiunii – într-o „formă” atât de asemănătoare liberalităţilor, nu mai poate prezenta niciun interes veritabil pentru soţi.

2 De altfel, este evident că legiuitorul nici nu şi-a propus o reglementare specială a noţiunii de avantaj matrimonial. 

3 C.-M. Nicolescu, „Clauza de preciput în reglementarea Noului cod civil. Abordare comparativă”, în Revista română de drept privat, nr. 6/2011; M. Avram,  Drept civil. Familia, Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 326 – 332; D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile şi liberalităţile, Hamangiu, București, 2017, p. 289 – 300;  B. Daiana, „Clauza de preciput. O controversă nestinsă”, în Studia Jurisprudentia, nr. 3/2016; I. Popa, „Clauza de preciput”, în RRDP, nr. 4/2011. 

4 Situaţia juridică a avantajelor matrimoniale în legislaţia franceză este diferită. Potrivit art. 1527 alin. 1 Cod civil francez, „avantajele pe care unul sau altul  dintre soţi le poate obţine din clauzele comunităţii convenţionale, ca şi cele care pot rezulta din confuziunea bunurilor mobile sau a datoriilor, nu constituie  donaţii”, ceea ce arată opţiunea legiuitorului pentru o delimitare, care, indirect, are ca efect principal însăşi recunoaşterea existenţei avantajelor matrimoniale,  ca noţiune distinctă. A se vedea Quentin Guiguet-Schielé, La distinction des avantages matrimoniaux et des donations entre époux. Essai sur une fiction disqualificative,  Dalloz, Paris, 2015. 

5 Un autor a propus chiar o interpretare deosebit de extensivă a noţiunii de avantaj matrimonial, astfel încât, de exemplu, clauzei de tontină, adoptate de obicei  de soţii separaţi în bunuri cu ocazia achiziţiei unui bun şi care ar echivala cu o reconstituire a unei comunităţi cu clauză de atribuire universală a comunităţii  soţului supravieţuitor, să i se aplice regimul juridic al avantajelor matrimoniale, dar jurisprudenţa nu a îmbrăţişat această idee, a se vedea P. Hebraud, apud  Ph. Malaurie, L. Aynès, Droit des régimes matrimoniaux, LGDJ, 2017, nr. 705. 

6 Trebuie spus că avantajul matrimonial a cunoscut o renaştere bruscă în practica şi doctrina franceză abia după anii 1980, ca urmare a modificărilor aduse  legislaţiei privind regimurile matrimoniale. În vechiul drept francez, noţiunea de avantaj era ignorată, chiar şi atunci când era evident că bunurile şi veniturile  incluse în comunitate de către un soţ (de regulă, bărbatul) erau mai însemnate, căci se aprecia că acesta este tocmai spiritul comunităţii, iar celălalt soţ  compensează prin activitatea personală în cadrul gospodăriei. Iar atunci când au apărut diferitele clauze care modificau regimul matrimonial, acestea erau  convenite în acelaşi spirit şi aveau ca obiect să restabilească echilibrul dintre soţi, ideea de liberalitate fiind total străină. Abia începând din secolul al XVIII-lea,  unele dintre aceste clauze au început să fie deturnate de la scopul lor şi să urmărească liberalităţi indirecte. Se distingea atunci între „convenţii ordinare”, care  nu erau tratate ca donaţii, şi „convenţii extraordinare”, care erau tratate ca donaţii, fiind considerate avantaje „excesive”. Chiar şi aşa, până la începutul anilor  1980, dacă un soţ intenţiona să avantajeze celălalt soţ, utiliza instituirea contractuală în proporţie de 96,4% şi avantajele matrimoniale în proporţie de doar 0,6%,  a se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., nr. 701. 

7 Pentru dezvoltări, a se vedea Quentin Guiguet-Schielé, op. cit., p. 18 – 19. 

8 Termenul de descalificare nu este utilizat frecvent în limbajul juridic, dar el ar putea reprezenta opusul operaţiunii de calificare. Prin calificare, se înţelege  „operaţiunea intelectuală de analiză juridică, instrument esenţial al gândirii juridice, constând în luarea în considerare a elementului care trebuie calificat  (fapt, act, regulă) şi încadrarea acestuia într-o categorie juridică preexistentă (de unde rezultă, prin asimilare, regimul juridic care îi este aplicabil) recunoscând  acestuia caracteristicile esenţiale ale categoriei respective”, G. Cornu, Vocabulaire juridique, Quadrige/PUF, Paris, 2003, p. 717. În limbajul curent, prin descalificare  se înţelege discreditare, dezonoare, degradare, pierdere. 

9 Potrivit art. 1516 Cod civil francez, „clauza de preciput nu constituie o donaţie, nici în privinţa fondului, nici în privinţa formei, ci o convenţie matrimonială  între asociaţi”. Potrivit art. 1527 Cod civil francez, „stipularea de părţi inegale şi clauza de atribuire integrală nu constituie donaţii, nici în privinţa fondului, nici  în privinţa formei, ci convenţii matrimoniale între asociaţi”. 

10 Quentin Guiguet-Schielé, op. cit., p. 14. 

11 Curtea de Casaţie franceză, decizia din 20 aprilie 1880, decizia din 25 iunie 1912, apud ibidem, p. 11, notele 6 şi 8. 

12 Curtea de Casaţie franceză, Camera civilă, decizia din 6 mai 1997, apud ibidem, p. 12, nota 1. 

13 Ibidem, p. 49. 

14 Art. 2.010 C. civ.: „(1) Mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros.  Mandatul dintre două persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit. Cu toate  acestea, mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale  se prezumă a fi cu titlu oneros.” 

15 Art. 2.106 C. civ.: „(1) Depozitul este cu titlu gratuit, dacă din convenţia părţilor sau din uzanţe ori din alte împrejurări, precum profesia depozitarului, nu  rezultă că trebuie să fie plătită o remuneraţie.” 

16 Art. 2.159 C. civ.: „(1) În lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutul se prezumă a fi cu titlu gratuit. (2) Până la proba contrară, împrumutul care are ca obiect  o sumă de bani se prezumă a fi cu titlu oneros.” 

17 Art. 2.280 C. civ.: „Fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea  de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută.”

18 Spre deosebire de acestea, atunci când punerea la dispoziţie a unui bun nu are loc cu titlu gratuit (de exemplu, împrumut de folosinţă), ci cu titlu oneros (de  exemplu, contract de închiriere), însăşi natura juridică a contractului se modifică. 

19 J.-J. Dupeyroux, Contribution à la théorie générale de l’acte à titre gratuit, Toulouse, 1955, apud Quentin Guiguet-Schielé, op. cit., p. 53 – 54. 

20 H. Meau-Lautour, La donation deguisée en droit civil français. Contribution à l’étude générale de la donation, Paris, 1983, apud Quentin Guiguet-Schielé, op. cit., p. 55 – 56. 

21 F. Lucet, Des rapports entre régime matrimonial et libéralités entre époux, Paris, 1987, apud Quentin Guiguet-Schielé, op. cit., p. 57 – 60. 

22 Quentin Guiguet-Schielé, op. cit., p. 61 – 69. 

23 Ibidem, p. 278.

24 Potrivit art. 1458 Cod civil belgian: „Clauza de preciput nu constituie o donaţie, ci o convenţie matrimonială. Cu toate acestea, va fi considerată donaţie,  până la concurenţa unei jumătăţi, dacă are ca obiect bunuri prezente sau viitoare proprii pe care soţul predecedat le-a inclus în patrimoniul comun printr-o  stipulaţie expresă din contractul de căsătorie.” Potrivit art. 1464 Cod civil belgian: „Stipularea de părţi inegale şi clauza de atribuire a întregului patrimoniu  comun nu constituie donaţii, ci convenţii matrimoniale. Cu toate acestea, sunt considerate donaţii pentru ceea ce depăşeşte jumătate din bunurile proprii  prezente şi viitoare ale soţului predecedat incluse în patrimoniul comun şi atribuite soţului supravieţuitor printr-o stipulaţie expresă din contractul de căsătorie,  calculat în valoare, la data efectuării partajului.” 

25 Sau speranţa de a culege. 

26 L. Bélanger, La condition de survie et l’acte juridique, LGDJ, 2007, p. 451. 

27 Dacă soţii sau practicienii gândesc, în dreptul românesc, avantajul matrimonial ca pe un mijloc de a ocoli rezerva succesorală, atunci, în mod clar, ei  deturnează scopul acestuia.