n. 16 septembrie 1875

d. 15 ianuarie 1954

NOTARI PUBLICI – FIGURI MARCANTE ALE MARII UNIRI DE LA 1918

 Continuăm serialul nostru dedicat personalităților notariatului public românesc din generația Marii Uniri cu câteva aspecte legate de viața și activitatea lui Alexandru Aciu care, la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, a participat și a votat Unirea ca delegat ales cu mandat din partea Cercului electoral Șimleu.

Prezență activă în viața Sălajului și a Șimleului, Alexandru Aciu s-a născut la 16 septembrie 1875 în localitatea Hidig (azi, Măeriște, județul Sălaj). Tatăl său – Gheorghe Aciu, fiu de preot, era tâmplar de meserie(1), iar familia se bucura de drepturi nobiliare conferite printr- o diplomă din anul 1564, dată de principele Ardealului, Ioan Sigismund. A avut un frate – Petre Aciu, învățător în localitatea Fizeș, județul Sălaj.

 Școala primară o face în localitatea natală, iar ulterior, la Gimnaziul călugărilor minoriți din Șimleu Silvaniei, urmează cursurile inferioare. Merge la Oradea, la Liceul călugărilor Premonstratens, unde face clasele superioare și își ia bacalaureatul în anul 1896. În același an se înscrie la Academia Regală Catolică de Drept din Oradea, unde este coleg printre alții cu Ioan Ciordaș, Iosif Maiorescu, Eugen Șimonca sau Augustin Mircea – o altă figură ilustră a notariatului public românesc interbelic. (2)

Se integrează repede în atmosfera existentă în mijlocul studențimii române. Publică frecvent articole în ziarele Gazeta Transilvaniei, Tribuna, dar și numeroase bucăți literare și recenzii în Tribuna Literară, Familia, Românul, Revista Ilustrată, adeverind remarca lui Iuliu Maniu: „Aciu a ținut condeiul în mână, de când îl cunosc. Când eram tânăr, mă delectam adesea în scrisul său”(3).

 Ca orice tânăr român ardelean de la acea vreme preocupat de idealurile naționale, de lupta pentru emancipare a neamului, se înscrie în rândurile organizației studențești locale și participă în toamna anului 1898 la mișcarea naționalistă concentrată în jurul colegului său, Lucian Bolcaș. Această experiență, relevată de ziarul Tribuna, cu o importanță mai mare sau mai mică pentru mișcarea națională, a constituit însă, cu siguranță, o sursă în făurirea personalității viitorului notar public, pregătindu-l astfel pentru activitatea ce avea să o desfășoare odată cu intrarea în viața politică adevărată.

 Apartenența la grupul Bolcaș i-a atras, alături de alți 16 studenți români, exmatricularea. Pleacă din Oradea și se înscrie la Universitatea din Cluj, unde își va da examenul de licență în anul 1900(4). Se căsătorește cu Letiția Vicaș(5), fiica protopopului din Măeriște, în anul 1907, cu care va avea patru copii, trei fete și un băiat.

 După o scurtă carieră în magistratură, funcționând ca supleant la Tribunalul din Arad, se reîntoarce la Cluj unde, în anul 1907, își ia doctoratul în drept. După ce termină stagiul de avocat în Zalău, Bistrița și Dumbrăveni, în anul 1910 își dă și examenul de avocat la Budapesta și își deschide un cabinet la Tășnad.(6)

 Se înscrie în Despărțământul local al ASTREI, calitate în care, în anul 1912, susține conferința „Despre testamente” în localitatea Silvaș. Devine unul dintre membrii activi ai Băncii „Silvania”, instituție de credit și de economii din Șimleu Silvaniei, iar din 14

DUPĂ O SCURTĂ CARIERĂ ÎN MAGISTRATURĂ, FUNCȚIONÂND CA SUPLEANT LA TRIBUNALUL DIN ARAD, SE REÎNTOARCE LA CLUJ UNDE, ÎN ANUL 1907, ÎȘI IA DOCTORATUL ÎN DREPT. DUPĂ CE TERMINĂ STAGIUL DE AVOCAT ÎN ZALĂU, BISTRIȚA ȘI DUMBRĂVENI, ÎN ANUL 1910 ÎȘI DĂ ȘI EXAMENUL DE AVOCAT, LA BUDAPESTA, ȘI ÎȘI DESCHIDE UN CABINET LA TĂȘNAD.

martie 1918 director executiv al instituției în locul lui Andrei Cosma, pensionat.(7)

 Urmează anii de cumpănă ai Primului Război Mondial. În anul 1914, este încorporat în armata austro-ungară, unde va primi gradul de căpitan. În timp ce el se afla pe front, în anul 1917, Letiția Aciu se stingea din viață la doar 28 de ani, după zece ani de căsnicie cu acesta.(8)

 În primele zile ale lunii noiembrie 1918 profită de criza ireversibilă a Monarhiei, părăsește unitatea militară și merge în Șimleu. În întreg județul Sălaj se înregistrau tulburări cu caracter revoluționar anarhic; sunt jefuite, din cauza foametei, depozitele de cereale, prăvăliile și magazinele, iar moșiile marilor proprietari sunt devastate. De frica românilor, sprijiniți de soldații întorși de pe front, autoritățile maghiare se aflau în retragere. Vechea administrație înceta să mai existe.

 În acest climat extrem de agitat se va desfășura procesul de constituire a consiliilor naționale și a gărzilor naționale românești din Sălaj, conform directivelor și apelurilor Consiliului Național Român Central. Alexandru Aciu se va implica activ în constituirea acestor instrumente menite să preia puterea politică, să asigure ordinea și liniștea cetățenilor și să pregătească momentul Adunării Naționale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Militantismul său politic și național primește ample valențe odată cu încetarea Primului Război Mondial.

 Pe data de 10 noiembrie 1918, conform documentelor și relatărilor lui Grațian Mărcuș, participant la evenimente, la Șimleu, în curtea casei parohiale s-au întrunit peste 300 de români și au ales Sfatul Național Român Comunal și Garda Națională Română. În fruntea Sfatului Național Român din Șimleu a fost votat vicarul Alexandru Gheție, avându-i ca vicepreședinți pe Nicolae Ardelean, dr. Cassiu Maniu, dr. Coriolan Meseșian și Iuliu Mureșan, iar dr. Alexandru Aciu, devenit deja directorul Băncii „Silvania”, este ales prim-secretar. În aceeași zi se înființa Garda Națională, având în funcția de comandant pe locotenentul în rezervă Coriolan Meseșan.(9)

 La sfârșitul lunii noiembrie aveau loc alegerile deputaților care urmau să plece la Alba Iulia și să voteze unirea Transilvaniei cu România. Adunarea generală a Cercului electoral Șimleu Silvaniei ținută la sediul Băncii „Silvania” la 26 noiembrie 1918 avea ca președinte pe Alexandru Gheție, iar ca notari pe dr. Alexandru Aciu și pe dr. Cassiu Maniu, avocați. În urma desfășurării procesului electoral, cu unanimitate de voturi, erau aleși cei cinci reprezentanți împuterniciți cu mandate: dr. Cassiu Maniu, avocat, fratele lui Iuliu Maniu, Șimleu Silvaniei; dr. Iuliu Coroianu, avocat, unchiul lui Iuliu Maniu, autorul Memorandumului, Șimleu Silvaniei; dr. Alexandru Aciu, avocat, directorul Băncii „Silvania”; Ioan Taloș, preot greco-catolic în parohia Giurtelecu Șimleului; Valentin Coposu, preot greco-catolic în parohia Bobota. Un exemplar al procesului- verbal de alegeri era trimis în aceeași zi lui dr. Ștefan Cicio-Pop, președintele Consiliului Național Român Central din Arad.(10)

 Alături de ceilalți 45 de delegați oficiali ai județului Sălaj, Alexandru Aciu votează, la Alba Iulia, unirea Transilvaniei cu România. Drumul sălăjenilor spre orașul Unirii a fost unul cu peripeții, după cum relata Nicolae Ciocean, participant la eveniment, fost primar al localității Bobota în perioada interbelică:

 „La Teiuş, trenul a fost atacat cu arme de gărzile naţionale maghiare. Făceam şi eu parte din gărzile naţionale româneşti, conduse în Sălaj de dr. Iulian Andrei Domşa, având ca ajutor pe dr. Anceanu (Valer, viitor notar public n.n.) din Bobota. În tren cu noi era şi Ioan Arion, care ţinea în mână steagul românesc. Un glonţ duşman i-a luat viaţa. L-am dus în tren, aşa mort, până la Alba Iulia unde preotul Valentin Coposu l-a înmormântat ca pe un erou al naţiunii. Lacrimile noastre de durere se amestecau cu bucuria înălţătoare a momentului”(11).

 ESTE ALES ÎN PRIMUL PARLAMENT PROVIZORIU AL TRANSILVANIEI, MARELE SFAT NAȚIONAL, IAR CA PARTICIPANT DIRECT LA EVENIMENT VA LĂSA URMĂTOAREA MĂRTURIE DESPRE MOMENTUL 1 DECEMBRIE 1918:

 1 Decembrie 1918 zi istorică, ziua sfântă, când străbătură fiorii măririi sufletul unui neam întreg de la vlădică până la opincă.

 Să vezi tu în zi de iarnă, de la depărtări de sute de kilometri, la o simplă chemare plecând peste o sută douăzeci de mii de români, să-i auzi în toate colțurile Ardealului și a Banatului, cu riscarea vieții intonând: «Trăiască România Mare» să vezi acel elan al clipelor mari, acea ordine cetățenească la adunarea memorabilei zile, să le citești, să le pătrunzi, să le analizezi și compari acele idei democratice răsărite ca rezoluțiuni de la Alba Iulia și să nu recunoști înălțimea curată a «sufletului Ardelenesc» și să nu te închini lui, însemna a nu-ți cunoaște cea mai sfântă comoară, a fi nevrednic de luat în seamă. O adunare mai spontan răsărită, mai măreață atât în dimensiuni, cât și în urmări, n-a avut neamul nostru nicăieri – niciodată în decursul sutelor de ani. Cu lacrimi în ochi și cu mândrie de neam o mărturiseau și frații din vechiul regat, cari veniră să asiste la memorabila zi, când am dat arma istorică în mâna țării mame, să ne poată avea – pe toți la sânul său! Noi am fost de față, milioane de români au tresărit de același gând și dor. Nu vom înșira ce s-a petrecut la Alba-Iulia, nu este român azi, să n-o știe, că acolo, o sută de mii, deci cea mai numeroasă și mai însuflețită reprezentanță de popor din lume nesiliți decât de dorul veșnic al unirii am deschis largi porțile – celor 5 milioane de suflete ale Ardealului, să intre frații noștri biruitori, le-am dat motiv de elan și însuflețire, le-am dat – «sufletul Ardealului». Resoluția de la Alba-Iulia, cu aprobarea primului parlament, întărită de gloriosul nostru Rege a intrat între legile fundamentale ale țării și va rămâne un stâlp de granit la proptirea de veacuri a statului român.

 Ziua de 1 Decembrie va rămânea o zi memorabilă! Dușmanii seculari au înțeles însemnătatea ei și ne-au petrecut cu gloanțe și mergând și viind. Dar ca trăsniți de tunet au tresărit, când au înțeles și urmările acestei zile. Și au început persecuțile barbare … Dar este putere și barbarie, să poată împiedica voința lui Dumnezău ?! Dumnezău a voit și noi am simțit voința lui – și ne-am unit și ne-am făcut o țară mare, frumoasă și sfântă! Fie binecuvântați toți acei, cari ne-au ajutat, prieteni și frați deopotrivă! Dar fără Dumnezău și fără truda împreunată nu ne-am putea susține țara! Deschideți fraților inima și sufletele voastre! Mulțimea unită în vreri și puteri e arma, cu care zidește Dumnezău, glorie plămădind din faptele bune, – pieire din faptele rele.”(12 ) 

 După patru ani de război, cuprins de euforia momentului, Alexandru Aciu, precum cei mai mulți dintre participanții la acele evenimente înălțătoare, spera și credea că ce a fost mai greu a trecut. Se înșela, evident. Nu era suficientă doar simpla proclamare a Marii Uniri, ea trebuia și garantată politic, militar și diplomatic. Astfel, județul Sălaj se va găsi timp de cinci luni pe traseul liniei de demarcație(13), iar populația românească și în special elita ei care votase unirea Transilvaniei cu România va fi supusă încontinuu unei terori fizice și psihice din partea unuia dintre batalioanele ungare aflate în proximitatea Zalăului la comanda căruia se găsea maiorul Mihály Gyurotsik. Bolșevicii maghiari „terorizau, urlau, înjurau pe români, nelinișteau locuitorii, mâncau și beau unde apucau, dezertau și veneau alți noi, nu ascultau de nimeni”(14).

 La 18 februarie 1919, fruntașii politici din zona Șimleului care votaseră Unirea: Coriolan Meseșian, vicarul Alexandru Gheție, Alexandru Aciu au fost arestați la domiciliu și chestionați asupra sentimentelor lor și a populației românești majoritare față de unirea cu România. Lor li se alătură încă 29 de persoane, printre care: Adela, soția lui Coriolan Meseșian, Clara și Cornelia Maniu, mama și sora președintelui Consiliului Dirigent, Iuliu Maniu, Aurel Mașcan, Virgil Barbulovici, Petru Șireag, Valer Ancean, cumnatul lui Valentin Coposu, preoții Valentin Coposu, Emil Ostate și George Groza(15). La 13 martie 1919, procurorul militar dr. Pograny îi va acuza de „trădare de patrie”. Despre calvarul care va urma, preotul Valentin Coposu relata următoarele:

 „Am fost deținut de 6 jandarmi sub cuvânt de trădare de patrie și dus 8 km, pe jos, prin ploaie și noroi la Sărmășag. M-au aruncat într- un vagon de vite, ca pe un animal bun pentru sacrificat și apoi expediat la Șimleu, batjocorit pe drum de secui. Închis aici zilnic ne vizita călăul, încins cu un ștreang și ne pipăia grumazul. După 8 zile m-au expediat la Nyiregyhaza. În Careii-Mari, bolșevicii maghiari voiau să ne spânzure. Am avut noroc cu jandarmii care i-au oprit, fiindcă aveau misiunea de a mă duce viu la Buda-Pesta pentru a scoate din mine 100 de kg de săpun, fiindcă eram foarte bine dezvoltat”. (16)

 De la Carei, lotul de ostatici este transportat la Debrețin, ajungând apoi la Nyíregyháza. Pe data de 26 aprilie, sunt duși la gară pentru a fi transportați la Budapesta, dar convoiul este atacat de un tren blindat românesc. O parte din ostatici, printre care se afla și Alexandru Aciu, reușesc să evadeze. La Budapesta vor ajunge doar 12 persoane dintre cele 32 arestate la Șimleu.(17) Pentru cei rămași captivi, cele două părți pun la cale un schimb de ostatici. Armata bolșevică maghiară era de acord să înapoieze „pe mama lui Maniu Iuliu cu întreg personalul ce o întovărășeau, dacă în schimb comandamentul român eliberează tatăl internat a lui Kuhn Bela, mama lui și cumnatul lui”. De asemenea, se specifica faptul că „pentru predarea ostaticilor se va fixa data de 22 mai 1919 stil nou la ora 9 dimineața la podul de la TiszaFured”.(18) Ajunși la podul de peste Tisa, ostaticii români au fost nevoiți să aștepte până a doua zi deoarece membrii familiei Kun au ajuns la Tiszafüred abia a doua zi, astfel că schimbul a avut loc pe data de 23 mai la ora 15(19). Grupul de ostatici este trimis în țară cu un tren special, care s-a ciocnit în gara din Ora dea cu un tren militar blindat, dar, spre marea bucurie a ostaticilor, respectivul tren era românesc și transporta familia regală și suita sa în vizita pe care tocmai o efectua în Transilvania(20).

 Reîntors la 1 mai 1919 în Șimleu Silvaniei, dr. Alexandru Aciu își pune întreaga sa pricepere și energie în slujba României Mari. La 7 mai 1919, era numit de către prefectul județului Sălaj în funcția de primpretor al plasei Șimleu Silvaniei și depunea jurământul de fidelitate față de statul român. La mijlocul lunii, Resortul Internelor informa însă Consiliul Dirigent că dr. Alexandru Aciu a fost transferat la judecătoria de ocol din localitate. Era înlocuit ca primpretor în Șimleu Silvaniei de dr. Valer Vicaș, avocat(21).

 În calitate de însărcinat temporar cu conducerea Judecătoriei de ocol Șimleu Silvaniei, trebuia să pună în aplicare dispozițiile Decretului nr. 1 din 24 ianuarie 1919 al Consiliului Dirigent Român, care se referea la „funcționarea în mod provizoriu a serviciilor publice, aplicarea legilor, despre funcționari și întrebuințarea limbilor”. Potrivit art. II, toți funcționarii numiți sau

REÎNTORS LA 1 MAI 1919 ÎN ȘIMLEU SILVANIEI, DR. ALEXANDRU ACIU ÎȘI PUNE ÎNTREAGA SA PRICEPERE ȘI ENERGIE ÎN SLUJBA ROMÂNIEI MARI. LA 7 MAI 1919, ERA NUMIT DE CĂTRE PREFECTUL JUDEȚULUI SĂLAJ ÎN FUNCȚIA DE PRIMPRETOR AL PLASEI ȘIMLEU SILVANIEI ȘI DEPUNEA JURĂMÂNTUL DE FIDELITATE FAȚĂ DE STATUL ROMÂN.

aleși de orice categorie rămân în funcțiile lor. Din considerații de serviciu și, îndeosebi, din punctul de vedere al liniștii publice însă, orice funcționar, judecător, notar public, poate fi pus în disponibilitate, eventual pensionat din oficiu. În art. III se prevedea că limba oficială în serviciile publice este cea română.(22) Pe baza acestui decret al Consiliului Dirigent, Resortul Justiției a dat, în cursul lunii februarie 1919, Ordonanța nr. 121 referitoare la judecători, avocați și notari publici, prin care se stabilea că organele judiciare, magistrații, procurorii, avocații și notarii publici etc. vor depune un nou jurământ oficios sau declarație solemnă de credință regelui Ferdinand și statului român. Aceia care nu vor depune imediat jurământul ori declarația solemnă își vor pierde oficiul, precum și dreptul la pensie, iar avocații, notarii publici etc. nu vor mai putea funcționa în această calitate.(23)

 La 20 mai 1919, dr. Alexandru Aciu solicita fostului șef, Muzsay János, și celorlalți salariați să depună jurământul, dar, potrivit procesului- verbal încheiat cu această ocazie, s-a lovit de un refuz categoric:

 „În urma solicitării verbale a Dr. Aciu Alexandru, însărcinat temporar cu conducerea judecătoriei de ocol, conducătorul judecătoriei de ocol, Muzsay János, a convocat personalul judecătoriei de ocol. La consfătuire a fost prezent reprezentantul Consiliului Dirigent Român din Sibiu – Dr. Aciu Alexandru – care a comunicat funcționarilor că are însărcinarea de a le solicita să depună următorul jurământ de fidelitate: «Eu … jur pe Atotștiutorul Dumnezeu, de a fi credincios Regelui Ferdinand I și Statului român, de a respecta cu sfințenie legile țării și decretele și ordonanțele Consiliului Dirigent și de a îndeplini cu onoare, conștiință și nepărtinire funcțiunile ce-mi sunt încredințate și a păstra secretul oficios. Așa să-mi ajute Dumnezeu».

 Declară, de asemenea, că nu dorește întrebuințarea nici unei forme de presiune, dar funcționarii care nu depun jurământul sunt considerați că au renunțat la drepturile de salarizare și pensionare și la funcția pe care o ocupau și că activitatea judecătoriei de ocol se va desfășura în continuare pe baza legislației maghiare adoptate până la data de 18 octombrie 1918 și, respectiv pe baza deciziilor Consiliului Dirigent Român din Sibiu. Conducătorul judecătoriei de ocol, Muzsay János, după ce arată că el nu dorește influențarea nici unui funcționar, le solicită celor prezenți să-și expună punctele de vedere față de solicitarea formulată de Dr. Aciu Alexandru. După expunerile judecătorilor de ocol, Csiszér Gábor și Gazda László, respectiv a primoficialului Tyuskay István, funcționarii prezenți au luat în unanimitate următoarea hotărâre: Corpul de magistrați și de funcționari ai judecătoriei de ocol Șimleul Silvaniei roagă – prin intermediul reprezentantului politic Dr. Aciu Alexandru – Consiliul Dirigent Român din Sibiu să se amâne depunerea jurământului de fidelitate până la decizia finală a Conferinței de pace privind apartenența acestui teritoriu. Corpul de funcționari nu refuză depunerea jurământului de fidelitate și cere această amânare doar din motive de conștiință și liniștire a sentimentului național al funcționarilor maghiari. Își oferă serviciile și munca regimului ocupant românesc și declară că este dispus să continue activitatea în conformitate cu cerințele exprimate de Dr. Aciu Alexandru”.(24)

 Ca urmare a dispozițiilor primite de la Centru, la 22 mai 1919, în sala de dezbateri nr. 17 a Judecătoriei de ocol Șimleu Silvaniei, cele două părți se întâlneau din nou, în prezența prefectului județului Sălaj, dr. Gheorghe Pop, rezultatul fiind același:

 „Dr. Aciu Alexandru, numit în funcția de conducător al judecătoriei de ocol, comunică funcționarilor convocați că a înaintat – prin intermediul prefectului de Zalău – Consiliului Dirigent cererea lor consemnată în cadrul procesului- verbal întocmit la 20 mai de a amâna depunerea jurământului de fidelitate până la decizia definitivă a Conferinței de pace privind apartenența acestui teritoriu. Însă, în conformitate cu Dispozițiile reprezentantului Consiliului Dirigent – prefectul Dr. Pop Gheorghe – întreabă că, în conformitate cu cele consemnate în cadrul procesului-verbal, dacă sunt dispuși să depună jurământul de fidelitate astăzi sau nu. Comunică, în același timp, consecințele care rezultă în privința drepturilor bănești în cazul refuzului. Cei care au semnat procesul-verbal din 20 mai 1919, care este o anexă a procesului verbal prezent, respectiv Muzsay János – conducătorul judecătoriei de ocol, Csiszér Gábor – judecător de ocol, Lénárt Sándor – judecător de ocol, Gazda László – judecător de ocol, Koncz Sándor – notar, Schlecht Lajos – condicar funciar, Sugatagi Ödön – primoficial, Jancsovics András – primoficial, Tyuskay István – primoficial, Haller József – copist, Kedves György – copist, Roska Vertán – executor judecătoresc, Roth Mária – diurnist, Faff Sándor – diurnist, Formanek Mária, Mészáros Anna – diurnist, Elekes László – diurnist, Erdélyi Farkas – servitor, Bíró István – servitor, cu excepția diurnistului Ghiță Coriolan, declară că sunt dispuși să-și continue activitatea în condițiile specificate în cadrul procesului-verbal din 20 mai, dar refuză depunerea jurământului de fidelitate și solicită amânarea depunerii acestui jurământ până la cunoașterea deciziei definitive a Conferinței de pace privind apartenența acestui teritoriu. Momentan, până la primirea deciziei Consiliului Dirigent, Dr. Aciu Alexandru le solicită continuarea activității în special domnului conducător al judecătoriei de ocol, cerere acceptată de cei prezenți […]. Diurnistul Ghiță Coriolan declară că este dispus să depună jurământul […]”.(25)

 Pe data de 6 iunie 1919 dr. Alexandru Aciu își depune demisia înaintea prefectului județului Sălaj din postul de șef al Judecătoriei de ocol din Șimleu Silvaniei, motivând această decizie prin următoarele: „[…] Sosind acasă dl. Dr. Coriolan Meseșian adv., considerând, că și eu am fost 7 săptămâni internat și în calitatea mea modestă de director al «Silvaniei» interese obștești, îmi reclamă cam deodată activitatea la institutul numit, în firma credință, că activitatea mea publică, socială și românească nu va fi nesocotită

ALEXANDRU ACIU A FOST UNUL DINTRE PRIMII LIDERI POLITICI AI ROMÂNILOR TRANSILVĂNENI CARE ȘI-A DAT SEAMA DE ROLUL IMPORTANT AL PRESEI ÎN POLITICĂ. CONȘTIENT DE FAPTUL CĂ UN DISCURS ROSTIT ÎNTR-O ANUMITĂ ÎMPREJURARE STRĂBĂTEA APOI ÎNTREAGA LUME ȘI PUTEA FI CITIT ÎN ORICE LOCAȚIE, ACHIZIȚIONEAZĂ PRIMUL ZIAR ROMÂNESC CARE A APĂRUT DUPĂ 1918 ÎN SĂLAJ, GAZETA DE DUMINECĂ.

și la timp voi găsi și eu locul, unde interesele românești și o justă apreciere m’ar reclama – declar, că renunț la postul de șef al judecătoriei de ocol, din Șimleu, rog să se dispună de acest post în favorul dlui Dr. Meseșian […]”.(26) În aceeași zi, dr. Coriolan Meseșian, avocat în Șimleu, înainta prefectului cererea prin care accepta postul de șef al Judecătoriei de ocol.

 La 15 iunie 1919 dr. Coriolan Meseșian prelua conducerea Judecătoriei de ocol din Șimleu Silvaniei, iar dr. Alexandru Aciu își începea prodigioasa carieră politică. Membru al organizației PNR/PNȚ din Sălaj, va deține mai multe funcții de conducere. În anul 1922 este ales în funcția de secretar general al PNR, iar din 1927 devine președinte al organizației județene a PNȚ, funcție pe care a îndeplinit-o până în toamna anului 1933. A fost unul dintre primii lideri politici

 ALEXANDRU ACIU ARE O VIZIUNE UNICĂ ÎN PRIVINȚA ACTIVITĂȚII CULTURALE DIN SĂLAJ: DE A CONCENTRA LA UN LOC TOATE SOCIETĂȚILE CULTURALE EXISTENTE ÎN ȘIMLEU, IDEE ACCEPTATĂ DE CĂTRE TOȚI INTELECTUALII, FĂRĂ DEOSEBIRE DE APARTENENȚA POLITICĂ SAU CONFESIONALĂ.

ai românilor transilvăneni care și-a dat seama de rolul important al presei în politică. Conștient de faptul că un discurs rostit într-o anumită împrejurare străbătea apoi întreaga lume și putea fi citit în orice locație, achiziționează primul ziar românesc care a apărut după 1918 în Sălaj, Gazeta de Duminecă(27). Gazeta, deși se intitula organ politic și cultural independent, devine treptat oficiosul organizației județene a Partidului Național Român (după 1926, Partidul Național Țărănesc).

 Candidat la alegerile parlamentare din anul 1919 în circumscripția electorală Bobota, este ales deputat de Sălaj în primul parlament al României Mari. În anul 1922 câștigă mandatul de senator al circumscripției Șimleu rămas vacant în urma decesului vicarului Silvaniei, Alexandru Gheție. Campania electorală a lui Alexandru Aciu pentru funcția de senator nu a fost una ușoară. I-au fost confiscate o serie de manifeste electorale, intitulate Datoria noastră în fața primejdiei, în care ataca dur guvernul liberal și care se încheiau cu următoarele cuvinte: „Dumnezeu ține cu dreptatea de aceia odată tot ea trebuie să învingă! Dumnezeu să vă ajute și să ne dea noroc și sănătate la toți”(28). Prefectul liberal, Iulian Domșa, le consideră periculoase, deoarece sădeau în populație ură, dușmănie, neîncredere în guvern și stat, atacau ordinea publică prin discreditarea persoanelor de conducere și tot ce este stat. Într-o telegramă adresată ministrului de interne, el îi raportează că a dat ordin companiei de jandarmi să le confiște și că a anunțat Parchetul să ia măsuri împotriva lui Aciu, pe care îl considera calomniator.

 La alegerile parlamentare din anul 1926 obține mandatul de deputat, iar la cele din anul 1927 de senator de Sălaj. În parlament a activat cu mult spirit de înțelegere. Cu umorul său rănea pe adversari mai greu decât cu brutalitatea. (29)

În perioada 1928 – 1931, în timpul primei guvernări PNȚ, va îndeplini funcția de prefect al județului Sălaj, iar în urma alegerilor parlamentare din anul 1932 va câștiga un nou mandat de deputat al Sălajului. Despre funcția de prefect amintea:„Eu, ca fost și prefect administrativ, voi controla și pe mai departe acest spirit al legii și voi da ca moștenire noului administrativ spiritul dezinteresat al dreptății, respectul drepturilor cetățenești, lipsa oricărui abuz, imparțialitate în judecată și călcarea în picioare a tuturor ispitelor materiale…”(30)

 În anul 1935, Alexandru Aciu, alături de prof. Valer Moldovan și prof. Octavian Prie, a fost sărbătorit de către conducerea organizației PNȚ din Cluj, la împlinirea a 60 de ani de viață. În discursul rostit cu această ocazie făcea o sinteză a întregii sale activități și crezului politic, un adevărat testament moral-politic: „În viața noastră am râvnit la un singur lucru: să păzim cu sfințenie ceiace în căsuțele noastre am văzut: credință strămoșească, românismul și prietenii. În viață trebuie să te comporți în așa fel cu prietenii tăi, încât să știi că ai prieteni și te poți bizui pe ei. Prieteni buni am avut noi în voi toți. Fără de pilda și ajutorul vostru noi n-am putut ajunge aici. Vă mulțumesc și eu din tot sufletul pentru dragostea ce mi-ați arătat-o și vă asigur de aceleași sentimente”.(31) La banchetul care a avut loc la restaurantul Brânzaș, în discursul său de

Poezie publicată de Alexandru Aciu în Revista ilustrată, în anul 1901

mulțumire pentru cei trei sexagenari, Iuliu Maniu amintea că:

 „Alexandru Aciu a venit în Sălaj ca director de bancă și avocat și s-a ocupat de toate problemele sociale și economice…

 Alex. Aciu a fost tot ce a vrut. Noi care facem politică mare nu ne dăm seama câte peripeții prezintă viața politică pentru cei ce conduc organizații județene. E greu să reziști conflictelor locale și să înglobezi elanurile românești, pentru prosperarea națiunii. Sărbătoritul a condus organizația din Sălaj, spre satisfacția tuturor.

 Fratele Alexandru a fost fruntașul politic care a reprezentat românismul intransigent, și când a venit la Cluj, tot Sălajul, guvernul, noi și minoritarii i-au adus omagii bine-meritate”.(32)

 Pentru meritele sale deosebite, Alexandru Aciu a fost decorat cu „Steaua României”, în grad de Cavaler și cu „Vulturul României”, în grad de Ofițer.

 Director executiv al Băncii „Silvania”, director al Despărțământului Șimleu al ASTREI(33), consilier al Reuniunii Femeilor Române Sălăjene, vicepreședinte al Comitetului diecezan AGRU Oradea, va desfășura și o bogată activitate socială și culturală în Șimleul interbelic. Alexandru Aciu are o viziune unică în privința activității culturale din Sălaj: de a concentra la un loc toate societățile culturale existente în Șimleu(34), idee acceptată de către toți intelectualii, fără deosebire de apartenența politică sau confesională. Banca „Silvania”, prin directorul ei, punea la dispoziție, gratuit, o serie de spații din localul său, în care să se poată întruni toate societățile culturale și să-și unească eforturile în vederea desfășurării unei mai bune propagande culturale și sociale în satele sălăjene, „să cuprindă cu căldură și dragoste românească sufletele, cari poartă dorul sincer de consolidare socială”.(35) Deschiderea oficială a unui astfel de lăcaș de cultură a avut loc pe data de 16 octombrie 1927, în prezența unui public numeros. Sala s-a dovedit a fi neîncăpătoare, iar cuvintele rostite de Alexandru Aciu cu această ocazie sunt relevante pentru a marca importanța acestui moment, dar și pentru a sublinia, totodată, scopul întâlnirii: „Să satisfacem” – spunea el – „demnității noastre naționale, să avem un cuib cald, unde întâlnindu-ne mai des, să facem mai intime legăturile sufletești între membrii societății românești din Șimleu; pe de altă parte unindu-ne puterile să putem susține diferitele noastre instituțiuni din Șimleu, cari din lipsa de interes și sprijin, vegetează numai.”(36)

 Alexandru Aciu, în calitate de membru fondator, a sprijinit și acțiunile culturale ale studenților sălăjeni grupați în Societatea Studenţilor Universitari Sălăjeni (devenită în 1924 Societatea culturală „Sălăjana”), al cărei președinte de onoare era Iuliu Maniu. Despre generația tânără, Alexandru Aciu publica un articol în care amintea că reprezintă cu siguranță viitorul, ea fiind „puterea, forța, încrederea, inima curată, creerul neatins de boale al neamului […] căci sunteți fiii noștri, nădejdea copiilor noștri, cari vor fi sprijiniți de voi […] căci pe voi vă așteaptă oficiul, catedra, averea și munca noastră, să le conduceți, să le păstrați, să le sporiți, prin voi vom învia cei stinși ca pasărea Phoenix …”(37). Le amintea tinerilor că în viață sunt multe obstacole, decepții și deziluzii și îi sfătuia să se păzească de lăcomie, nedreptate, de îngâmfare și de lene, deoarece „ele sunt otrava inimii și sufletului”, îndemnându-i să treacă râzând peste obstacole, păstrându-și inima curată.

 Deși publicistica sa este legată de articolele politice din Gazeta de Duminecă, a cochetat și cu literatura, cu poezia, creând opere care au o notă aparte.

 S-a căsătorit după război cu Elena, născută Fabian, președinta Reuniunii Femeilor Române Sălăjene, profesoară, activistă pe tărâm cultural, educativ și caritabil, una dintre cele mai de seamă reprezentante ale mișcării feministe transilvănene din prima jumătate a secolului XX.

 Născută în comuna Bârsana – județul Maramureș, a fost cea de a doua dintre cele patru fiice ale dascălului Nicolae Fabian. A urmat cursurile Școlii Normale din Cluj și cele ale Institutului Pedagogic Superior din Budapesta, între anii 1894 și 1897, unde s-a specializat în științe pedagogice, limbi străine, istorie și geografie(38).

 După absolvire, și-a început cariera pedagogică în septembrie 1897, la Școala civilă română din Beiuș, transformată mai târziu în Liceul de fete. A activat în Reuniunea Femeilor Române din Beiuș, în cadrul căreia a avut numeroase inițiative, între care cea a înființării bibliotecii Reuniunii. Rămasă văduvă, s-a înrolat în 1919, în timpul campaniei din Ungaria, ca misionară din partea Reuniunii Femeilor Române din Beiuș, îngrijind soldații români răniți în lupte, în spitalele din Oradea. Pentru activitatea depusă a fost decorată de regele Ferdinand cu medalia „Crucea Regina Maria”, clasa a II-a.(39)

 În septembrie 1920 s-a transferat la Școala medie de fete din Șimleu Silvaniei. Între anii 1924 și 1934 a fost președintă a Reuniunii Femeilor Române Sălăjene, calitate în care a desfășurat o prodigioasă activitate culturală și de asistență socială. A susținut misiunea civică a școlii, nevoia de educație morală a femeii, în special a celor care locuiau în mediul rural: „Să luăm în scut clasa trudită a țărănimei, să o ajutăm, să o ridicăm prin instrucții și îndemnuri, deoarece, în funcție de „cum se va ridica inteligența ei, va crește bunăstarea morală și materială a poporului nostru”. Ea a subliniat faptul că femeia a fost nedreptățită veacuri întregi „și de constituție și de sociologie, chiar și de religie”, iar bărbații au fost privilegiați, atât în familie, cât și în societate. În concepția ei, darul cel mai de preț al femeii „și cea mai sfântă chemare a ei” este maternitatea, un dar de la Dumnezeu, de a da „valori morale din sufletul tău aceluia, cui ai dat viață […] nu le-ai schimba pe toate măririle cari te ademenesc de pe arena luptelor politice”. Și erau în acei ani, din păcate, „atâtea suferințe așternute de mizerii, de nefericiri, cari își așteaptă alinarea de la filantropia și generozitatea femeii.”(40)

 Amintim câteva acțiuni de caritate pe care Elena Aciu le-a întreprins alături de soțul său. În cursul anului școlar 1926 – 1927 a pus la dispoziție, alături de alte câteva membre ale Reuniunii, masa de prânz copiilor săraci care locuiau departe de școală, iar în anul următor, prânzul pentru doi elevi de la Școala comercială. A oferit sprijin pentru trei femei în vârstă timp de o jumătate de an, constând în lemne, bani și, în fiecare săptămână, untură și pâine. Cu ocazia ședințelor Cercului cultural al învățătorilor a dat premii pentru elevii din Pericei, Siciu, Bădăcin, Criștelec și Șumal, care au fost incluși în programul cultural-artistic. În urma inundațiilor catastrofale pe care le-a produs râul Crasna în noaptea de 20 decembrie 1925 când peste 100 de familii au rămas fără adăpost, fără alimente și articole de strictă necesitate, președinta RFRS a pornit o amplă acțiune de ajutorare a sinistraților, invitând și celelalte societăți feminine din localitate să facă același lucru. Familia Aciu contribuie cu suma de 1.000 de lei pentru veșmintele bisericești pentru înzestrarea bisericii greco-catolice din Șimleu Silvaniei.

 Cu ocazia celei de a 43-a Adunări generale a Reuniunii Femeilor Române Sălăjene, care a avut loc pe data de 1 decembrie 1924, Elena Aciu trimite o telegramă reginei Maria pe care o roagă să primească Reuniunea „sub grațiosul patronaj al Majestății Voastre”. La data de 19 februarie 1925 mareșalul Curții Regale, generalul de divizie Angelescu, îi răspunde: „Am onoarea a vă comunica că M.S. REGINA a binevoit a acorda Înaltul său Patronaj Reuniunei Femeilor Române Sălăgene din Șimleul-Silvaniei […]”(41).

 Datorită prestigiului de care se bucura președinta, precum și grație relațiilor pe care le întreținea în lumea culturală prin soțul ei, Șimleu a devenit un centru spiritual, fiind gazdă a numeroase manifestări reprezentând evenimente culturale de amploare. În această categorie au fost conferințele, mult savurate de public, susținute de mari personalități ale vremii, mai ales de la Universitatea din Cluj, care au conferențiat la Șimleu: dr. Virgil Bărbat, Nicolaie Drăganu, dr. Silviu Dragomir, Iuliu Moldovan, A. Mieruțiu, Petre Panaitescu, Ion Agârbiceanu.

 În anul 1934, pe data de 1 februarie, după 36 de ani de activitate, Elena Aciu se pensionează. Pentru meritele sale i-a fost conferit Ordinul „Meritul Sanitar”, gradul I.(42)

 În același an, familia Aciu se mută în Cluj, unde dr. Alexandru Aciu fusese numit notar public cu un an înainte: „Plin de demnitate, dar modest. O boală grea, și criza financiară care i-a distrus rezerva materială, destinată familiei sale numeroase, l-a îndemnat să părăsească terenul său de activitate, Șimleul-Silvaniei, și să se mute la Cluj, ca notar public”(43).

 Pe data de 21 mai 1934, de sfinții Constantin și Elena, la Șimleu, se organizează o emoționantă sărbătoare de adio a sălăjenilor față de familia Aciu, la care participă numeroase personalități cu care familia Aciu a colaborat, în frunte cu marele om politic Iuliu Maniu.(44) A fost „omagiul Ardealului închinat unei familii care a ilustrat istoria acestei provincii prin sufletul și sentimentele ei românești, dar și un gest de recunoștință al Sălajului față de românul neînfricoșat, luptătorul vajnic și politicianul, în totdeauna devotat binelui țării”(45).

 La Cluj, Elena Aciu a devenit președintele Comitetului Diecezan Cluj-Gherla al Uniunii Mariane a Femeilor Române Unite.

 Elena Aciu a desfășurat o activitate publicistică susținută, materializată într-o serie de articole care i-au apărut în multe publicații prestigioase ale vremii, precum: Tribuna Literară, Familia, Cosânzeana, Flori de crin, Cele trei Crișuri. În aceste publicații și-a valorificat și talentul ei literar, publicând povestiri și nuvele, unele semnate cu pseudonimele Nușa, Săndica și Florica(46). A scris piese de teatru, în special pentru școlari, dintre care amintim: „Din istoria neamului”(1920); „Maial” (1921); „Ileana Cosânzeana: Feerie melodramatică în trei acte și un tablou” (1922); „O șezătoare” (1922); „Inimi nobile” (1924); „Romana. Piesă națională într-un act pentru școlari și tinerime” (1924); „Bunica. Piesă ocazională pentru serbarea națională de 10 Maiu în 2 acte” (1926); „Rosamunda. Alegorie eucharistică în patru acte și un tablou. Legenda lui Gral prelucrată pentru scenă de Elena dr. Aciu, n. Fabian” (1927); „Visul mamei” (1930); „Cuibul. Piesă ocazională de Paști pentru copiii de la grădiniță, cu cântece și dansuri populare în trei acte” (1935).

 În anul 1937 trimite o lucrare cu caracter monografic referitoare la viața și activitatea mamei marelui om politic Iuliu Maniu, Clara Maniu, la un concurs organizat în cadrul celui de al doilea Congres Internațional „La mère au foyer, ouvrière de progrès humain” („Mama în cămin, făuritoare a progresului uman”) care avea loc în perioada 6 – 21 mai la Paris, ca răspuns la apelul transmis de organizatori tuturor țărilor europene și Statelor Unite ale Americii: „Căutați în țara Dvoastră cel mai frumos exemplu de femeie, de Mamă, realizatoare prin activitate și prestigiu uman și social, fie printre persoanele cunoscute, fie printre acele, ce au trecut în Istorie”.(47) Comitetul organizator a acordat trei premii, dintre care unul a fost decernat scriitoarei Elena Aciu: „Această monografie are meritul de a fi prezentat lumii o icoană de Româncă și Creștină în fața căreia se descopere cucernic tot Ardealul românesc, Țara întreagă: icoana Doamnei Clara Maniu, împodobită cu nimbul muceniciei, pe care a așezat-o la loc de frunte în galeria mamelor providențiale stăruința unei vieți active, devotată muncii creatoare, virtuților străbune”.(48) Amintim că venitul încasat din vânzarea biografiei era destinat Orfelinatului de fete din Șimleu.

 În urma Dictatului de la Viena din data de 30 august 1940, familia Aciu era expulzată din Cluj. Alexandru Aciu primea un post de notar public în Ineu, județul Arad. După 1944 revine la Cluj, unde a îndeplinit funcția de notar public până la desființarea instituției.

 Potrivit istoricului sălăjean dr. Marin Pop, dr. Alexandru Aciu va atrage atenția structurii de represiune a statului comunist care îi va deschide un dosar de urmărire informativă, fiind considerat un potențial pericol pentru stabilitatea regimului. La 23 iulie 1951, informatorul cu nume de cod „Ilie Popescu”raporta organelor de securitate:

 „În fața Tribunalului am întâlnit pe notarul public Aciu Alexandru și am stat de vorbă cu dânsul. S-a plâns că este bolnav și cu greu poate să umble, trăiește foarte greu că biroul nu-i aduce nici un venit și impozitul trebuie să plătească. Se gândește să demisioneze ca să scape de plata impozitului. Întrebându-l ce crede de situația politică,

 ELENA ACIU A DESFĂȘURAT O ACTIVITATE PUBLICISTICĂ SUSȚINUTĂ, MATERIALIZATĂ ÎNTR-O SERIE DE ARTICOLE CARE I-AU APĂRUT ÎN MULTE PUBLICAȚII PRESTIGIOASE ALE VREMII, PRECUM: TRIBUNA LITERARĂ, FAMILIA, COSÂNZEANA, FLORI DE CRIN, CELE TREI CRIȘURI.

dacă nu crede să vină în curând o schimbare? La aceasta mi-a răspuns că nu vede în curând nicio posibilitate de schimbare. Chiar dacă va veni nu va veni deodată ci în mod evolutiv și cei bătrâni nu crede să mai ajungă acele zile. Evenimentele în viitor nu pot fi văzute, și semne de schimbări nu se văd.

 Se plângea de povara bătrâneților, are 76 ani, spune că nu este bine să trăiești așa de mult, e mai bine să mori de tânăr, dacă nu ai răspunderi familiare.”(49)

La 15 septembrie 1951 „Ilie Popescu” completa o nouă notă:

 „Azi fiind Duminică am întâlnit venind de la Catedrală în Piața Malinovschi pe Dr. Alexandru Aciu, notar public. Am stat de vorbă, întrebându-l între altele ce crede de situația politică. A spus că lumea merge înainte după anumite legi ale evoluției sociale și economice și nu se schimbă de pe o zi, pe alta. Trebuie să intervină evenimente excepționale care să schimbe brusc cursul istoriei. Ori, momentan nu sunt semne care să lase a se întrevede o schimbare bruscă. Cine își face iluzii se înșală. A mai spus că nici nu-i place să mai discute și să audă de politică, e mulțumit dacă are cu ce trăi de azi pe mâine, căci viața lui de acum înainte este necaz și chin, fiind bolnăvicioși și el și soția.”(50)

  La 15 ianuarie 1954, dr. Alexandru Aciu se stingea din viață, fiind înmormântat în cimitirul din Cluj într-un nemeritat anonimat. După 1990, în memoria sa, autoritățile locale din Zalău și Șimleu Silvaniei au atribuit numele său pentru două străzi. Soția sa, Elena, va mai supraviețui încă un an.

---

 1 Numele Aciu, des întâlnit în zona Sălajului, provine din limba maghiară: ács și înseamnă „dulgher”, „teslar”.

 2 „Ardealul sărbătorește pe trei vrednici fii ai săi: Prof. Valer Moldovan, prof. Octavian Prie și Alex. Aciu”, România Nouă, Cluj, 19 decembrie 1935, p. 4.

 3 Ibidem, p. 3.

 4 „Figuri clujene: Dr. Alexandru Aciu”, Gazeta Ilustrată, nr. 5, an III, mai 1934, p. 81.

5 Sora sa, Eugenia Vicaș, a fost soția lui Emil Lobonțiu (n. 20 februarie 1893, Boianul Mare – d. 1975, Șimleu Silvaniei) geolog, arheolog, profesor, jurnalist și om politic, fost deputat de Sălaj, președinte al organizației județene a Partidului Național Liberal, prefect și vicepreședinte al Camerei Deputaților.

6 „Figuri clujene…”, art. cit., p. 81.

7 Revista Economică, nr. 13, 30 martie 1918, p. 160 – 161.

8 Unirea, nr. 7, Blaj, 1917, p. 3.

9 Marin Pop, „Sălajul și Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 în memoriile lui Grațian C. Mărcuș”, Alma Mater. Porolissensis, nr. 13 – 14, an IV, Zalău, 2003, p. 38 – 43; Românul, nr. 8, 4/17 noiembrie 1918, p. 2.

10 Biblioteca Despărțământului București al Asociațiunii ASTRA, Marea Unire dela 1918, București, 1943, p. 75.

11 Apud Vasile Vetişanu-Mocanu, Cartea Şimleului, Litera, Bucureşti, 1985, p. 164.

12 Alexandru Aciu, „Sufletul Ardealului la Alba Iulia”, Gazeta de Duminecă, nr. 40, 2 decembrie 1923, p. 1.

13 Linia de demarcație în Transilvania din intervalul 1918 – 1919 a avut rolul de delimitare a zonei de contact dintre trupele Antantei și cele ale Ungariei. Această linie a avut un scop strict militar de separare geografică provizorie, urmând ca linia politică definitivă (frontiera) să fie fixată prin tratativele de pace ulterioare. Stabilită în luna ianuarie 1919 în Sălaj pe linia: Hodod-Ţigani (azi Crişeni) – Zalău-Vârşolţ-Ciucea.

14 Alexandru Aciu, „Șimleu sub linie demarcațională”, în Tiron Albani, Douăzeci de ani de la Unire, Oradea, 1938, p. 316 – 317.

15 Viorel Ciubotă, „Documente inedite privind schimbul de ostatici de la Tiszafured din 23 mai 1919”, în Satu Mare. Studii și comunicări, nr. XV – XVI, 1998 – 1999, p. 371.

16 Sebastian Stanca, Contribuția preoțimei române din Ardeal la răsboiul pentru reîntregirea neamului (1916-1919), Institutul de Arte Grafice, Editura și Librărie „Cartea Românească” S.A., Cluj, 1925, p. 152.

17 Ibidem, p. 18 – 19.

18 Viorel Ciubotă, op. cit., p. 389.

19 Alexandru Aciu, „Șimleu sub linie demarcațională”, în Tiron Albani, Douăzeci de ani de la Unire, Oradea, 1938, p. 316 – 317.

20 Elena Aciu, Clara Maniu, Cluj, Tipografia Cartea Românească, 1938, p. 55.

21 Daniel-Victor Săbăceag, „Considerații despre trecerea instituțiilor juridice din Sălaj sub administrație românească în anul 1919”, la https://www. caietesilvane.ro/articole/3690/Consideratii-despre-trecerea-institutiilor-juridice-din-Salaj-sub-administratie-romaneasca-in-anul-1919.html, accesat la 2 iulie 2019.

22 Gazeta Oficială publicată de Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria, nr. 1, 1/14 Decembrie 1918, Sibiu, p. 1.

23 Idem, nr. 11, 22 februarie 1919, p. 12 – 13.

24 Gheorghe Iancu, Justiție românească în Transilvania (1919), Ecumenica Press, Cluj-Napoca, 2006, p. 393 – 394.

25 Ibidem, p. 394 – 395.

26 Apud Daniel-Victor Săbăceag, op. cit.

27 Primul număr a apărut la Tipografia Victoria din Șimleu Silvaniei, pe data de 11 aprilie 1920 și avea ca proprietar-director pe Ioan Deleu, iar Grigore Avram era redactor-responsabil. Deși apare în aceeași localitate ca și gazeta cu același nume din anii 1904 – 1911, nu se poate spune că ar fi o continuare a acesteia, deoarece începe cu anul I de apariție. Începând cu nr. 2/1924, proprietar și responsabil al ziarului devine Alexandru Aciu, iar Ioan Deleu, director. Începând cu nr. 51-52 din 21 decembrie 1924, Ioan Deleu părăsește redacția, Alexandru Aciu devenind proprietar și redactor responsabil, iar redacția era formată dintr-un comitet.

28 Gazeta de Duminecă, nr. 24, 19 iunie 1927.

29 „Figuri clujene…”, art. cit., p. 81.

30 Apud Dănuț Pop, „Consiliul județean între anii 1930 – 1940. Aspecte privind administrația județului Sălaj în perioada interbelică (II)”, la https:// www.caietesilvane.ro/articole/2937/Consiliul-judetean-intre-anii-1930-1940.html, accesat la 2 iulie 2019.

31 Patria, nr. 289, 18 decembrie 1935.

32 „Ardealul sărbătorește pe trei vrednici fii ai săi: Prof. Valer Moldovan, prof. Octavian Prie și Alex. Aciu” în România Nouă, Cluj, 19 decembrie 1935, p. 4.

33 De acest despărţământ aparţineau 30 de comune, cu 15 agenturi şi 22 de biblioteci.

34 La acea dată, în Șimleu, existau mai multe societăți culturale, și anume: Despărțământul ASTREI, Reuniunea Femeilor Române Sălăjene, Societatea Praporgescu și Casina Română.

35 Anuarul Reuniunii Femeilor Române Sălăjene. 1925 – 1929, Șimleu Silvaniei, Tipografia Lazăr, 1929, p. 2 – 3.\

36 Ibidem.

37 Apud Marin Pop, „Alexandru Aciu, personalitate sălăjeană marcantă din generația Marii Uniri”, http://www.graiulsalajului.ro/alexandru-aciupersonalitate- salajeana-marcanta-din-generatia-marii-uniri-a-61354, „Cultură și politici culturale în viața și opera Elenei Aciu (1875 – 1955)”, http:// tara-barsei.ro/wp-content/uploads/2008/12/pop2006.pdf, accesate la 2 iulie 2019.

38 Gazeta de Duminecă, nr. 7 – 10, 3 iunie 1934, p. 2.

39 Anuarul Reuniunii Femeilor Române Sălăjene. 1925 – 1929, Șimleu Silvaniei, Tipografia Lazăr, 1929, p. 83.

40 Ibidem, p. 18 – 21; 57 – 58.

41 Ibidem, p. 49 – 50.

42 „Elena Aciu”, Gazeta Ilustrată, nr. 6 – 7, an III, iunie 1934, p. 104.

43 „Figuri clujene: Dr. Alexandru Aciu”, Gazeta Ilustrată, nr. 5, an III, mai 1934, p. 81.

44 Gazeta de Duminecă, nr. 7 – 10, 3 iunie 1934, p. 1.

45 „Elena Aciu”, Gazeta Ilustrată, nr. 6 – 7, an III, iunie 1934, p. 104.

46 Ibidem.

47 Elena Aciu, op. cit., p. 3 – 5.

48 Ibidem, p. 6.

49 Apud Marin Pop, op. cit.

50 Ibidem.