Aspecte privind transmisiunea părților sociale prin succesiune

Rezumat:

În situația dezbaterii de către notarul public român a unei succesiuni având ca obiect părți sociale într-o societate cu răspundere limitată, se pot ridica diverse probleme practice. O primă provocare poate fi aceea de stabilire a naturii juridice de bun propriu sau de bun comun al defunctului a aportului la capitalul social, calificare care va determina însăși calificarea părților sociale ca bunuri proprii sau comune, ținând cont de aplicarea legii civile în timp și având ca barieră temporală noul Cod civil, dar îndrăznind o interpretare extinsă, în absența unor prevederi legale exprese în legislația anterioară noului Cod civil, conform Legii nr. 71/2011 de aplicare a Legii nr. 289/2009 (NCC). Impactul acestei calificări poate fi unul semnificativ într-o societate cu răspundere limitată cu un patrimoniu considerabil, putând duce, prin stabilirea caracterului de bun propriu sau comun al defunctului asupra respectivelor părți sociale, la creșterea sau la diminuarea masei succesorale și astfel la modificarea emolumentului pentru moștenitori, în cazul existenței soțului supraviețuitor codevălmaș sau nu. Părțile sociale sunt titluri indivizibile și se vor înscrie în certificatul de moștenitor ca număr absolut și nu ca o cotă-parte dintr-un număr. O altă provocare o pot constitui cazurile de continuare sau nu a societății cu moștenitorii, cazuri în care transmisiunea care a operat de drept va fi oglindită în certificatul de moștenitor, notarul public nefăcând analiza situației concrete de continuare a societății cu moștenitorii, acestea fiind formalități ulterioare stabilirii calității de moștenitor, care vor fi îndeplinite de asociați și/sau de moștenitori. Nu în ultimul rând putem fi puși în ipostaza de a menționa la masa succesorală părți sociale ale defunctului într-o societate persoană juridică de naționalitate a unui stat membru, care aplică Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor (Regulamentul). În acest caz, transmisiunea pe cale succesorală se va face conform dreptului român, iar dobândirea de către asociați a calității de moștenitor se va stabili în funcție de legea aplicabilă statutului organic al societății. Notarul public român va fi cel competent să elibereze și Certificatul European de Moștenitor.

Fără pretenția de a epuiza cazuistica posibilă, am simțit nevoia de a împărtăși câteva situații întâlnite în practică.

            Cuvinte-cheie: părți sociale, transmisiune prin succesiune, Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului, lex successionis, lex societatis, asociat, societate cu răspundere limitată, bunuri proprii, bunuri comune, aport  

Introducere

La decesul unei persoane, patrimoniul, ca universalitate juridică, reprezentând totalitatea drepturilor și obligațiilor ce pot fi evaluate în bani, se transmite către „una sau mai multe persoane în ființă” (art. 953 C. civ.).

Drepturile și obligațiile patrimoniale (activul și pasivul succesoral) se transmit de drept, la data decesului, către moștenitori, iar prin acceptarea succesiunii transmisiunea se consolidează în patrimoniul moștenitorilor.

Certificatul de moștenitor reprezintă corolarul procedurii succesorale notariale și are valoare de titlu de proprietate prin care dobânditorul, moștenitorul legal sau testamentar, își va proba calitatea de proprietar asupra bunurilor mobile și imobile care au aparținut defunctului.

Părțile sociale ale defunctului într-o societate cu răspundere limitată se transmit pe cale succesorală, dar nu se va transmite automat și calitatea de asociat în societate.

Vom analiza mai jos câteva probleme practice cu care s-ar putea confrunta practicianul în cadrul procedurii succesorale.

Natura juridică a părților sociale – bunuri proprii sau comune?

Pentru a determina natura juridică a părților sociale care se transmit prin succesiune, respectiv caracterul lor de bunuri proprii sau comune, ne vom raporta la data realizării aportului, la calitatea de asociat a unuia sau a ambilor soți și la natura juridică a bunurilor aportate, în schimbul cărora s-au dobândit părțile sociale.

În cazul societăților cu răspundere limitată, aporturile asociaților pot fi în numerar sau în natură: aporturi în bunuri imobile sau în bunuri mobile corporale (materiale, mărfuri etc.) sau necorporale (creanțe, fond de comerț, mărci, brevete, cambii, titluri de credit etc.). Bunul care face obiectul aportului în natură va fi evaluat în bani[1].

Vom stabili, așadar, natura juridică a aportului, ca fiind bun propriu sau bun comun, urmărind criteriile legale de la data efectuării aporturilor (tempus regit actum).

Astfel, dacă aportul (indiferent că a fost un aport inițial, la constituirea societății, sau ulterior, pentru majorarea capitalului social) a fost adus anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil (NCC), conform regulilor de drept în vigoare la data efectuării vărsământului la capitalul social, vom aplica regulile Codului familiei, care în art. 31 stabilește expres categoriile de bunuri proprii, iar în art. 30 statuează că „bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților. […] Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.”

În doctrina anterioară NCC, calificarea titlurilor de valoare ca bunuri proprii sau comune ale soților a fost un subiect controversat, neexistând o calificare legală expresă sau un consens al doctrinei.

Într-o opinie se consideră că la constituirea societății comerciale, chiar dacă soțul sau soții aduc drept aport social un bun comun, titlul de valoare constituie bun propriu al unuia dintre soți (n.n. – al celui care devine asociat).[2]

Apreciem că soluția prevăzută de actuala legislație corespunde unui raționament juridic corect și nu lezează interesele niciunuia dintre soți, astfel că opinăm, pentru identitate de rațiune, că și în situația unui aport bun comun adus înainte de intrarea în vigoare a NCC, putem califica părțile sociale ca bunuri proprii sau comune (neexistând un criteriu legal în legislația anterioară), în funcție de criteriile stabilite de NCC.

Argumentul l-ar putea constitui art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, potrivit căruia:

„Art. 5. – (1) Dispozițiile Codului civil se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

(2) Dispozițiile Codului civil sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil.”

Dacă aportul a fost adus după data intrării în vigoare a NCC, vom avea în vedere art. 339 referitor la bunurile comune și art. 340 care stabilește categoriile de bunuri proprii.

Acestea trebuie coroborate cu art. 348 („Aportul de bunuri comune”) și cu art. 349 NCC („Regimul aporturilor”).

Spre deosebire de vechea reglementare, NCC stabilește reguli clare de calificare a naturii juridice a aporturilor, respectiv a părților sociale.

Astfel, în cazul în care bunul aportat este bun comun, dar numai unul dintre soți este asociat în societatea cu răspundere limitată, calitatea de asociat este recunoscută soțului care a aportat bunul comun (și care a avut consimțământul celuilalt soț), dar părțile sociale sunt bun comun.

În cazul în care ambii soți au optat pentru dobândirea calității de asociat, fiecare va avea calitatea de asociat corespunzător unei cote-părți de o jumătate din valoarea bunului sau în alte cote, conform înțelegerii părților. În acest caz, părțile sociale ale fiecărui soț sunt bunuri proprii.

S-a apreciat în doctrină că în acest caz operează „un adevărat partaj ad-hoc” al bunurilor comune constituite ca aport, nefiind necesar să se realizeze în prealabil un partaj în formă autentică notarială, potrivit exigențelor art. 358 C. civ.[3]

În funcție de aceste calificări, în actul de lichidare a regimului matrimonial se vor evidenția părțile sociale respective ca bunuri proprii sau comune, iar în cazul în care acestea sunt bunuri comune, după stabilirea cotelor-părți ale soților din bunurile comune, se vor menționa părțile sociale în certificatul de moștenitor, la „bunuri mobile”.

Părțile sociale sunt indivizibile

Părțile sociale se vor evidenția în certificatul de moștenitor ca număr și nu ca o cotă-parte. De exemplu, dacă s-a stabilit caracterul lor de bun comun, în actul de lichidare a regimului matrimonial încheiat între soțul supraviețuitor și moștenitori se va menționa numărul total de părți sociale deținute de cei doi soți, se va stabili cota-parte a fiecărui soț din bunurile comune tot în actul de lichidare a regimului matrimonial al comunității de bunuri, iar în certificatul de moștenitor se va menționa direct numărul de părți sociale ale defunctului.

Stabilirea valorii taxabile a părților sociale

Conform art. 258 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, „dacă în masa succesorală sunt cuprinse părți sociale […], în scopul determinării valorii acestora, valoarea care se va include în masa succesorală este valoarea rezultată din evidențele financiar-contabile ale societății […]”.

Valoarea lor, în vederea stabilirii activului succesoral pentru calculul onorariului notarial se va determina fie prin consultarea ultimului bilanț contabil aprobat și depus la ANAF și la Registrul Comerțului, secțiunea „Activul net”, fie prin prezentarea de către părți a unei adeverințe emanând de la societate, din care să reiasă respectiva valoare.[4]

Determinarea legii aplicabile în succesiunile cu element de extraneitate în care există părți sociale ale unui S.R.L. având sediul social într-un stat membru și emiterea Certificatului European de Moștenitor în care figurează respectivele părți sociale

În cazul unui cetățean român cu ultimul domiciliu (ultima reședință obișnuită) în România, deținător de părți sociale într-o societate având sediul social într-un stat membru care aplică Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor (Regulamentul), legea aplicabilă succesiunii (lex successionis) va fi legea română.

Conform art. 2.636 C. civ., legea aplicabilă moștenirii stabilește: momentul și locul deschiderii succesiunii, persoanele cu vocație de a moșteni, calitățile cerute pentru a moșteni, exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct, condițiile și efectele opțiunii succesorale, întinderea obligației moștenitorilor de a suporta pasivul, condițiile de fond ale testamentului, modificarea și revocarea unei dispoziții testamentare, incapacitățile speciale de a primi sau de a dispune prin testament, partajul succesoral.

Legea română va reglementa, așadar, numai transmiterea părților sociale pe cale succesorală, nu și dobândirea de către moștenitori a calității de asociat, acest aspect urmând a fi reglementat de legea statutului organic al societății, lege care guvernează constituirea și funcționarea acesteia.

Notarul public emitent al certificatului de moștenitor potrivit dreptului intern va fi competent să emită și Certificatul European de Moștenitor, la solicitarea moștenitorilor, pentru ca aceștia să poată proba dreptul lor asupra respectivelor părți sociale în țara în care societatea își are sediul.

Continuarea societății cu moștenitorii ca asociați va depinde de prevederile lex societatis.

Continuarea societății cu moștenitorii potrivit legii române

Societatea cu răspundere limitată este o societate sui-generis, care împrumută caractere și de la societățile de persoane, dar și de la societățile de capitaluri.

În materia continuării societății cu moștenitorii după decesul unuia dintre asociați, asemănarea cu societățile de persoane este evidentă.

Societatea cu răspundere limitată este în general constituită de un număr redus de asociați (legea limitează la 50 numărul maxim al asociaților), dar în practică se constituie de un număr mult mai mic de persoane. Încrederea dintre asociați este foarte importantă pentru buna funcționare a societății, astfel că dacă prin succesiune se dobândesc automat părțile sociale, nu la fel se poate spune și despre calitatea de asociat, care se va dobândi sau nu de către moștenitori, potrivit art. 202 din Legea nr. 31/1990, în funcție de prevederile actului constitutiv.

Astfel, dacă în actul constitutiv se prevede imposibilitatea continuării societății cu moștenitorii, aceștia vor avea dreptul la contravaloarea părții sociale conform ultimului bilanț contabil aprobat.

Actul constitutiv poate însă prevedea necesitatea aprobării continuării societății cu moștenitorii, cu votul asociaților reprezentând cel puțin trei pătrimi din capitalul social.

În toate cazurile, acestea sunt formalități ulterioare emiterii de către notarul public a certificatului de moștenitor legal și se vor realiza de către asociații societății. Notarul public va menționa în certificatul de moștenitor părțile sociale, la „Bunuri mobile”, urmând ca societatea, după prezentarea certificatului de moștenitor de către cei îndreptățiți, să procedeze la îndeplinirea formalităților legale și statutare care vor avea ca rezultat fie plata către moștenitori a contravalorii părților sociale, fie înscrierea transmiterii părților sociale în registrul comerțului și în registrul de asociați al societății.

Reducerea numărului de asociați prin decesul unuia dintre ei

Art. 229 din Legea nr. 31/1990 prevede că în cazul decesului unuia dintre asociați, dacă numărul asociaților s-a redus la unul singur, societatea cu răspundere limitată se dizolvă.

Ca excepție, dacă în actul constitutiv s-a prevăzut posibilitatea continuării societății cu moștenitorii asociatului decedat sau dacă asociatul rămas hotărăște continuarea societății sub forma S.R.L. cu asociat unic, dizolvarea nu va mai avea loc.

Și în aceste ipoteze, apreciem că transmiterea părților sociale va avea loc în mod obișnuit, în cadrul procedurii succesorale, urmând ca în funcție de prevederile actului constitutiv sau de voința asociatului, după caz, să se procedeze fie la plata contravalorii părților sociale către moștenitori, fie la continuarea societății cu moștenitorii, fie la dizolvarea societății.

În toate cazurile, părțile sociale se vor menționa în certificatul de moștenitor, putându-se face mențiunea existenței sau nu a clauzei de continuare cu moștenitorii în actul constitutiv.

Depășirea numărului maxim de 50 de asociați după transmiterea prin moștenire a părților sociale

Arătam anterior că legea limitează numărul de asociați într-o societate cu răspundere limitată la 50.

Dacă după dobândirea calității de asociați de către moștenitori, numărul de asociați ar depăși limita de 50 admisă de lege, aceștia vor fi obligați să desemneze un număr de titulari ce nu va depăși maximumul admis de lege.

S-a pus problema naturii juridice a raportului care se stabilește între cei care vor dobândi calitatea de asociați și ceilalți moștenitori, cei care i-au desemnat.

Doctrina a considerat că cei desemnați de aceștia vor acționa în nume propriu, dar și pe seama celorlalți moștenitori, fiind niște mandatari cu reprezentare indirectă sau imperfectă.[5]

            Și în acest caz, apreciem că nu notarul este cel care va trebui să verifice și să aibă un rol în desemnarea titularilor, acestea fiind chestiuni interne de organizare și de funcționare a societății. Notarul public va stabili numai numărul și calitatea moștenitorilor în cadrul procedurii succesorale notariale.

Bibliografie

Cărpenaru, St. D., 2012, Tratat de drept comercial român, Universul Juridic.

Filipescu, Ion P., 1996, Tratat de dreptul familiei, All.

Nicolescu, C., 2020, Dreptul familiei, Solomon.

Culegere de practică notarială. Spețe comentate, 2013, vol. I, Notarom. Schiau, I., Prescure, T., 2009, Legea societăților comerciale nr. 31/1990. Analize și comentarii pe articole, Hamangiu.


[1] St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Universul Juridic, 2012, p. 126.

[2] Ion P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, All, 1996, p. 169.

[3] C. Nicolescu, Dreptul familiei, Solomon, 2020, p. 278.

[4] În același sens, a se vedea și Culegere de practică notarială. Spețe comentate, vol. I, Notarom, 2013.

[5] I. Schiau, T. Prescure, Legea societăților comerciale nr. 31/1990. Analize și comentarii pe articole, Hamangiu, 2009, p. 547.