Rezumat:

Numărul mare de cetățeni români stabiliți în străinătate și mobilitatea de mișcare au ca rezultat tot mai multe raporturi juridice civile transfrontaliere cu elemente de extraneitate. Majoritatea actelor care ajung la notari sunt procurile, iar supralegalizarea sau apostilarea actelor nu le conferă „autenticitate”. Actele autentice provenind din state terțe nu pot fi identice, având în vedere diferitele sisteme de drept. În aceste ipoteze se pune problema condițiilor necesare pentru a permite recunoașterea unei astfel de procuri în statele de destinație, condiții legate de forma procurii, de limba sau de formalitatea legalizării sau apostilării, adică de criteriile pentru circulația acesteia. În actele care se instrumentează în forma autentică ad validitatem, cu respectarea prevederilor Codului civil și a Legii notarilor publici și a activității notariale, pentru părțile care participă la semnarea actului printr-un mandat special acesta trebuie să fie în formă autentică. În cazul încheierii unui act cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general, consecințele sunt deosebit de grave. Nulitatea absolută este imprescriptibilă, atât pe cale de acțiune, cât și pe cale de excepție și nu poate fi acoperită prin confirmare, astfel încât părțile semnatare pot recurge oricând la toate pârghiile legale pentru anularea actului notarial încheiat. Chiar dacă un act sub semnătură privată încheiat în străinătate cu certificare sau legalizare de semnătură este apostilat, într-o țară unde există și procedura autentificării, acesta nu este înregistrat ca procedură autentică. Primul loc în diaspora română îl ocupă cetățenii români din Italia, iar consecința acestui fapt este și numărul mare de acte utilizate și proceduri instrumentate de notarii din cele două țări. Textul își propune o prezentare a procedurii autentificării și a legalizării semnăturii în Italia.

Cuvinte-cheie:

procură, autentificare, legalizare de semnătură, validitate, nulitate absolută

Numărul mare de cetățeni români stabiliți în Italia și mobilitatea de mișcare au ca rezultat tot mai multe raporturi juridice civile transfrontaliere cu elemente de extraneitate și, implicit, tot mai multe acte încheiate la notari din Italia. Majoritatea actelor care ajung la notarii publici sunt procurile și au  generat o serie de discuții atât pe grupurile rețelelor de socializare notariale, cât și între notarii publici. Unii traducători autorizați alimentează aceste discuții cu traducerile mot a mot în care autentica di firma este încheiere de autentificare ori autentificare de act.

În Italia, actul autentic este atto pubblico, iar legalizarea de semnătură poartă denumirea autentica di firma. Deși sunt diferite din punctul de vedere al efectelor, atât actul autentic, cât și cel cu legalizare de semnătură pot fi supuse publicității imobiliare sau comerciale, cu condiția ca acestea să fie mai întâi înregistrate de notar în registrul general și cu respectarea normelor privind taxele de înregistrare și de publicitate – Legea notarilor și a arhivelor notariale nr. 89 din 16 februarie 1913, art. 72, alin. (1) modificat prin Legea nr. 246 din 28 noiembrie 2005, art. 12, paragraful 1, lit. e și alin. (3).

Totuși, notarul italian răspunde în aceeași măsură atât pentru actul încheiat atât în formă autentică, cât și pentru actul cu legalizare de semnătură, înregistrate în registrul general notarial, întrucât își asumă atât conținutul, cât și legalitatea încheierii lor.

Întrebarea eternă: Este sau nu act autentic o procură din Italia?

Având în vedere diferitele sisteme de drept ale statelor din Europa, membre UE sau nu, actele autentice provenind din state diferite nu pot fi identice. Procedura autentificării prevăzute de Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995 actualizată și de Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995 este o procedură aparte, prin care conținutul expres al încheierii de autentificare nu se regăsește, iar acest tip de detaliere nu există în celelalte legislații.

Vom enumera câteva dintre reglementările actului autentic, care sunt relevante pentru activitatea notarială:

Actul autentic este definit în art. 269 din Codul de procedura civilă:

(1) Înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data înscrisului.

(2) Este, de asemenea, autentic orice alt înscris emis de către o autoritate publică și căruia legea îi conferă acest caracter.

Potrivit art. 1.301 Cod civil, împuternicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care reprezentantul urmează să îl încheie.

Orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității, dacă prin lege nu se prevede o altă sancțiune (art. 1.246 Cod civil).  Este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general (art. 1.247 Cod civil).

În Codul civil, cartea a VII-a, dispoziții de drept internațional privat, art. 2.639, este reglementată obligativitatea utilizării procurilor autentificate în străinătate, după cum urmează:

 – alin. (1) condițiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi cârmuiește fondul;

–alin. (2) actul se consideră totuși valabil din punctul de vedere al formei, dacă îndeplinește condițiile prevăzute de una dintre legile următoare:

a) legea locului unde a fost întocmit;

b) legea cetățeniei sau legea reședinței obișnuite a persoanei care l-a consimțit;

c) legea aplicabilă potrivit dreptului internațional privat al autorității care examinează validitatea actului juridic:

– alin. (3) în cazul în care legea aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic impune, sub sancțiunea nulității, o anumită formă solemnă, nicio altă lege dintre cele menționate la alin. (2) nu poate să înlăture această cerință, indiferent de locul întocmirii actului.

Ce înseamnă act autentic, potrivit prevederilor Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui Titlu Executoriu European pentru creanțele necontestate, art. 4 alin. (3), și ale Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, art. 2 lit. c):

–  un act care a fost întocmit sau înregistrat în mod oficial ca act autentic în statul de origine și a cărui autenticitate:

– se referă la semnătura și conținutul actului autentic și

– a fost stabilită de o autoritate publică sau orice altă autoritate abilitată să facă acest lucru.

Suplimentar, orice procură autentificată trebuie apostilată, supralegalizată sau nu, în funcție de statul din care provine, așa cum este reglementat și în Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, actualizată, art. 139:

– alin. (2), birourile notariale nu pot lua în considerare actele care emană de la autoritățile altui stat decât dacă semnăturile și sigiliile acelor autorități sunt supralegalizate de misiunea diplomatică sau oficiul consular al României din acest stat ori de Ministerul Afacerilor Externe al României și

– alin. (3) în cazul în care prin convenții internaționale la care România este parte se prevede altfel, se aplică acele convenții.

Actul autentic notarial 

În Italia procedura autentificării este reglementată de Codul civil și Legea notarilor, însă nu există un paragraf expres care să cuprindă o încheiere de autentificare. Caracterul său autentic este determinat de forma și conținutul actului care trebuie să conțină elementele necesare care vor determina încadrarea actului ca fiind autentic.

Actul autentic este documentul redactat, cu solemnitățile cerute de lege, de către un notar sau de către un funcționar public autorizat să confere înscrisului autoritate publică în locul unde s-a încheiat actul (art. 2.699  Cod civil) și face dovada, până la înscrierea în fals, a provenienței actului de la funcționarul public care l-a încheiat, precum și a declarațiilor părților și a celorlalte fapte pe care funcționarul public le atestă că au avut loc în fața lui sau au fost îndeplinite de el (art. 2.700 Cod civil). Actul autentic și legalizarea de semnătură sunt reglementate în Legea notarilor și a arhivelor notariale, în titlul III, cap. I, Forma actelor notariale. Astfel actul autentic atto pubblico, este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de către notar sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, iar „autenticitatea” înscrisului se referă la stabilirea identității părților, data și locul în care a fost întocmit, faptul că au citit conținutul și semnătura acestora.

Pe actul notarial se va înscrie în antet, pe lângă „Republica Italiana”[1], numărul de înregistrare din Registrul general notarial, titlul actului și timbrul fiscal cu codul de bare, iar el va conține (art. 51 L. not.): 

1. anul, luna, ziua, localitatea și locul în care a fost încheiat – Actul notarial este nul dacă lipsește data și nu conține indicarea locului în care s-a încheiat (art. 58 L. not.);

Prin locul unde s-a încheiat se înțelege sediul biroului notarial, localitatea, strada, numărul și identificarea apartamentului/imobilului unde se instrumentează actul;

2) prenumele și numele de familie al notarului, indicarea sediului biroului notarial și a Colegiului Notarial Județean din care face parte (se pot menționa facultativ codul fiscal și adresa de e-mail);

3) prenumele și numele de familie, locul și data nașterii, domiciliul sau rezidența părților, a martorilor și a martorilor de identitate. Dacă părțile sau o parte din acestea participă la act prin reprezentant, precizările anterioare se vor respecta nu doar în ceea ce privește persoana acestora, ci și în ceea ce privește reprezentantul. Procura de reprezentare va fi anexată actului respectiv fie în original, fie în copie (se înțelege legalizată), în afară de cazul în care originalul sau copia se află la actele notarului instrumentator sau depuse la registrul comerțului[2];

4) declarația care atestă identitatea părților sau declarația verificării făcute prin intermediul martorilor de identitate. Martorii de identitate pot pleca după semnarea declarației respective, iar notarul va face în act această mențiune; prin Legea nr. 333 din 10 mai 1976 s-au modificat art. 49 și art. 51 alin. (4) din Legea notarilor și a arhivelor notariale nr. 89 din 16 februarie 1913, prin care este precizată în mod expres obligația notarului de verificare a identității părților[3];

5) indicarea în litere și cifre a datelor, sumelor și cantităților bunurilor care fac obiectul actului; această prevedere reglementează modalitatea de eliminare a erorilor care pot apărea în conținutul unui act, respectiv, în cazul în care în indicarea unei valori există o diferență între cifre și litere, va prevala întotdeauna varianta în litere. De asemenea, pentru valori și unități de măsură se vor utiliza numai prevederile R.D. n. 7088 din 23 august 1890.

6) indicarea exactă a bunurilor care formează obiectul actului, astfel încât să nu poată fi schimbate cu altele. Când actul se referă la bunuri imobile, acestea vor fi indicate – pe cât posibil – cu precizarea naturii acestora, a localității în care se află, a adresei, a datelor cadastrale, a nr. topografic, a localizării, a vecinătății, astfel încât să se identifice imobilele respective; această regulă, după cum se poate constata, conține o listă, care nu este obligatorie „pe cât posibil”, din care să rezulte o descriere cât mai corectă și exactă a imobilului, cu elementele specifice zonelor de carte funciară și, respectiv, zonelor cu registre de inscripțiuni și transcripțiuni;

7) indicarea titlurilor de proprietate și înscrisurilor care se anexează actului;

8) mențiunea că actul și anexele sale au fost citite părților în prezența martorilor, dacă participă la act, de către notar, că părțile sunt de acord cu conținutul (îl aprobă); notarul poate delega altor persoane de încredere redactarea actului (angajați ai biroului notarial) care nu a fost scris de el, cu excepția prevederilor din Codul civil cu privire la testamente[4].

Citirea anexelor poate fi omisă la cererea expresă a părților, cu condiția ca acestea să știe citi și scrie; se va face mențiunea expresă referitoare la această situație.

O altă situație expresă este citirea procesului-verbal al hotărârilor adunării generale a asociaților, care trebuie să indice data și locul ședinței, metoda de vot, rezultatele votului și, de asemenea, într-o anexă, identitatea asociaților participanți și procentul de capital reprezentat de fiecare. Printr-o altă anexă trebuie să se identifice toți asociații participanți și votul fiecăruia: pentru – împotrivă – abținere. La cererea asociaților, procesul-verbal trebuie să conțină ordinea de zi, iar el trebuie întocmit de către un notar.

Actul notarial este nul dacă nu s-a citit părților în prezența martorilor și nu este nul dacă a fost citit, dar lipsește doar mențiunea că a fost citit (art. 58, L. not.);

9) mențiunea că actul a fost scris în întregime de către notar sau de către o altă persoană de încredere (angajat al biroului notarial) sau îndreptățită legal (avocat, consilier juridic), cu indicarea numărului de pagini din care este compus;

10) semnarea, cu prenumele și numele de familie, de către părți, martori de identitate, interpret, martori și notar; semnătura pe care notarul o face la sfârșitul actului va fi însoțită de amprenta sigiliului său (art. 52 L. not.). Dacă partea sau martorul de identitate nu știe sau nu poate semna, trebuie să declare motivul care îl împiedică să facă acest lucru, iar notarul va face mențiune despre aceasta în declarație.

Actul notarial este nul dacă nu sunt respectate dispozițiile art. 51 pct. 10. L. not.;

11) pentru actele de ultimă voință este obligatorie indicarea orei și minutului la care se semnează actul. Această indicație va fi făcută și în celelalte acte dacă părțile solicită expres acest lucru sau notarul îl consideră necesar.

Actul notarial este nul dacă nu sunt respectate dispozițiile art. 51 nr. 11, L. not. (art. 58 L. not.);

12) la actele compuse din mai multe pagini, semnarea pe marginea fiecărei pagini, chiar și numai cu numele de familie, de către părți, interpret, martori și notar este facultativă, cu excepția paginii care conține semnăturile finale. Semnăturile de pe margine vor fi făcute și pe fiecare anexă în parte, în afară de cazul în care acestea sunt acte autentice sau copii legalizate ale acestora.

Notarul care încalcă prevederile art. 51 pct. 1 – 12 din Legea notarilor se sancționează cu amendă (art. 58 L. not.).

Actele notariale trebuie redactate în limba italiană (art. 54 L. not.); cu toate acestea, atunci când părțile declară că nu cunosc limba italiană, actul poate fi întocmit într-o limbă străină, cu condiția ca acest lucru să fie cunoscut de către martori și notarul instrumentator. Traducerea în limba italiană trebuie plasată în fața originalului și va fi semnată conform prevederilor art. 51 L. not.

Potrivit art. 55 L. not., dacă notarul nu cunoaște limba străină, actul se va instrumenta prin intermediul unui interpret autorizat care poate fi ales de către părți.  Dacă părțile nu știu sau nu pot semna, doi martori prezenți la încheierea actului vor trebui să cunoască limba străină și vor semna conform prevederilor art. 51 L. not. În cazul în care martorii nu cunosc limba străină, se va face această mențiune, iar actul va fi tradus și semnat de către interpret pe fiecare pagină a actului și a traducerii. Dacă oricare dintre părți este mută sau surdo-mută, se va respecta procedura descrisă anterior în cazul în care este necesară prezența unui interpret și, suplimentar, se vor respecta următoarele reguli:

 – mutul sau surdo-mutul, care poate citi și scrie, trebuie să citească el însuși actul, iar notarul va face mențiunea, înainte de semnare, că fost citit de către parte și recunoscut în conformitate cu voința sa;

• dacă mutul sau surdo-mutul nu poate citi și scrie este obligatorie prezența unui interpret sau a unui martor.

Ce se întâmplă în situația în care partea nu cunoaște nici limba italiană, nici o limbă străină, ci numai un dialect regional sau un dialect din țara de proveniență. Se va aplica aceeași prevedere, prin care este necesară prezența unui interpret, care trebuie să cunoască acel dialect.

            Este interzis notarului să facă mențiuni, completări și rectificări pe marginea actului, cu excepția cazurilor prevăzute expres în Legea notarilor. Notarul are dreptul de a rectifica, fără a aduce atingere drepturilor părților, un act autentic sau un act cu legalizare de semnătură, care conține erori sau omisiuni materiale vădite, referitoare la date preexistente la editarea sa, cu obligația de a asigura și publicitatea rectificării, printr-o certificare care va completa actul.

            Potrivit art. 952 Cod civil, prin contractele translative de drepturi reale, proprietatea sau dreptul este transmis și, respectiv, dobândit ca urmare a consimțământului expres al părților exprimat printr-un act autentic și sunt înregistrate în registrele de publicitate.

Potrivit art. 47 L. not., în cazul utilizării semnăturilor electronice calificate, notarul are obligația, atât în actul autentic, cât și în legalizarea semnăturilor, să verifice valabilitatea certificatelor calificate, utilizate de părți.

Toate actele autentice instrumentate de notar se eliberează părților în original sau duplicat conform cu originalul, iar potrivit art. 2.714 Cod civil, duplicatele  emise de notar au aceeași valoare legală cu originalul depus la notar.

 În cazul în care actul autentic – „atto pubblico” se încheie într-un singur exemplar original, notarul va elibera numai duplicate conform cu originalul, conform art. 62 L. not., iar în situația în care se încheie în două sau mai multe exemplare originale (de ex. procuri speciale pentru o singură operațiune imobiliară sau tranzacție, procuri judiciare, procuri electorale, în condițiile reglementate prin lege –  art. 47 și art. 72 L. not.), notarul va elibera un exemplar original.

Legalizarea semnăturilor

Actele primite de către notar sau de către alt funcționar public autorizat de lege pentru a le primi ori înscrisurile private legalizate, în ceea ce privește obligațiile bănești conținute în acestea, pot avea valoare de titlu executoriu. În acest scop, vor fi eliberate – în original sau copie – părții în favoarea căreia s-a încheiat obligația, în formele prevăzute de Codul de procedură civilă italian (articolul 474 și următoarele).

Înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de către cel căruia îi este opus sau socotit de lege ca recunoscut, face dovada între părți, până la înscrierea în fals. Se consideră recunoscută semnătura legalizată de către notar sau de către alt funcționar public autorizat în acest sens (art. 2.702 și art. 2.703 Cod civil).

Legalizarea de semnătură se supune unei alte reglementări, diferită de acea prevăzută de articolele 47 – 60 L. not. (procedura autentificării). Legiuitorul italian a avut grijă să precizeze că legalizarea semnăturilor făcute pe înscrisurile sub semnătură privată, potrivit dispozițiilor art. 72 din L. not., constau dintr-o singură declarație redactată la sfârșitul înscrisurilor respective, fără alte formalități în plus față de cele prescrise de articolul menționat (art. 86 L. not.), respectiv:

a) legalizarea constă în atestarea de către notar că semnătura a fost făcută în fața sa și a martorilor și a martorilor de identitate, în cazul în care aceștia au participat la act, cu data și indicarea locului; în ceea ce privește semnăturile de pe marginea foilor intermediare, este de ajuns ca notarul să semneze lângă cele existente. Încheierea de legalizare a semnăturilor făcute la sfârșitul înscrisurilor sub semnătură privată și pe marginea foilor intermediare ale acestora se completează după semnăturile respective (art. 72 L. not.);

b) funcționarul public va verifica în prealabil identitatea părții care semnează. Notarul va atesta că semnăturile, atât cele de la sfârșitul înscrisurilor, cât și acelea de pe foile intermediare, au fost făcute în conformitate cu dispozițiile art. 2.703 Cod civil, în fața sa și a martorilor, precum și a martorilor de identitate, în cazul în care aceștia au participat la act [art. 2.703 Cod civil și art. 86 alin. (2), L. not.];

c) în cazul legalizării semnăturilor unui act compus din mai multe foi, notarul va adăuga la declarație faptul că toate foile poartă pe margine semnăturile stabilite de lege, în afară de aceea care conține semnăturile finale (art. 86 L. not.);

d) la legalizarea semnăturii înscrisurilor sub semnătură privată este necesară prezența martorilor, dacă acest lucru este considerat necesar de către notar sau dacă una dintre părți solicită acest lucru. În acest caz, notarul va face în mod expres mențiune despre acest lucru în încheierea de legalizare (art. 1, L. nr. 226/1943);

e) înscrisurile sub semnătură privată, cu încheiere de legalizare a semnăturilor, se predau părților, cu excepția dorinței contrare a părților și cu excepția celor supuse publicității imobiliare sau comerciale. În toate cazurile, acestea vor fi întâi înregistrate de către notar [art. 72 alin. (3), L. not.].

Semnătura legalizată de către notar sau alt funcționar public autorizat să facă acest lucru este recunoscută. Legalizarea simplă de semnătură constă în atestarea de către notar sau funcționarul public a faptului că semnătura a fost aplicată în prezența sa. Notarul sau funcționarul public trebuie să constate mai întâi identitatea celui care semnează. Această procedură nu este înregistrată de către notar în registrul general notarial.

Notarul sau orice funcționar public care a încheiat un act cu legalizare de semnătură, înregistrat în registrul general notarial sau în registrele publice, supus publicității, are obligația de a efectua publicitatea în cel mai scurt timp posibil și răspunde atât pentru legalitatea actului, cât și în caz de întârziere a publicității (art. 2.671 Cod civil).

Apostilarea sau supralegalizarea

Pentru recunoașterea unui document încheiat într-un alt stat, trebuie verificate condițiile de validitate reglementate de acel stat, iar supralegalizarea dovedește că actul pe care a fost aplicat respectă aceste cerințe. În baza acestei proceduri formale documentul poate fi recunoscut fără nicio altă formalitate.

Supralegalizarea sau apostilarea actelor nu conferă actului „autenticitate”. Așa cum este menționat în art. 2 din Convenția de la Haga, supralegalizarea are in vedere numai formalitatea prin care agenții diplomatici sau consulari ai țării pe teritoriul căreia actul urmează să fie prezentat atestă veracitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului și a ștampilei de pe acest act. Singura formalitate care ar putea fi totuși cerută (nefiind, deci, condiție obligatorie) pentru a se atesta veracitatea semnaturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ștampilei de pe acest act este aplicarea apostilei definite la art. 4, eliberate de autoritatea competentă a statului din care emană documentul. Procedura supralegalizării este înlocuită, potrivit Convenției de la Haga, de procedura simplificată a apostilării documentelor, apostila fiind ștampila de formă patrată (cu latura de 9 cm), identică în toate statele membre ale Convenției, care se aplică pe actele oficiale originale de autoritațile competente ale statului în care actele sunt întocmite, urmând a fi prezentate pe teritoriul altui stat semnatar al Convenției.

Nulitatea pentru lipsa apostilei pe un act nu poate fi reținută, având în vedere că prin îndeplinirea acestei formalități este atestată existența organului îndreptațit să semneze actul, autenticitatea sigiliului și a ștampilei, procedura apostilării neavând niciun efect sub aspectul valabilității actului. Având în vedere dispozițiile art. 3 din Convenție, potrivit cărora formalitatea apostilării „ar putea fi cerută”, nefiind prevăzută ca o condiție obligatorie de valabilitate a actului, procedura apostilării fiind una facultativă, textul normativ citat nu poate fi interpretat nici în sensul că ar cuprinde o nulitate virtuală.

Supralegalizarea se aplică pentru statele care nu sunt semnatare ale Convenției de la Haga și se face în aceleași condiții ca și apostilarea.

În țările cu care România a încheiat acorduri de asistență juridică în materie civilă, procurile sau declarațiile întocmite de cetățenii români sunt recunoscute direct de autoritățile române, fără îndeplinirea vreunei alte formalități. Totuși, dacă actul a fost redactat într-o limbă străină, el va trebui tradus în limba română.

Totuși, notarii publici nu pot lua în considerare actele care emană de la autoritățile altui stat numai în condițiile art. 139 din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995 republicată, respectiv, dacă actele sunt supralegalizate sau apostilate.

În loc de concluzii

Atât în România, cât și în Italia există o similitudine a procedurii autentificării reglementate de Codul civil, Codul de procedură civilă și de Legea notarilor publici. Totuși, există diferențe în ceea ce privește luarea consimțământului/confirmarea expresă că a fost citit actul și învestirea cu formă autentică a actului – titlul, forma și conținutul actului. Notarii publici au obligația să verifice, în scopul prevenirii litigiilor, ca actele pe care le instrumentează să nu cuprindă clauze contrare legii şi bunelor moravuri, să ceară şi să dea lămuriri părţilor asupra conţinutului acestor acte spre a se convinge că le-au înţeles sensul şi le-au acceptat efectele. De asemenea, notarul public trebuie să ceară părţilor, ori de câte ori este cazul, toate documentele justificative şi autorizaţiile necesare pentru încheierea actului sau, la cererea acestora, va putea obţine el însuşi documentaţia necesară, având acces liber la orice registru public.

În actele care se instrumentează în forma autentică ad validitatem, cu respectarea prevederilor Codului civil și a Legii notarilor publici, pentru părțile care participă la semnarea actului printr-un mandat special acesta trebuie să fie în formă autentică.

În cazul încheierii unui act cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general, consecințele sunt deosebit de grave. Nulitatea absolută este imprescriptibilă, atât pe cale de acțiune, cât și pe cale de excepție și nu poate fi acoperită prin confirmare, astfel încât părțile semnatare pot recurge oricând la toate pârghiile legale pentru anularea actului notarial încheiat.

Chiar dacă un act încheiat în străinătate cu legalizare de semnătură este apostilat, într-o țară unde există și procedura autentificării, acesta nu este înregistrat ca procedură autentică. Întrebarea care se pune este dacă actul încheiat cu legalizare de semnătură poate să fie asimilat actului autentic, iar părerile sunt împărțite în rândul profesioniștilor dreptului.

Astfel, o acțiune pe care a promovat-o o parte semnatară a unui contract de garanție imobiliară, respectiv debitoarea-garantă imobiliară, care a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de garanție imobiliară pentru motivul că a fost reprezentată creditoarea la semnarea contractului de garanție imobiliară printr-o procură cu legalizare de semnătură încheiată la un notar din Olanda.

La semnarea contractului de garanție imobiliară reclamanta X s.r.l., în calitate de debitoare și garantă imobiliară a fost reprezentată convențional de numita A în baza unei procuri autentificate de către un notar român, iar pârâta creditoare garantată Y b.v. a fost reprezentată convențional de aceeași numită A, în baza unei procuri încheiate de un notar din Olanda în traducere legalizată.

Întrucât debitoarea a intrat în procedura insolvenței la cererea creditoarei, creditoarea garantată, după finalizarea procedurii, a executat imobilele care au fost aduse în garanție. Debitoarea a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de garanție imobiliară care a avut la baza încheierii lui o procură cu legalizare de semnătură și, în subsidiar, anularea procedurii executării și valorificării imobilelor.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantei debitoare, întrucât a considerat că procura în discuție a fost încheiată în fața notarului din Olanda, care atestă identitatea părții și vizează legalitatea semnăturii mandantului, apreciind că forma autentică a mandatului a fost dovedită, nefiind încălcate astfel dispozițiile art. 2.013 Cod civil raportat la art. 2.378 alin. l Cod civil, cu atât mai mult cu cât procura nu a fost revocată. În motivarea respingerii, instanța menționează definiția a actelor autentice, care a fost dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C/260/1997 Unibank vs Christianssen din 17.06.1999, în care s-a statuat că „actul autentic este un act care a fost redactat în mod formal sau înregistrat ca act autentic și a cărui autenticitate publică este dată de o autoritate mandatată în acest scop de statul membru UE de unde provine actul. În această categorie intră doar notarii din sistemele de drept civil investiți de autoritățile publice naționale în acest scop.

Creditoarea garantată formulează apel împotriva sentinței Tribunalului, iar Curtea de Apel Oradea admite apelul declarat de către reclamanta X s.r.l., în calitate de debitoare și garantă, împotriva sentinței pronunțate de Tribunal pe care o schimbă în totalitate și în consecință constată nulitatea absolută a contractului de garanție imobiliară, desființează procesul-verbal în cadrul procedurii de executare silită și actul de adjudecare întocmite în dosarul de executare silită și dispune anularea înscrierilor din CF și revenirea la situația anterioară de CF pe următoarele considerente, în extras.

Astfel, în ceea ce privește motivul de nulitate pentru pretinsa lipsă a formei autentice a mandatului creditorului garantat, instanța a reținut următoarele:

Având în vedere diferențele dintre sistemele juridice ale statelor Uniunii Europene nu se poate pretinde ca în toate statele membre procedura și formula de autentificare a unui act sa fie identice.

Contractul de garanție imobiliară autentificat de notarul Z  este nul absolut ca urmare a încălcării dispozițiilor art. 2.013 Cod civil raportat la art. 2.378 alin. (1) Cod civil.

Procura specială (împuternicire) încheiată la notarul din Olanda de către creditoarea garantată Y b.v. nu este întocmită în formă autentică, ci sub semnătură privată. Corespunde adevărului că procura specială (împuternicire) a fost vizată pentru legalizarea semnăturii de către notarul olandez, însă această legalizare a semnăturii nu echivalează cu autentificarea actului.

Cu toate că însuși din conținutul înscrisului „procură specială (împuternicire)” reiese fără dubiu faptul că notarul nu a autentificat actul în cauză, ci doar a legalizat semnătura mandantului, instanța ia spre referință și definiția actului autentic – „act autentic”  înseamnă un act care a fost întocmit sau înregistrat în mod oficial ca act autentic în statul de origine și a cărui autenticitate se referă la semnătura și conținutul actului autentic, fiind stabilită de o autoritate publică sau orice altă autoritate abilitată să facă acest lucru; reiese din Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui Titlu Executoriu European pentru creanțele necontestate, art. 4 alin. (3), și din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, art. 2 lit. c).

Față de conținutul înscrisului „procură specială” (împuternicire) utilizată la încheierea contractului de garanție imobiliară și față de dispozițiile comunitare în domeniu se poate concluziona că  acest document nu este un înscris autentic.

Potrivit art. 2.013 alin. 2 Cod civil „Mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii, unei anumite forme trebuie să respecte acea formă, sub sancțiunea aplicabilă actului însuși”, iar potrivit art. 2.378 Cod civil „contractul de ipotecă se încheie în formă autentică de către notarul public, sub sancțiunea nulității absolute”, or, raportat la aceste dispoziții legale, ca urmare a lipsei formei autentice a „procurii speciale” (împuternicire) în baza căreia creditorul ipotecar a fost reprezentat la încheierea contractului de garanție imobiliară, se impune a se constata nulitatea absolută a acestui contract de garanție imobiliară.

Întrucât instanța de apel a constatat nulitatea absolută a contractului de garanție imobiliară, față de prevederile art. 1.254 alin. (2) Cod civil potrivit cărora desființarea contractului atrage și desființarea actelor subsecvente încheiate în baza lui, se va dispune și desființarea procesului-verbal în cadrul procedurii de executare silită și actul de adjudecare întocmite în dosarul de executare a Societății de Executori Judecătorești.

De asemenea, deoarece vânzarea imobilelor a fost înscrisă în cartea funciară se va dispune și radierea acestor înscrieri și revenirea la situația anterioară de C.F. Pentru considerentele expuse, în baza art. 480 Cod de procedură civilă, apelul urmează a fi admis, sentința va fi schimbată în totalitate și se va admite acțiunea in sensul arătat.

Recursul împotriva acestei hotărâri civile este în curs de judecare la Înalta Curte de Casație și Justiție și rămâne de văzut care va fi soluția acesteia.

În încheiere, vă prezint trei modele de procură atto pubblico care conțin toate elementele menționate mai sus (exemplar original, duplicat si exemplar original cu traducere legalizată), bineînțeles cu respectarea prevederilor privind datele cu caracter personal.

---

[1] În forma inițială a legii, textul original era „Regnando per grazia di Dio e volontà della Nazione” – Domnind prin harul lui Dumnezeu și voința națiunii (această formulă reglementată prin lege era utilizată pentru promulgarea legilor și numai în actele publice oficiale „În Numele Regelui”), modificat în:

– „Imperatore d’Etiopia” – Împăratului Etiopiei (prin R.D.L. n. 831 din 14 mai 1936; la 3 octombrie 1935, în timpul domniei lui Haile Selassie, Regatul Italiei a atacat Etiopia. În ciuda sancțiunilor economice aplicate de Liga Națiunilor, armata italiană, în unele cazuri folosind și arme chimice, a învins rezistența forțelor armate etiopiene și a intrat în capitala Addis Abeba la 5 mai 1936, trei zile mai târziu Haile Selassie plecând în exil. La 9 mai, Mussolini a anunțat nașterea Imperiului și regele Vittorio Emmanuele III s-a proclamat împărat al Etiopiei. Etiopia a devenit astfel parte din Africa de Est italiană împreună cu Eritreea și Somalia),

– ulterior în „Re d’Albania” – Regelui Albaniei (Regatul Italiei a invadat Albania la 7 aprilie 1939, cu cinci luni mai înainte de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. Rezistența militară a Albaniei a fost nesemnificativă și, după doar câteva lupte de apărare, țara a fost ocupată de italieni. Regele albanez Zog și guvernul său au fost forțați să plece în exil, în ciuda alianței și sprijinului albanez pentru Italia, care datau încă din 1925. Liderul politic al Italiei, Benito Mussolini, dorea să obțină controlul absolut asupra Albaniei și să-și extindă imperiul colonial, în condițiile în care aliatul său, Adolf Hitler, avea succese răsunătoare în Europa: anexase Austria și Cehoslovacia. Albania a încetat practic să existe ca țară independentă. Italienii invadatori au format un guvern marionetă și au proclamat o nouă constituție, care a transformat Albania într-un protectorat. Tronul Albaniei a fost oferit regelui Italiei, Vittorio Emmanuele al III-lea, cu această ocazie s-a modificat prin L. din 5 mai 1939),

– apoi „In nome della legge” – În numele Legii (prin R.D.L. din 10 noiembrie 1943),

– după în „Re d’Italia” – Regelui Italiei” (prin R.D.L. n. 11 din 27 noiembrie 1943),

– penultima modificare în „Umberto di Savoia – Principe di Piemonte – Luogotenente Generale del Regno – Umberto di Savoia – Principe de Piemonte” – Locotenentului-general al Regelui (prin D.L.L.Lgt. din 3 iulie 1944),

– iar textul actual „Republica Italiana” s-a adoptat prin D.L.C.P.S n. 1 din 19 iunie 1946, modificat prin D.L.C.P.S. n. 33 din 24 ianuarie 1947 – art. 51, L’Intestazione – La Legge Notarile – commento con dottrina e giurisprudenza delle leggi notarili, Giuffre Editore S.p.A., Milano, 2016.

[2] În cazul în care părțile sau martorii au un pseudonim, identificarea poate conține numele de familie al părților și pseudonimul acestora, conform prevederilor art. 7 Cod civil. În cazul în care pseudonimul este greșit sau fals și nu există nicio altă eroare la identificarea numelui părților, actul se consideră valabil încheiat și nu constituie o cauză de nulitate. O altă situație la identificare este aceea în care părțile pot avea și un nume religios, nume care poate fi găsit și în registrele bisericești, iar în cele de stare civilă înregistrat ulterior preluării acestui nume. Utilizarea în identificarea părții a titlurilor nobiliare sau academice, chiar dacă nu se regăsesc în actele de identitate sau registrele de stare civilă, este permisă și nu există nicio sancțiune pentru valabilitatea actului – art. 51, Indicazione delle parti – La Legge Notarile – commento con dottrina e giurisprudenza delle leggi notarili, Giuffre Editore S.p.A., Milano, 2016.

[3] Inclusiv Curtea Supremă de Justiție precizează printr-o decizie că: „Este necesar să se sublinieze în speță conduita punctuală a notarului, care, spre deosebire de alți funcționari publici, are obligația de a stabili identitatea reală, o verificare care nu se poate face pe baza unui simplu document de identitate, din care nu este întotdeauna ușor să se detecteze falsul, eventual prin intermediul unor martori de identitate, care nu sunt cunoscuți personal de către notar. În Hotărârea pronunțată, Curtea a constatat, în conformitate cu prevederile Legii 333 din 10 mai 1976, că notarul trebuie să fie sigur de identitatea reală a părților și poate ajunge la această certitudine, chiar și în momentul autentificării actului, prin evaluarea și analiza tuturor elementelor din care să rezulte identitatea reală a părților. Astfel, notarul nu poate identifica o persoană numai pe baza unui unui act de identitate și a unui permis de conducere (în cazul în care partea nu este cunoscută personal de notar), iar pentru a avea această certitudine de identificare trebuie să analizeze orice alte elemente din care să poată stabili identitatea reală a părților. Într-adevăr, ar fi prea periculos și ar putea conduce la un fals de identitate cu consecința anulării actului, dacă notarul nu depune toate diligențele și se limitează numai la verificarea actului de identitate, fără o analiză exactă și, eventual, prezența oricăror alte documente sau acte oficiale de încredere […]” – art. 51, Dichiarazione di certezza dell’identita personale delle parti – La Legge Notarile – commento con dottrina e giurisprudenza delle leggi notarili, Giuffre Editore S.p.A., Milano, 2016.

[4] Testatorul, în prezența martorilor, dictează dispozițiile sale în fața notarului, care se îngrijește de redactarea lui. Notarul îl citește testatorului în prezența martorilor. Fiecare dintre aceste formalități este menționată în testament. Testamentul autentic trebuie să conțină, sub sancțiunea nulității, locul, data și ora semnării și să fie semnat de testator, martori și notar. Dacă testatorul nu poate semna sau poate face acest lucru doar cu dificultăți serioase, el trebuie să declare cauza, iar notarul trebuie să menționeze această declarație înainte de a citi actul în prezența martorilor. În cazul în care testatorul nu poate semna, din cauza unei infirmități, a bolii sau a altor cauze se vor respecta prevederile Legii notarilor și a arhivelor notariale pentru procedura actelor autentice pentru aceste persoane. Dacă, de asemenea, testatorul nu poate citi, la procedură trebuie să participe în mod obligatoriu patru martori – art. 603 Cod civil – testamentul autentic.