Întrebată fiind care este secretul succesului
instituției noastre, am răspuns, parafrazându-l pe Seneca: Succesul, în mare
parte, stă în voință și perseverență.
Apelând la același mare
Rezumat
Sezina succesorală a supravieţuit şi reformei Codului civil din 2011, ceea ce poate constitui o dovadă a existenţei unei utilităţi actuale a acestei instituţii, în pofida unor opinii care îi contestă foloasele. De altfel, se pare că nu utilitatea sezinei ar trebui pusă la îndoială, ci modalitatea în care această instituţie este pusă în aplicare. Or, în această privinţă, dezamăgirea este deplină, căci legiuitorul a ignorat cu bună ştiinţă multe dintre controversele pe care doctrina le sesizase cu privire la sezină în ultimele secole.
Practica notarială – în acord, uneori, şi cu legislaţia care pretinde ca drepturile moştenitorilor sezinari să fie constatate printr-un certificat de moştenitor, ceea ce, evident, reprezintă o contradicţie – pare să fi „simplificat” destul de mult problematica, căci, de regulă, notarul nu acceptă ca interlocutor într-un act juridic de administrare un moştenitor sezinar, ci, mai degrabă, urmează regulile din materia administrării coproprietăţii, solicitând, în prealabil, constatarea drepturilor şi a calităţii moştenitorilor printr-un certificat de moştenitor. Problemele sunt însă mult mai diverse. Adevărul este că nu există un motiv întemeiat pentru a arunca, din nou, în istorie o instituţie succesorală tradiţională, doar pentru faptul că legiuitorul a ignorat-o.
Spre deosebire de administrarea unei coproprietăţi, al cărei izvor îl constituie actul juridic şi unde, prin ipoteză, titularii coproprietăţii şi întinderea drepturilor fiecăruia sunt cunoscute din chiar momentul naşterii stării de coproprietate, administrarea patrimoniului succesoral prezintă o particularitate dată de sezina succesorală. Acestei instituţii de drept succesoral pare că îi sunt indiferenţi titularii indiviziunii şi puterile lor de administrare, aşa cum acestea sunt recunoscute de normele care reglementează gestiunea coproprietăţii.
Administrarea succesiunii de către succesibilii sezinari prezintă două particularităţi importante.
În primul rând, exercitarea sezinei este independentă de opţiunea succesorală, astfel încât un moştenitor sezinar care îndeplineşte acte de administrare şi care nu a acceptat astfel tacit succesiunea are dreptul să renunţe la succesiune şi, dacă o va face, atunci sezina sa se pierde cu caracter retroactiv. Care va fi soarta actelor de administrare pe care le-a putut încheia în acest timp?
Apoi, dat fiind caracterul indivizibil recunoscut al sezinei, un moştenitor sezinar are dreptul, în principiu, să încheie acte de administrare cu privire la întreg patrimoniul succesoral, deşi drepturile sale succesorale nu sunt concretizate încă. Or, tocmai această putere (cvasiabsolută) vine să contrazică regulile din materia administrării coproprietăţii.
Cuvinte-cheie: sezină, administrarea succesiunii, moştenitori sezinari
Spre deosebire de administrarea unei coproprietăţi, al cărei izvor îl constituie actul juridic şi unde, prin ipoteză, titularii coproprietăţii şi întinderea drepturilor fiecăruia sunt cunoscute din chiar momentul naşterii stării de coproprietate[1], administrarea patrimoniului succesoral prezintă o particularitate dată de sezina succesorală. Acestei instituţii de drept succesoral pare că îi sunt indiferenţi titularii indiviziunii şi puterile lor de administrare, aşa cum acestea sunt recunoscute de normele care reglementează gestiunea coproprietăţii.
Cum interacţionează regulile privind administrarea coproprietăţii cu dreptul de administrare al moştenitorilor sezinari? Mai concret, care este întinderea dreptului de administrare al moştenitorilor sezinari?
Administrarea succesiunii de către succesibilii sezinari prezintă două particularităţi importante.
În primul rând, exercitarea sezinei este independentă de opţiunea succesorală, astfel încât un moştenitor sezinar care îndeplineşte acte de administrare şi care nu a acceptat astfel tacit succesiunea are dreptul să renunţe la succesiune şi, dacă o va face, atunci sezina sa se pierde cu caracter retroactiv. Care va fi soarta actelor de administrare pe care le-a putut încheia în acest timp?
Apoi, dat fiind caracterul indivizibil recunoscut[2] al sezinei, un moştenitor sezinar are dreptul, în principiu, să încheie acte de administrare cu privire la întreg patrimoniul succesoral, deşi drepturile sale succesorale nu sunt concretizate încă. Or, tocmai această putere (cvasiabsolută) vine să contrazică regulile din materia administrării coproprietăţii[3].
Sezina este dreptul pe care îl au descendenţii, ascendenţii privilegiaţi şi soţul supravieţuitor de a exercita stăpânirea de fapt asupra moştenirii, de a administra patrimoniul succesoral şi de a exercita drepturile şi acţiunile defunctului, încă de la data deschiderii succesiunii, fără nicio formalitate. Sezina este un beneficiu al legii, căci titularii sezinei nu au nevoie de nicio recunoaştere prealabilă, judecătorească sau notarială, putând intra singuri în stăpânirea bunurilor succesorale[4].
În doctrină s-a arătat că, în perioada, uneori, tumultoasă şi nesigură care urmează decesului, trebuie distins între titularii drepturilor succesorale şi exerciţiul drepturilor succesorale[5].
Moştenitorilor sezinari li se conferă, anticipat, exerciţiul drepturilor succesorale, încă de la deschiderea succesiunii, deşi drepturile lor succesorale se vor concretiza, ulterior, pe durata termenului de opţiune succesorală. Astfel, sezina nu se confundă cu proprietatea. Un moştenitor sezinar nu este un moştenitor acceptant. El conservă dreptul de a opta succesoral[6]. A judeca contrariul ar însemna că, în dreptul românesc, există o categorie de moştenitori necesari, obligatorii, care, prin faptul acordării sezinei, ar fi moştenitori de drept.
Unde se găseşte justificarea sezinei?[7] De ce toţi moştenitorii, fie că sunt legali, fie că sunt testamentari, dobândesc dreptul de proprietate asupra succesiunii de la data deschiderii sale, dar nu toţi dobândesc şi posesia? Se observă că legiuitorul face o distincţie de tratament între transmiterea proprietăţii şi transmiterea posesiei succesiunii. O dublă ameninţare poate privi, cel puţin teoretic, succesiunea: pe de-o parte, anumite persoane pot pretinde abuziv drepturi, de natură legală sau testamentară, asupra succesiunii. Până la verificarea calităţii sau titlului invocat de aceşti pretinşi succesori, ei nu au stăpânirea succesiunii. Pe de altă parte, poate interveni o anumită dezordine în administrarea patrimoniului succesoral, existând pericolul pierderii, sustragerii sau proastei administrări a drepturilor şi a bunurilor defunctului. Unii moştenitori pot să nu aibă cunoştinţă de decesul autorului lor, după cum alţii pot intenţiona să renunţe la succesiune, nefiind interesaţi de gestiunea şi de conservarea patrimoniului succesoral. În orice caz, un legatar cu titlu universal sau cu titlu particular nu va fi interesat să administreze bunurile care nu-i revin în temeiul legatului. Nu în ultimul rând, şi terţii au nevoie de un interlocutor cu puteri asupra întregului patrimoniu, până la clarificarea titularilor drepturilor succesorale.
Din aceste motive, legiuitorul acordă stăpânirea şi administrarea patrimoniului succesoral fără nicio formalitate soţului supravieţuitor şi unor moştenitori legali, care au o legătură apropiată de rudenie cu defunctul, care nu ar putea fi lesne uzurpată[8]. Aceşti succesori sunt cei care vor verifica titlul sau calitatea invocată de alţi pretinşi succesori, cu precădere testamentari, asupra succesiunii. Apoi, nu trebuie uitat faptul că o justificare a sezinei se putea găsi şi în durata termenului de opţiune succesorală, care, la origine, era de 30 ani, atât în Codul Napoleon, cât şi în Codul civil român de la 1865, timp în care moştenitorii nu puteau fi constrânşi să opteze. Aşadar, este o perioadă de incertitudine foarte mare cu privire la numărul şi întinderea drepturilor moştenitorilor, timp în care patrimoniul succesoral trebuia conservat şi administrat. Azi, sezina îşi mai găseşte o justificare în cazul dreptului succesoral francez, unde termenul de opţiune succesorală este de zece ani. În dreptul succesoral românesc, unde termenul de opţiune succesorală a fost, începând din anul 1951[9], unul foarte scurt (şase luni), azi fiind de un an, sezina îşi păstrează, în continuare, o utilitate, dar mai scăzută, din perspectiva – credem – a asigurării „poliţiei” succesorale[10].
O consecinţă firească a acordării stăpânirii asupra patrimoniului succesoral o reprezintă administrarea succesiunii, căci cel care are stăpânirea şi este titularul acţiunilor defunctului trebuie să aibă şi administrarea succesiunii[11]. Moştenitorul sezinar va administra, astfel, inclusiv bunurile care fac obiectul unor legate, până la predarea acestora. Iar moştenitorul rezervatar, chiar exheredat direct sau indirect, va administra, de asemenea, întreg patrimoniul succesoral, până la predarea legatului sau legatelor[12].
Problema care ne preocupă – a întinderii dreptului de administrare al moştenitorilor sezinari – se referă la caracterul indivizibil sau divizibil al sezinei. Dacă este un singur moştenitor sezinar, atunci nu se pun probleme deosebite în acestă privinţă. Ce se întâmplă însă când sunt mai mulţi moştenitori sezinari şi aceştia nu se înţeleg cu privire la exercitarea sezinei, de exemplu, cu privire la încheierea unor acte de administrare?
Deşi doctrina românească a fost împărţită în această privinţă, se apreciază că sezina are caracter indivizibil, adică are ca obiect o universalitate, întreg patrimoniul succesoral[13].
Indivizibilitatea sezinei rezultă chiar din scopul pentru care legiuitorul a instituit-o, acela de a conserva patrimoniul succesoral. De aceea, fiecare moştenitor sezinar este învestit cu posesiunea totală a succesiunii; în caz contrar, fiecare moştenitor ar fi avut interes exclusiv în administrarea părţii sale ereditare, iar aceasta nici nu poate fi cunoscută înainte de partaj. Dar, pentru a conserva o parte, trebuie conservat mai întâi întregul[14].
Într-o altă opinie, ar trebui distins între două situaţii[15]:
1) într-o ipoteză, atunci când neînţelegerile dintre moştenitorii sezinari ar avea ca sursă pasivitatea sau dezinteresul unuia sau unora dintre ei, trebuie să se urmărească cu prioritate scopul de conservare a succesiunii pentru care este acordată sezina şi să se dea dreptul oricărui moştenitor sezinar să exercite indivizibil sezina, cu privire la întreg patrimoniul succesoral;
2) într-o a două ipoteză, atunci când neînţelegerile dintre moştenitorii sezinari ar avea ca sursă un dezacord expres cu privire chiar la actele care urmează să fie întocmite, sezina nu s-ar putea exercita indivizibil.
Indivizibilitatea sezinei produce mai multe consecinţe:
1) în primul rând, dă dreptul moştenitorului sau moştenitorilor sezinari să stăpânească material, efectiv, bunurile care au aparţinut defunctului (de exemplu, să continue să locuiască într-un imobil care a aparţinut defunctului, să folosească maşina defunctului) şi să exercite imediat drepturile care au aparţinut defunctului, să asigure paza bunurilor succesorale, să continue gestiunea drepturilor defunctului şi aceasta fără a se cerceta calitatea lor de proprietari;
2) permite moştenitorului sezinar, ale cărui drepturi se întind asupra întregului patrimoniu succesoral, să ceară să i se predea un bun aflat în posesia unui terţ, şi aceasta chiar dacă moştenitorul sezinar nu are niciun drept asupra respectivului bun (de exemplu, bunul face obiectul unui legat cu titlu particular);
3) dacă sunt mai mulţi moştenitori sezinari, atunci unul singur sau unii moştenitori sezinari pot exercita acte de administrare având ca obiect toată succesiunea şi nu corespunzător cotelor lor succesorale, aceasta constituind o excepţie importantă de la regula majorităţii instituită de art. 641 alin. (1) C. civ.[16].
Dacă sezina are caracter indivizibil şi are ca obiect întreg patrimoniul succesoral, atunci se pare că nu numai regula majorităţii instituită de art. 641 alin. (1) C. civ. în materia actelor de administrare a bunurilor deţinute în coproprietate, dar, evident, nici dispoziţiile art. 641 alin. (2) şi (3) C. civ. nu-şi vor putea găsi aplicarea în cazul moştenitorilor sezinari.
Dacă sezina s-ar exercita corespunzător drepturilor succesorale, acestea ar trebui, prin ipoteză, să fie concretizate şi chiar constatate, pe cale judecătorească sau notarială anterior acordării sezinei (sic!) sau la momentul exercitării acesteia. Or, specificul sezinei constă tocmai în favoarea şi în caracterul ei excepţional de a transmite de drept posesia anumitor succesibili, independent şi mai înainte de concretizarea drepturilor lor succesorale, prin acceptarea succesiunii. O exercitare a sezinei potrivit cotelor succesorale şi cu respectarea, deci, a regulii majorităţii instituite de art. 641 alin. (1) C. civ. este imposibilă, din moment ce nici nu se cunosc drepturile succesorilor[17].
Credem însă că unele distincţii pot fi făcute, deşi este adevărat că legiuitorul din 2011 a manifestat un dezinteres nejustificat faţă de această problemă.
La baza acordării sezinei unor moştenitori legali, adică a stăpânirii în fapt, acordată anticipat, stau raţiuni de utilitate. Este firesc, în aceste condiţii, ca administrarea să aibă ca obiect întreaga succesiune, astfel încât un singur moştenitor sezinar să poată încheia singur acte de administrare. Totuşi, după clarificarea numărului şi a calităţii moştenitorilor, fie legali, fie testamentari[18], administrarea bunurilor comune trebuie să urmeze regulile din materia administrării coproprietăţii pe cote-părţi. De asemenea, şi folosinţa bunurilor comune trebuie să se facă respectând drepturilor celorlalţi coproprietari. Suntem de părere că modalitatea de exercitare indivizibilă a sezinei nu poate dura până la ieşirea din indiviziune, pentru că ar contrazice drepturile succesorilor – constatate definitiv – asupra bunurilor comune potrivit cotelor-părţi pe care le deţin. Un moştenitor nu poate constrânge (şi nici nu are nevoie) pe ceilalţi moştenitori să accepte succesiunea. Dar, după împlinirea termenului de opţiune succesorală, el nu poate ignora numărul şi drepturile comoştenitorilor[19], atunci când se decide, invocând calitatea de sezinar, să îndeplinească acte de administrare privind bunurile succesorale. Dacă faptul renunţării la o succesiune este concretizat într-un act juridic expres, şi care poate fi, în principiu, lesne cunoscut[20], faptul acceptării succesiunii (tacite sau chiar exprese, atunci când nu este făcută printr-un act autentic) de către un comoştenitor este mai greu de aflat. Cu toate acestea, nimic nu-l împiedică pe un moştenitor să clarifice, pe cale notarială sau judecătorească, chestiunea întinderii drepturilor sale succesorale (şi, indirect, ale comoştenitorilor), după împlinirea termenului de opţiune succesorală[21]. A continua să administreze singur patrimoniul succesoral în temeiul prerogativelor date de indivizibilitatea sezinei, ignorând drepturile celorlalţi (posibili) comoştenitori, ar putea constitui un abuz. Chiar şi dacă se consideră singurul moştenitor, acest fapt trebuie să poată fi dovedit, în condiţiile legii, urmând procedura notarială sau judecătorească.
În doctrină se mai arată că sezina are un caracter provizoriu, până la „clarificarea problemelor legate de stabilirea succesibililor care vin efectiv la moştenire”[22]. Un alt autor arătase, de asemenea, că succesiunea trebuie să fie conservată „în aşteptarea manifestării opţiunii succesorale a succesibililor”[23]. Într-o altă opinie, sezina nu ar supravieţui momentului în care sunt concretizate drepturile moştenitorilor, astfel încât ulterior acestui moment moştenitorii ar administra patrimoniul succesoral, nu în calitate de sezinari, ci în temeiul prerogativelor pe care le conferă însuşi dreptul de proprietate, dobândit prin succesiune[24].
O observaţie trebuie făcută în ceea ce priveşte moştenitorii nesezinari. Aceştia dobândesc sezina tocmai prin eliberarea certificatului de moştenitor. Or, certificatul de moştenitor se poate elibera, la solicitarea acestora, oricând (înainte sau după împlinirea termenului de opţiune succesorală), iar, de la data eliberării acestuia şi cu efect retroactiv, moştenitorii legali nesezinari dobândesc sezina. Dar, tocmai prin faptul parcurgerii procedurii succesorale notariale, se cunosc, cu exactitate, numărul şi întinderea drepturilor acestora. Din acest moment, moştenitorii legali nesezinari exercită stăpânirea de fapt asupra moştenirii chiar în considerarea calităţii lor dovedite de moştenitori. Aceasta înseamnă că, în ceea ce îi priveşte, instituţia sezinei pare să fie inutilă.
Dacă
recunoaştem, aşadar, că, în concepţia legiuitorului, sezina, o instituţie sui generis proprie dreptului
succesoral, supravieţuieşte, cel mai târziu, până la ieşirea din indiviziune,
atunci rămâne măcar să ne interogăm cu privire la modul de exercitare al
acesteia, după ce drepturile succesorilor sunt cunoscute sau ar trebui să fie
cunoscute.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că sezina nu
poate fi exercitată în acelaşi mod de la data deschiderii succesiunii şi până
la ieşirea din indiviziune, deoarece ar paraliza în totalitate regulile privind
administrarea coproprietăţii. Drepturile unui moştenitor sezinar par a fi mult
mai întinse decât drepturile unui singur coproprietar în ceea ce priveşte
dreptul de administrare şi dreptul de folosinţă al bunurilor comune. De altfel,
legiuitorul afirmă că moştenitorii sezinari au dreptul de administrare, dar nu
afirmă şi cum acesta ar trebui exercitat.
[1] Fac excepţie anumite stări de coproprietate atipice, unde întinderea drepturilor coproprietarilor nu este cunoscută la momentul naşterii stării (de exemplu, terenurile reconstituite pe numele mai multor persoane, în temeiul Legii nr. 18/1991), urmând a fi stabilită de către coproprietari. În orice caz, nu se poate considera că, până la determinarea cotelor-părţi, ar exista o stare de devălmăşie (şi nu de coproprietate), căci aceasta nu poate avea ca izvor decât legea şi actul juridic – care să o prevadă expres, or Legea nr. 18/1991 nu a reglementat proprietatea devălmaşă. În situaţiile în care terenurile au fost reconstituite pe numele moştenitorilor foştilor membri cooperatori, întinderea cotelor-părţi este dată de întinderea drepturilor succesorale ale acestora.
[2] Legiuitorul din 2011 a neglijat unele aspecte controversate în ceea ce priveşte sezina şi care ar fi putut face obiectul unor reglementări amănunţite, de exemplu: caracterul divizibil sau indivizibil, durata sezinei sau soarta actelor îndeplinite de un moştenitor sezinar dacă acesta renunţă apoi la succesiune.
[3] Art. 641 alin. (1) C. civ.: „Actele de administrare, precum încheierea sau denunţarea unor contracte de locaţiune, cesiunile de venituri imobiliare şi altele asemenea, cu privire la bunul comun, pot fi făcute numai cu acordul coproprietarilor ce deţin majoritatea cotelor-părţi.”
[4] M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul Republicii Socialiste România, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1966, p. 60.
[5] M. Grimaldi, Droit civil. Successions, 7e édition, 2017, Litec, Paris, p. 317.
[6] Bineînţeles că numai în măsura în care, prin exercitarea, de exemplu, a unor acte de administrare, nu şi-a însuşit tacit calitatea de moştenitor.
[7] Originea sezinei nu se află în dreptul roman, ci în vechile cutume ale diferitelor regiuni ale Franţei. Acestea au luat naştere sub imperiul regimului feudal şi au fost influenţate de acesta. La baza reglementării sezinei stau abuzurile feudale, astfel încât a căuta un eventual izvor al sezinei în relaţiile de familie este inutil. În epocă, nu existau bunuri care să nu aparţină unui senior, astfel încât orice persoană avea un stăpân sau un suzeran. Ce se întâmpla cu bunurile vasalului la decesul său? Intrau în posesia seniorului. Dar proprietatea acestor bunuri revenea, în mod firesc, moştenitorilor defunctului. Aceştia trebuia însă se se adreseze seniorului pentru a-i plăti drepturile corespunzătoare, iar acesta le transmitea, în schimb, posesia bunurilor succesorale. Era o învestitură oficială. Aşadar, prima sezină a aparţinut seniorului (Servus mortuus saisit dominum vivum). Dar legiştii, inamici ai feudalităţii, au reconfigurat sezina împotriva seniorilor şi a abuzurilor acestora. La ce bun ca posesia să fie transmisă seniorului, pentru ca mai apoi acesta să o transmită succesorilor defunctului? Nu era mai simplu ca sezina să fie transmisă direct moştenitorilor? Astfel, s-a născut sezina în favoarea moştenitorului celui mai apropiat (potrivit celebrului art. 318 al Cutumei Parisului: „Le mort saisit le vif, son hoir le plus proche et habile à lui succéder”). Moştenitorul nu trebuia să se mai adreseze nici seniorului, nici judecătorului, pentru a avea posesia moştenirii. De ce a fost totuşi menţinută ficţiunea sezinei, de Codul Napoleon, într-o epocă în care nu se mai punea problema abuzurilor seniorilor? Din raţiuni de utilitate. Cineva trebuie să administreze patrimoniul succesoral şi, în mod firesc, această sarcină trebuie să revină succesibililor legali cei mai apropiaţi de defunct şi care sunt chemaţi, în temeiul legii, să-l moştenească, indiferent de cum vor opta succesoral, F. Laurent, Principes de droit civil français, 5e édition, 1893, Bruxelles/Paris, vol. IX, p. 270 – 271.
[8] Legitimitatea calităţii de succesibil, în gradul de rudenie prevăzut de legiuitor, este suficient de puternică pentru a nu se impune o însezinare oficială sau un control special. De aceea, în materie succesorală, sezina se acordă de drept. Niciun formalism nu este necesar pentru a poseda patrimoniul succesoral de către moştenitorii sezinari, W. Dross, La saisine successorale, La revue du notariat Defrénois, nr.7 din 15 aprilie 2004, p. 471.
[9] Art. 5 din Decretul nr. 88 din 1951.
[10] În sensul că sezina nu se justifică în dreptul succesoral românesc, I. Popa, Curs de drept succesoral, Universul Juridic, București, 2008, p. 329.
[11] F. Laurent, op. cit., vol. IX, p. 274.
[12] Din moment ce legiuitorul a preferat moştenitorul legal rezervatar şi i-a acordat încredere şi întâietate titlului legatarului, care poate fi contestat, în timp ce drepturile succesorale ale moştenitorului rezervatar sunt incontestabile, este firesc ca sezina să se exercite asupra întregului patrimoniu, F. Laurent, op. cit., vol. IX, p. 281. Apoi, cum am precizat, legatarul nici nu ar avea vreun interes să administreze partea din patrimoniul succesoral sau acele bunuri care nu îi revin.
[13] D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile şi liberalităţile. C. H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 510; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Editura Actami, Bucureşti, 1999, p. 526. Contra, în sensul că sezina se exercită de către moştenitorul sau moştenitorii sezinari proporţional cu drepturile succesorale, fiind divizibilă, M. Eliescu, op. cit., p. 64. Şi doctrina franceză se pronunţă în sensul caracterului indivizibil al sezinei, în acord cu deciziile Curţii de Casaţie, M. Grimaldi, op. cit., p. 331 şi urm.; M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français, Paris, LGDJ, 1923, tom IV, p. 266 – 267.
[14] F. Laurent, op. cit., vol. IX, p. 285.
[15] Fr. Terré, Y. Lequette, Droit civil. Les successions. Les liberalités, Paris, Dalloz, 1997, p. 567 – 568.
[16] În sensul că, într-adevăr, exercitarea indivizibilă a sezinei contrazice regulile din materia administrării coproprietăţii, M. Grimaldi, op. cit., p. 331, nota 97. În orice caz, moştenitorul sezinar care, de exemplu, culege singur fructele sau încasează o creanţă nu are prin aceasta dreptul la totalitatea acestora, ci este obligat să remită celorlalţi moştenitori partea acestora corespunzătoare drepturilor lor succesorale, M. Grimaldi, op. cit., p. 333; F. Laurent, op. cit., vol. IX, p. 278.
[17] Din moment ce sezina nu are nicio legătură cu titularii drepturilor succesorale, ci cu exerciţiul drepturilor succesorale, a impune ca aceasta să se exercite potrivit drepturilor succesorale reprezintă o contradicţie.
[18] Evident că sezina nu se mai poate exercita asupra bunurilor care au fost predate legatarilor.
[19] Mai bine spus, nu poate ignora caracterul incert al însuşi dreptului său succesoral, atât timp cât nu cunoaşte cum au optat ceilalţi comoştenitori.
[20] Renunţarea la o succesiune nu poate fi făcută decât prin act autentic [art. 1.120 alin. (2) C. civ.], iar declaraţia de renunţare la succesiune se înscrie în RNNEOS [art. 1.120 alin. (3) C. civ.]. Faptul renunţării unui comoştenitor poate fi aflat de către un comoştenitor cu ocazia deschiderii procedurii succesorale notariale şi a efectuării verificărilor prevăzute de lege de către notarul public în registrele electronice notariale.
[21] Procedura notarială succesorală este voluntară, iar moştenitorii nu au o obligaţie legală pentru a o urma într-un anumit termen de la data deschiderii moştenirii. De altfel, drepturile succesorale ale moştenitorilor se consolidează sau se pierd, pe durata termenului de opţiune succesorală, independent de parcurgerea sau nu a procedurii succesorale notariale. Certificatul de moştenitor, indiferent de data eliberării, atestă calitatea şi drepturile moştenitorilor asupra patrimoniului succesoral, încă de la data deschiderii moştenirii, dar nu constituie, în principiu, o condiţie pentru a administra patrimoniul succesoral. Cu toate acestea, în practică, un terţ care va contracta cu unul sau cu mai mulţi moştenitori, cu privire la bunurile succesorale, va putea pretinde, chiar şi pentru acte de administrare, să cunoască întinderea exactă a drepturilor succesorale stabilită printr-un certificat de moştenitor.
[22] D. Chirică, op. cit., p. 507.
[23] F. Laurent, op. cit., vol. IX, p. 291.
[24] În acest sens, I. Popa, Stăpânirea de fapt asupra moştenirii. Sezina, în Revista Română de Drept Privat, nr. 4/2013.
Întrebată fiind care este secretul succesului
instituției noastre, am răspuns, parafrazându-l pe Seneca: Succesul, în mare
parte, stă în voință și perseverență.
Apelând la același mare
Notar public Raluca BUNEACamera Notarilor Publici București
Răzvan Dincă este conferențiar universitar doctor în cadrul Facultății de Drept a Universității din București și fost