Rezumat

Execuţiunea testamentară are un caracter neutru, în sensul că nu are nicio influenţă asupra transmisiunii succesorale, nu aduce atingere dreptului de proprietate al moştenitorilor. Or, această neutralitate constituie un ghid pentru executorul testamentar şi, în acelaşi timp, îi trasează limitele puterilor sale, dincolo de care ar ieşi din cadrul execuţiunii testamentare. Intervenţia executorului este legată strâns de executarea testamentului, fiind accesorie acestuia. De aceea, ineficacitatea dispoziţiilor testamentare lasă fără obiect misiunea executorului testamentar.

Noul Cod civil (NCC) utilizează noţiunea de „puteri” ale executorului testamentar fără să o definească. Prin puteri se înţelege „aptitudinea de origine legală, judecătorească sau convenţională de a exercita drepturile altei persoane (fizice sau juridice) şi de a acţiona în numele acesteia în limitele investiturii”. Această definiţie se apropie de ideea de reprezentare, care are rolul de a diferenţia noţiunea de putere de cea de drepturi subiective, acestea din urmă exercitându-se în interesul propriu al titularului. Executorul, neputând să fie complet asimilat unui mandatar al testatorului (cu atât mai puţin al moştenitorilor legali sau al legatarilor), acţionează în numele său propriu şi în virtutea  drepturilor proprii care i-au fost conferite. Este adevărat însă că el nu acţionează în interesul său. Puterile executorului testamentar sunt consecinţa unei misiuni, ele sunt îndreptate în vederea realizării unui obiectiv. De aceea, orice putere care nu corespunde îndeplinirii misiunii sale trebuie să-i fie refuzată.

S-a afirmat că executorul testamentar poate fi atât spectator, cât şi executant al dispoziţiilor testamentare. În prima postură, el nu are, de fapt, puteri de executare, ci numai de control, de supraveghere a modului de executare a dispoziţiilor testamentare de către moştenitorii legali sau alte persoane abilitate. În a doua postură, el participă activ la executarea dispoziţiilor testamentare.

În orice caz, de lege lata, executorul testamentar are, în continuare, puteri reduse. Despre puterile pe care legiuitorul din 2011 le-a concentrat în art. 1.080 Cod civil (C. civ.) putem spune că reprezintă o reluare, dar şi un amestec al puterilor executorului cu sezină, respectiv fără sezină, reglementate de Codul civil de la 1865.

Cuvinte-cheie: administrare, succesiune, executor testamentar, sezină, puteri

1. Perspectivă generală a Noului Cod civil cu privire la puterile executorului testamentar

1. 1. Dreptul de administrare

Executorul testamentar este un intrus succesoral. Credem că, pornind de la această afirmaţie, care caracterizează şi azi atitudinea temătoare a legiuitorului, trebuie privită instituţia execuţiunii testamentare, precum şi puterile executorului testamentar, astfel cum au fost reglementate în Noul Cod civil.

Deşi Noul Cod civil pare că are o viziune globală asupra execuţiunii testamentare, renunţând la cele două tipuri de execuţiune testamentară (cu sau fără sezină), în realitate, concepţia noului legiuitor din 2011 nu a modificat radical situaţia juridică a execuţiunii testamentare şi nici puterile executorului testamentar, astfel cum acestea erau reglementate sub imperiul Vechiului Cod civil. Această instituţie a scăpat, nemeritat, atenţiei legiuitorului, care ar fi avut ocazia unei analize de amploare.

Fără a mai distinge după cum acestuia i-a fost sau nu acordată posesiunea bunurilor mobile de către testator^[1], noţiune oricum imprecisă în cazul executorului testamentar şi care nu se suprapunea cu sezina moştenitorilor în linie dreaptă (art. 653 Vechiul Cod civil)^[2], executorul testamentar este acum, de drept, administrator al patrimoniului succesoral (art. 1.079 NCC)^[3].

Este evident că dreptul de a administra patrimoniul succesoral presupune, în mod necesar, posesiunea bunurilor succesorale, mobile dar şi imobile^[4]. În trecut, posesia bunurilor mobile era justificată de faptul că executorul testamentar avea dreptul de a cere vânzarea bunurilor mobile pentru plata legatelor^[5], iar posesia bunurilor imobile nu putea avea nicio justificare şi nici nu-i putea fi acordată.

Trebuie să adăugăm că dreptul de administrare al patrimoniului succesoral nu îi poate fi retras de către moştenitorii legali şi acesta durează toată perioada execuţiunii testamentare.

Este interesant de remarcat faptul că legiuitorul acordă, de drept, executorului testamentar dreptul de a administra succesiunea, dar refuză sezina legatarilor universali sau altor categorii de moştenitori legali, ceea ce, la prima vedere, pare a fi o abordare disproporţionată şi nejustificată^[6].

Care este însă obiectul dreptului de administrare? Diferă acesta de dreptul de administrare pe care îl au moştenitorii sezinari?

Credem că obiectul dreptului de administrare conferit executorului testamentar este în strânsă legătură cu misiunea care i-a fost încredinţată de către testator. Misiunea executorului testamentar va fixa obiectul dreptului de administrare şi limitele acestuia. Mai mult, se observă că însuşi testatorul are dreptul de a reduce obiectul dreptului de administrare la o parte din patrimoniul succesoral, în funcţie de dispoziţiile testamentare pe care le-a putut lua, dar şi termenul execuţiunii [art. 1.079 alin. (2) C. civ.]. Din această perspectivă, dreptul de administrare al executorului testamentar nu se confundă şi nu se suprapune cu dreptul de administrare pe care îl au moştenitorii, în calitate de proprietari ai bunurilor succesorale.

Astfel, în ceea ce ne priveşte, credem că executorul testamentar are un drept limitat de a îndeplini doar acte materiale şi juridice de conservare a patrimoniului succesoral şi nu acte de administrare propriu-zisă, de punere în valoare a bunurilor succesorale^[7]. Evident, el are misiunea de a executa dispoziţiile testamentare, în limita puterilor prevăzute de legiuitor.

1. 2. Puterile executorului testamentar

Execuţiunea testamentară are un caracter neutru, în sensul că nu are nicio influenţă asupra transmisiunii succesorale, nu aduce atingere dreptului de proprietate al moştenitorilor. Or, această neutralitate constituie un ghid pentru executorul testamentar şi, în acelaşi timp, îi trasează limitele puterilor sale, dincolo de care ar ieşi din cadrul execuţiunii testamentare. Intervenţia executorului este legată strâns de executarea testamentului, fiind accesorie acestuia. De aceea, ineficacitatea dispoziţiilor testamentare lasă fără obiect misiunea executorului testamentar.

Noul Cod civil utilizează noţiunea de „puteri” ale executorului testamentar fără să o definească. Prin puteri se înţelege „aptitudinea de origine legală, judecătorească sau convenţională de a exercita drepturile altei persoane (fizice sau juridice) şi de a acţiona în numele acesteia în limitele investiturii”. Această definiţie se apropie de ideea de reprezentare, care are rolul de a diferenţia noţiunea de putere de cea de drepturi subiective, acestea din urmă exercitându-se în interesul propriu al titularului^[8]. Executorul, neputând să fie complet asimilat unui mandatar al testatorului (cu atât mai puţin al moştenitorilor legali sau al legatarilor), acţionează în numele său propriu şi în virtutea drepturilor proprii care i-au fost conferite. Este adevărat însă că el nu acţionează în interesul său. Puterile executorului testamentar sunt consecinţa unei misiuni, ele sunt îndreptate spre realizarea unui obiectiv. De aceea, orice putere care nu corespunde îndeplinirii misiunii sale trebuie să-i fie refuzată.

S-a afirmat că executorul testamentar poate fi atât spectator, cât şi executant al dispoziţiilor testamentare^[9]. În prima postură, el nu are, de fapt, puteri de executare, ci numai de control, de supraveghere a modului de executare a dispoziţiilor testamentare de către moştenitorii legali sau alte persoane abilitate. În a doua postură, el participă activ la executarea dispoziţiilor testamentare^[10].

În orice caz, de lege lata, executorul testamentar are, în continuare, puteri reduse^[11]. Dreptul de a prezenta un proiect de partaj, care urma să fie sau nu însuşit de moştenitori, a fost catalogat de doctrină, pe bună dreptate, „o inutilă butaforie juridică”^[12].

Despre puterile pe care legiuitorul din 2011 le-a concentrat în art. 1.080 C. civ. putem spune că reprezintă o reluare, dar şi un amestec al puterilor executorului cu sezină, respectiv fără sezină, reglementate de Codul civil de la 1865. De exemplu, puterile prevăzute de art. 1.080 lit. a), b) şi d) sunt cele ale executorului testamentar fără sezină prevăzute de art. 916 alin. (1), (2) şi (4) Cod civil de la 1865, iar puterile prevăzute de art. 1.080 lit. c) sunt cele ale executorului testamentar cu sezină prevăzute de art. 916 alin. (3) Cod civil de la 1865 (restrânse la domeniul mobiliar succesoral).

Se observă o palidă creştere a puterii executorului testamentar, în sensul acordării dreptului de a cere instanţei să se vândă bunurile imobile ale succesiunii, dar numai dacă nu sunt moştenitori rezervatari (ceea ce constituie o evidenţă) şi numai dacă în patrimoniul succesoral nu sunt sume suficiente pentru plata legatelor având ca obiect sume de bani (art. 1.080 lit. c). Textul nu prevede că vânzarea ar trebui să se facă la licitaţie, astfel încât ea se va putea încheia voluntar. De asemenea, înţelegem că vânzarea bunurilor va putea fi consimţită chiar de executor, după încuviinţarea instanţei.

Apoi, legiuitorul a clarificat unele controverse doctrinale şi a decis că executorul testamentar are dreptul de a încasa creanţele moştenirii [art. 1.080 lit. f)]^[13] şi de a plăti datoriile moştenirii^[14], în acest din urmă caz numai dacă a fost împuternicit în acest sens de testator [art. 1080 lit. e)].

O problemă care a suscitat permanent interesul doctrinei a fost aceea de a şti dacă puterile executorului testamentar sunt cele prevăzute (limitativ) de legiuitor sau dacă acestea pot fi extinse de către testator^[15].

Iniţial, răspunsul a fost, încă din secolul al XIX-lea, că testatorul nu poate extinde puterile executorului testamentar prevăzute de lege. Această concepţie este consecinţa însăşi a naturii juridice a execuţiunii testamentare, care limitează drepturile moştenitorilor legali, or o astfel de limitare nu poate avea ca sursă decât legea. Trebuie astfel conciliate drepturile moştenitorilor legali cu cele ale legatarilor, ale căror interese sunt reprezentate de executorul testamentar^[16]. Dreptul de proprietate al moştenitorilor legali este unul absolut. Numai legiuitorul poate determina în ce măsură acest drept poate suferi limitări prin numirea unui executor testamentar^[17]. Din acest motiv, în doctrina franceză, se decisese că nu era permisă extinderea întinderii sezinei prin voinţa testatorului^[18]. Or, pentru identitate de raţiune, nici puterile executorului nu pot fi extinse de către testator. Mai mult, din moment ce însuşi legiuitorul enunţă care sunt puterile executorului testamentar, înseamnă că există un motiv întemeiat pentru această enumerare, și anume faptul că intenţia legiuitorului a fost să fixeze şi să limiteze precis drepturile testatorului în această privinţă. Numai aşa se poate preveni arbitrariul. În definitiv, unde s-ar putea opri puterile executorului testamentar? A permite instanţei aprecieri ale acestora ar echivala cu a-i acorda dreptul de a aduce modificări drepturilor moştenitorilor legali^[19]. Dacă legiuitorul nu i-ar fi acordat testatorului dreptul de a numi un executor testamentar, acesta nu ar fi putut să-l numească^[20]. Deci, dacă i-a acordat acest drept, înseamnă că trebuie să-l exercite în limitele trasate. Într-o cauză de la începutul secolului al XIX-lea, testatorul a însărcinat executorul testamentar cu lichidarea succesiunii, însă instanţa a decis că o astfel de putere nu îi este conferită de lege executorului testamentar^[21].

Ulterior, jurisprudenţa franceză a considerat că, dacă nu există moştenitori rezervatari, testatorul poate extinde puterile executorului, însărcinându-l chiar cu vânzarea bunurilor imobile ale succesiunii^[22].

Executorul testamentar îndeplineşte şi o funcţie morală, joacă un rol de autoritate asupra moştenitorilor legali şi asupra legatarilor, are o linie de conduită, este o persoană ascultată, reprezentând conştiinţa succesorală^[23].

Execuţiunea testamentară poate avea o dimensiune nepatrimonială^[24] şi o dimensiune patrimonială.

            Misiunea principală a executorului testamentar este de a supraveghea executarea legatelor de către persoanele debitoare ale acestora^[25]. Nu prezintă importanţă natura dreptului care face obiectul acestor legate (de exemplu, poate fi vorba de legate având ca obiect fie nuda proprietate, fie un uzufruct) şi nici natura juridică a bunurilor (mobile, corporale sau incorporale, consumptibile sau neconsumptibile, fungibile sau nefungibile, imobile). În anumite situaţii, executorul testamentar are dreptul chiar de a executa el însuşi anumite legate.

Executarea legatelor mobiliare având ca obiect sume de bani constituie un domeniu privilegiat al misiunii executorului, din două puncte de vedere:

a) acesta are dreptul de a executa personal legatele având ca obiect sume de bani^[26];

b) dacă sumele necesare pentru a executa aceste legate sunt insuficiente, el are posibilitatea de a vinde personal, cu încuviinţarea instanţei, activul mobiliar şi imobiliar, după următoarele distincţii: i) poate vinde bunurile mobile, indiferent dacă există sau nu moştenitori rezervatari; ii) dacă nu există moştenitori rezervatari, atunci poate vinde inclusiv bunurile imobile, cu încuviinţarea instanţei. Iar dacă există moştenitori rezervatari, executorul testamentar nu poate vinde bunurile imobile, nici măcar cu încuviinţarea instanţei, rolul său fiind doar de supraveghere a executării dispoziţiilor testamentare de către moştenitorii rezervatari.

            Apoi, intră în misiunea legală a executorului testamentar supravegherea executării sarcinilor pe care testatorul le-a impus legatarilor instituiţi, indiferent de beneficiarul sarcinii. El poate interveni astfel în executarea unui legat rezidual sau a unei substituţii fideicomisare. Executorul testamentar are dreptul de a acţiona în judecată debitorul sarcinii în cazul neexecutării acesteia^[27].

Termenul de doi ani calculat de la data deschiderii moştenirii, prevăzut de art. 1.079 C. civ., poate fi relativ golit de conţinut dacă un testament este descoperit după împlinirea termenului. Mai indicat era ca termenul să fie calculat de la data deschiderii testamentului^[28]. În orice caz, executorul testamentar va putea să ceară instanţei prelungirea termenului, aceasta putând acorda, pentru motive temeinice, termene succesive de câte un an, fără a exista o limitare în acest sens [art. 1.079 alin. (3) C. civ.].

În concluzie, putem spune că executorul testamentar mai mult supraveghează executarea, decât execută propriu-zis. El se asigură că dispoziţiile de ultimă voinţă ale defunctului sunt executate întocmai. Cu toate acestea, nu se poate susţine despre instituţia execuţiunii testamentare că ar fi inutilă. Este adevărat că, în faţa unor puteri reduse şi a unei obscurităţi care guvernează instituţia execuţiunii testamentare, unii testatori preferă să recurgă – ca un substitut – la legatul universal fără emolument^[29] sau chiar la instituirea legatarului universal cu misiunea de executor testamentar^[30]. Execuţiunea testamentară, astfel cum este reglementată, riscă să năruiască planificarea succesorală a defunctului.

2. Rolul executorului testamentar în lichidarea succesiunii

În ansamblu, executorul testamentar are un rol minor în lichidarea succesiunii. Testatorul are totuşi posibilitatea de a-i acorda anumite puteri restrânse cu referire la plata pasivului. În ceea ce priveşte lichidarea activului succesoral, înţelegând prin aceasta ieşirea din indiviziune cu privire la patrimoniul succesoral, executorul testamentar nu poate avea nicio competenţă de lege lata.

2.1. Rolul executorului testamentar în lichidarea pasivului succesoral

            Probabil una dintre cele mai controversate puteri ale executorului testamentar (cu sezină) sub Vechiul Cod civil era dreptul de a plăti personal pasivul succesoral.

Doctrina aprecia că numai dacă defunctul stipulase în testament în sarcina executorului testamentar plata datoriilor, acesta avea dreptul să plătească pasivul succesoral. În caz contrar, nu se putea reţine că plata pasivului intra în misiunea generală a executorului testamentar. În principiu, lichidarea pasivului succesoral este obligaţia moştenitorilor legali sau a legatarilor universali sau cu titlu universal. Aceştia, dobândind activul succesoral, au obligaţia corelativă a plăţii pasivului succesoral, în cotele succesorale şi cu bunurile succesorale.

Dreptul de a plăti pasivul succesoral nu era, anterior, recunoscut nici măcar executorului testamentar care avea sezina. Raţiunea acestei interdicţii era aceea că plata pasivului reprezenta un act de dispoziţie asupra activului mobiliar succesoral, motiv pentru care şi doctrina şi jurisprudenţa îi refuzau constant acest drept^[31]. Un alt argument este că executorul testamentar era însărcinat cu executarea dispoziţiilor testamentare, or, dacă o astfel de misiune nu-i fusese încredinţată expres de testator (ceea ce era puţin probabil), el ar fi depăşit cadrul execuţiunii testamentare de care era ţinut. Această opinie era criticabilă^[32]. Executorul testamentar putea plăti legatele având ca obiect sume de bani, dar se cunoaşte cât de mult acest tip de legat se apropie de noţiunea de datorie a succesiunii. Care ar fi fost deci motivul să nu li se aplice aceleaşi dispoziţii? Mai mult, datoriile succesorale trebuie plătite înainte de legatele având ca obiect sume de bani, or, în lipsa dreptului de a plăti pasivul succesoral, misiunea sa de a executa legatele având ca obiect sume de bani ar fi putut fi lesne împiedicată. Dacă moştenitorii legali nu plăteau pasivul succesoral, executorul testamentar ar fi fost reţinut în a executa (mai întâi) legatele având ca obiect sume de bani, pentru că dacă, apoi, ar fi diminuat activul succesoral într-atât încât nu ar mai fi putut fi acoperit pasivul, atunci şi-ar fi văzut angajată răspunderea. Dacă moştenitorii legali nu ar fi acţionat în sensul plăţii pasivului succesoral pe durata execuţiunii testamentare, atunci misiunea executorului ar fi încetat la împlinirea termenului fără ca acesta să fi avut mijloace să o poată executa. Apoi, plata pasivului succesoral nu se opune caracterului neutru al execuţiunii testamentare: plata unei datorii este neutră, ea nu afectează drepturile moştenitorilor sau ale legatarilor, această plată fiind firească. Un alt argument îl constituia şi faptul că neacordarea dreptului de a plăti pasivul succesoral venea în contradicţie cu dreptul pe care-l avea de a încasa creanţele moştenirii. Asta înseamnă că, prin ipoteză, moştenitorii ar fi trebuit să-i ceară executorului testamentar să le remită sumele încasate pentru a putea plăti ei înşişi pasivul succesoral, ceea ce constituia o sursă de dificultăţi. Evident, era mult mai facil ca executorul testamentar, având dreptul să încaseze creanţele moştenirii, să poate regla personal şi pasivul succesoral.

Noul Cod civil aduce unele clarificări prin preluarea ideilor susţinute de doctrina anterioară, reglementându-se dreptul executorului de a plăti pasivul succesoral^[33], dar în condiţii diferite, după cum a fost sau nu împuternicit expres în acest sens de către testator [art. 1.080 alin. (1) lit. e) C. civ.].

Ca regulă generală, dacă testatorul nu l-a însărcinat pe executor cu misiunea de a lichida pasivul succesoral, acesta are nevoie de încuviinţarea instanţei pentru a proceda la plata pasivului succesoral. Aşadar, legiuitorul, manifestând aceeaşi rezervă, îi recunoaşte totuşi iniţiativa, care trebuie, însă, să fie încuviinţată de către instanţă.

Ne putem întreba care este obiectul încuviinţării instanţei şi în ce condiţii poate avea executorul testamentar iniţiativa plăţii pasivului? Pentru a răspunde la această întrebare, se impun unele precizări. Dacă testatorul nu l-a însărcinat expres pe executor cu misiunea de a plăti pasivul succesoral, atunci el nu are acest drept. Obligaţia plăţii pasivului va reveni moştenitorilor legali sau legatarilor universali sau cu titlu universal. În opinia noastră, iniţiativa pe care Noul Cod civil i-o recunoaşte totuşi, în această situaţie, executorului testamentar de a proceda la plata pasivului este subsecventă şi este condiţionată de inacţiunea moştenitorilor legali şi numai dacă aceasta periclitează vreo altă misiune testamentară care i-a fost încredinţată. Neavând o misiune expresă de a plăti pasivul succesoral, această acţiune trebuie să fie pusă în legătură şi să fie necesară executării altor misiuni testamentare, în caz contrar este neavenită. Apoi, dacă testatorul i-a încredinţat expres misiunea de a plăti pasivul succesoral ne putem întreba cu ce diferă aceasta de obligaţia legală a moştenitorilor de a plăti pasivul. Nu este nevoie ca defunctul să impună obligaţii (speciale) moştenitorilor să plătească pasivul succesoral, deoarece aceştia sunt ţinuţi în temeiul legii de respectiva obligaţie. De aceea, semnificaţia sarcinii impuse de defunct nu poate fi decât obligaţia de a plăti pasivul succesoral atât cel exigibil, cât şi cel neexigibil, anterior lichidării activului. Ea se deosebeşte deci de obligaţia legală a moştenitorilor de a plăti datoriile succesorale. În sistemul românesc de transmisiune a succesiunii, legiuitorul nu impune moştenitorilor lichidarea pasivului înainte de lichidarea activului. Dimpotrivă, moştenitorii sunt proprietarii activului brut pe care îl pot partaja sau de care pot dispune înainte de plata pasivului. Aşadar, poate fi vorba inclusiv de o executare anticipată a anumitor datorii succesorale, neajunse încă la scadenţă. Ştim că moştenitorii sunt ţinuţi de datoriile succesorale la termenele de care beneficia şi defunctul. Dacă defunctul impune moştenitorilor să plătească pasivul succesoral fără să facă alte precizări, atunci această obligaţie trebuie interpretată în sensul voinţei defunctului de a se realiza o lichidare a pasivului succesoral înainte de lichidarea activului. Însă defunctul poate să oblige în mod neechivoc moştenitorii să plătească pasivul succesoral într-un anumit termen şi apoi să lichideze activul net.

Apoi, dacă această sarcină a fost impusă, cei ţinuţi de executarea ei sunt moştenitorii legali. Dacă însă defunctul numeşte un executor testamentar, această obligaţie trece în sarcina acestuia, dacă defunctul i-a trasat-o. Dacă nu i-a trasat-o, executorul testamentar poate avea iniţiativa executării sale, numai cu încuviinţarea instanţei, doar în cazurile în care moştenitorii legali nu o execută.

Dacă defunctul l-a însărcinat pe executorul testamentar să plătească pasivul succesoral, moştenitorii legali nu mai au acest drept. În acest caz, o acţiune a creditorilor succesorali se va îndrepta împotriva executorului testamentar şi nu a moştenitorilor.

Are dreptul executorul testamentar să vândă activul succesoral în cazul în care nu există lichidităţi suficiente pentru plata pasivului? Deşi Noul Cod civil nu precizează, executorul testamentar poate plăti datoriile succesorale numai din lichidităţile existente în patrimoniul succesoral, inclusiv din creanţele încasate, fără a avea dreptul să vândă bunurile succesorale în cazul în care acestea ar fi insuficiente, nici măcar cu încuviinţarea instanţei, ipoteza reglementată în ceea ce priveşte plata legatelor fiind de strictă interpretare [art. 1.080 alin. (1) lit. c) NCC] şi nici chiar dacă o astfel de putere i-ar fi fost dată de către testator, pentru că bunurile succesorale sunt proprietatea moştenitorilor.

Executorul testamentar are obligaţia de a plăti integral pasivul succesoral, deci de a face o lichidare totală a pasivului succesoral până la sfârşitul perioadei de execuţiune testamentară. După ce aceasta s-a împlinit şi dacă executorul nu a finalizat sarcinile impuse de testator, acestea nu se transmit moştenitorilor executorului şi nici nu se sting, ci urmează a fi executate de către moştenitorii testatorului^[34].

Bineînţeles că testatorul îl poate însărcina numai cu plata anumitor datorii succesorale, caz în care nu putem vorbi de o lichidare propriu-zisă a pasivului succesoral. Într-o astfel de ipoteză, executorul testamentar nu are dreptul de a plăti alte datorii succesorale decât cele indicate de defunct.

În concluzie, poate constitui această misiune o lichidare completă a pasivului succesoral? Credem că nu, din simplul motiv că, în lipsa lichidităţilor suficiente în patrimoniul succesoral pentru a acoperi pasivul succesoral, executorul testamentar nu are dreptul de a vinde activul mobiliar şi nici pe cel imobiliar, nici măcar atunci când nu ar exista moştenitori rezervatari. Astfel, deşi la prima vedere posibilitatea de a plăti pasivul succesoral arată ca o misiune de lichidare a pasivului, în realitate, aceasta nu poate duce la un astfel de obiectiv din lipsa puterilor executorului testamentar asupra activului succesoral.

2.2. Rolul executorului testamentar în lichidarea activului succesoral

Dacă prin lichidarea activului succesoral înţelegem ieşirea din indiviziune cu privire la averea succesorală, atunci executorul testamentar nu are nicio putere în acest domeniu. Eventualul proiect de partaj întocmit de către executorul testamentar trebuie să fie aprobat de către toţi moştenitorii [art. 1.080 alin. (2) C. civ.], ceea ce amputează dintru început orice finalitate a vreunei acţiuni demarate de acesta. Evident că dacă a fost însărcinat de testator, el poate participa la toate operaţiunile prealabile, la stabilirea masei de calcul, a drepturilor moştenitorilor, la raportul donaţiilor, la reducţiunea liberalităţilor excesive şi la formarea şi evaluarea masei de partaj, iar dacă executorul testamentar a fost o persoană de încredere a autorului succesiunii, atunci el poate cel mult beneficia de o formă de autoritate morală asupra moştenitorilor, care, în anumite situaţii, ar putea facilita lichidarea succesiunii. O situaţie cu totul diferită este atunci când testatorul a întocmit un partaj de ascendent. Testamentul partaj constituie un partaj impus moştenitorilor legali. El nu conţine legate, ci cuprinde o distribuire a averii succesorale moştenitorilor legali. Aceştia au opţiunea – iritantă, poate – fie de a renunţa la succesiune, fie de a accepta succesiunea şi de a fi de acord cu testamentul partaj, evident, existând posibilitatea unei eventuale încălcări a rezervelor succesorale. Dar, în esenţă, ei trebuie să fie de acord cu compunerea loturilor făcută de ascendent. Astfel, moştenitorii legali nu pot alege să nu-şi însuşească partajul de ascendent făcut de autorul lor pentru a încerca să-şi valorifice drepturile succesorale legale prin alte mijloace^[35]. Or, în această ipoteză, numirea executorului testamentar nu este numai utilă, ci chiar obligatorie^[36]. Prin această numire se va evita ca moştenitorii să încheie înţelegeri frauduloase cu nerespectarea voinţei testatorului^[37]. Executorul testamentar – persoana de încredere a testatorului – va putea invoca nulitatea unui eventual partaj făcut de moştenitorii legali cu nesocotirea voinţei exprimate de testator în testamentul partaj şi va putea cere, pe cale judecătorească, inclusiv constatarea partajului întocmit de defunct.

---

[1] Legiuitorul a renunţat astfel la a mai continua poziţia reglementării anterioare care cunoştea două tipuri de execuţiune testamentară, fiecare cu puteri diferite, graduale: cu sezină şi fără sezină.

[2] Sezina executorului testamentar era o simplă detenţiune precară asupra bunurilor mobile, executorul testamentar având rolul unui sechestru, Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Actami, Bucureşti, 1998, p. 313. Executorul testamentar posedă bunurile mobile în numele moştenitorilor legali. În vechiul drept francez, anterior Codului Napoleon, sezina executorului testamentar era legală şi era de esenţa execuţiunii testamentare; ea nu trebuia cerută şi nici nu trebuia acordată în mod special de către testator, F. Laurent, Principes de droit civil français, tom IX, ediţia a V-a, Bruxelles/Paris, 1893, p. 366. Sezina executorului testamentar asupra bunurilor mobile era considerată cel mai energic mijloc pentru a preveni disiparea bunurilor mobile. Sezina nu constituia aşadar un scop în sine, ci urmărea un obiectiv foarte precis. Doctrina franceză de după Codul Napoleon aprecia că, în lipsa sezinei, execuţiunea testamentară nu mai are nicio eficacitate. De aceea, faptul că, în Codul Napoleon (art. 1.026), sezina nu mai era acordată de drept executorului, ci trebuia să-i fie acordată special de către testator, era o prevedere fără o explicaţie logică, exceptând poate teama faţă de acest intrus succesoral.

[3] Şi aceasta fără a distinge după cum executorul testamentar a fost numit printr-un testament autentic sau olograf. Numirea executorului testamentar printr-un testament olograf nu este în măsură să constituie o cauză de nelinişte sau să aducă prejudicii moştenitorilor, căci, în principiu, executorul testamentar va trebui să solicite notarului public eliberarea certificatului de executor testamentar, ocazie cu care se va parcurge procedura notarială succesorală în care se va analiza validitatea testamentului olograf.

[4] Sub imperiul Vechiului Cod civil, sezina executorului testamentar avea ca obiect numai bunurile mobile. Potrivit art. 911 „el poate să le dea de drept în posesiune, toată sau parte numai din averea sa mobilă, pentru un timp care nu va trece peste un an de la moartea sa”.

[5] Din acest motiv, dacă moştenitorii legali plăteau ei înşişi legatele sau îi furnizau executorului sumele necesare pentru aceasta, posesiunea acestuia nu se mai justifica. (Art. 912 Vechiul Cod civil – „Eredele poate să-i scoată din posesiune, oferindu-le sume îndestulătoare pentru plata legatelor de lucruri mobile, sau justificând că a plătit aceste legate”.)

[6] În acest sens, D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile şi liberalităţile, ediţia a 2-a, Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 282.

[7] În sensul că execuţiunii testamentare i s-ar aplica dispoziţiile art. 795 – 799 C. civ. în ceea ce priveşte administrarea bunurilor altuia, Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral, vol. II, ediţia a IV-a, Universul Juridic, Bucureşti, 2019, p. 201. Contra, D. Chirică, op. cit., p. 285 – 286.

[8] F. Letellier, L’exécution testamentaire, Defrénois, 2004, p. 189 – 190.

[9] Afirmaţia are în vedere puterile graduale ale executorului testamentar fără sezină şi ale celui cu sezină.

[10] F. Letellier, op. cit., p. 9.

[11] În sensul că puterile actuale ale executorului testamentar nu sunt mai largi decât cele ale executorului testamentar de sub imperiul Vechiului Cod civil, D. Chirică, op. cit., p. 286.

[12] D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile şi liberalităţile, C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 358.

[13] Doctrina franceză veche admitea că executorul care are sezina are dreptul de a încasa creanţele moştenirii şi deci dreptul de a urmări în instanţă pe debitorii succesiunii. Se aprecia că sezina creanţei ar fi fost inutilă dacă executorul nu ar fi avut dreptul să urmărească debitorii şi să încaseze creanţele succesorale. Cu toate acestea, dreptul executorului de a urmări pe debitorii succesiunii trebuia pus în acord cu misiunea sa testamentară. Astfel, dacă activul succesoral cuprindea sume de bani suficiente pentru a plăti legatele, nu exista niciun motiv ca să i se recunoască dreptul de a urmări debitorii succesorali, F. Laurent, op. cit., tom XIV, p. 376 – 377. Doctrina românească admitea, sub imperiul Vechiului Cod civil, dreptul executorului de a încasa creanţele moştenirii, fără însă a face astfel de distincţii, D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, tom IV, partea a II-a, Ateleriele grafice SOCEC & Co. Societate anonimă, Bucureşti, 1912, p. 373; M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul RSR, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1966, p. 291, În sensul că executorul testamentar cu sezină poate încasa creanţele succesorale, „în vederea plăţii legatelor mobiliare de sume de bani”, D. Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 279.

[14] Controversa privind dreptul executorului testamentar de a plăti datoriile succesiunii data, în doctrina franceză, încă din secolul al XVIII-lea. Ea avea la bază asimilarea pe care unii autori francezi vechi o făceau între plata legatelor şi plata datoriilor. Sub imperiul Vechiului Cod civil se aprecia că executorul testamentar nu are dreptul să plătească datoriile succesiunii, nici dacă ar fi fost împuternicit expres de testator în acest sens, D. Alexandresco, op. cit., tom IV, partea a II-a, p. 378 – 379.

[15] F. Laurent, op. cit., tom XIV, p. 359.

[16] Executorul testamentar acţionează ca un mandatar al testatorului, dar el reprezintă şi interesele creditorilor şi ale legatarilor, D. Alexandresco, op. cit., tom IV, partea a II-a, p. 349.

[17] M. Eliescu, op. cit., p. 289.

[18] F. Laurent, op. cit., tom XIV, p. 361.

[19] Ibidem, p. 362.

[20] D. Alexandresco, op. cit., tom IV, partea a II-a, p. 348.

[21] F. Laurent, op. cit., tom XIV, p. 366.

[22] F. Letellier, op. cit., p. 302. Pentru că între instanţele de fond existau divergenţe cu privire la dreptul testatorului de a extinde puterile executorului testamentar, Curtea de casaţie franceză a intervenit şi a statuat că este permis testatorului să extindă puterile executorului testamentar. Într-o cauză, testatoarea însărcinase executorul testamentar cu vânzarea bunurilor imobile, iar preţul rezultat să fie predat legatarilor universali, după plata datoriilor succesorale (decizia din 8 august 1848). În motivare, Curtea a statuat că testatorul era cel care decidea dacă nu lasă nimic legatarilor şi le putea impune orice condiţie considera. În realitate, testatorul intenţiona să transmită legatarilor o altfel de proprietate decât cea imobiliară, respectiv una mobiliară, în valoare. Dreptul legatarilor nu se întindea asupra bunurilor imobile care urmau să fie vândute, ci asupra sumelor de bani rezultate. Într-o a doua cauză, testatorul însărcinase executorul testamentar cu vânzarea tuturor bunurilor imobile, pentru „a transforma succesiunea într-una mobiliară” (decizia din 17 aprilie 1855). În doctrină s-a arătat că, în cele două cauze deduse judecăţii, se statua mai degrabă în ceea ce priveşte dreptul, de principiu, al testatorului de a impune orice fel de sarcini moştenitorilor legali şi legatarilor, independent de numirea sau nu a unui executor testamentar, F. Letellier, op. cit., p. 304.

[23] Ibidem, p. 15.

[24] În ceea ce priveşte dimensiunea nepatrimonială, notăm că defunctul îşi poate, prin testament, organiza ceremonia religioasă, poate trasa sarcini privind slujbele cu caracter religios ce se vor realiza ulterior, poate consimţi la prelevarea de organe, poate dispune cu privire la viaţa sa trecută în sensul distrugerii unor documente cu caracter personal (scrisori, amintiri), poate recunoaşte un copil, poate dispune cu privire la drepturile morale de autor (dreptul de a divulga opera, dreptul de retragere, în general drepturile autorului la respectarea numelui, calităţii şi operei sale).

[25] Defunctul a putut institui prin testament legatari universali, cu titlu universal sau cu titlu particular. Legatarul universal are vocaţie la întregul patrimoniu succesoral. Drepturile sale pot fi reduse doar în prezenţa unui moştenitor legal rezervatar. Debitor al executării legatului universal este moştenitorul legal. Defunctul poate institui unul sau mai mulţi legatari cu titlu universal. Debitori ai acestor legate pot fi, după caz, moştenitorii legali sau legatarul universal. De asemenea, defunctul poate lăsa legate cu titlu particular. Debitorii acestor legate sunt multipli: moştenitori legali, legatari universali sau un legatar cu titlu universal.

[26] Deşi legiuitorul nu afirmă expres că executorul testamentar are dreptul de a executa el însuşi legatele având ca obiect sume de bani, acest fapt este neîndoielnic şi rezultă tocmai din dreptul care-i este acordat de a proceda la vânzarea activului mobiliar şi imobiliar în cazul în care lichidităţile sunt insuficiente. O astfel de prerogativă ar fi fost incompletă dacă acesta ar fi fost obligat să pună preţul la dispoziţia moştenitorilor legali însărcinaţi cu executarea legatelor, de aceea legiuitorul i-a acordat dreptul de a încasa banii obţinuţi din vânzare şi apoi de a-i folosi pentru a executa legatele.

[27] F. Letellier, op. cit., p. 213.

[28] A se vedea dispoziţiile art. 1032 Cod civil francez, în sensul că termenul curge nu de la data deschiderii succesiunii, ci de la data acceptării misiunii, A. Colin, H. Capitant, Cours elémentaire de droit civil français, tom III, ediţia a IV-a, Librairie Dalloz, Paris, 1925,, p. 908.

[29] F. Letellier, op. cit., p. 33.

[30] Ibidem, p. 126 – 129. În principiu, nu există nicio incompatibilitate teoretică sau practică între calitatea de legatar universal şi cea de executor testamentar. Cu toate acestea, s-a observat că numirea legatarului universal ca executor testamentar poate fi un nonsens. Persoanele interesate în executarea testamentului sunt succesorii, dintre care face parte, evident, legatarul universal, iar executorul testamentar are misiunea de a controla această executare. A acorda legatarului universal calitatea de executor testamentar echivalează cu a-l face atât controlor cât şi persoană controlată. El nu se va putea constrânge pe sine însuşi să execute testamentul. Mai mult, legatarul universal nu are neapărat puteri mai mari decât executorul testamentar, în sensul că el nu are sezina. Dar, după însezinare, legatarul universal poate preda legatele, poate plăti pasivul, prerogative oricum mult mai întinse decât puterile executorului testamentar, ceea ce face ca dublarea calităţilor să fie, uneori, inutilă. Singurul interes poate fi atunci când însezinarea legatarului universal este refuzată, în condiţiile în care ştim că executorul testamentar are dreptul de administrare a patrimoniului succesoral.

[31] Ibidem, p. 281 – 282.

[32] Ibidem,,, p. 282.

[33] Fr. Deak, op. cit., p. 315.

[34] Fr. Terré, Y. Lequette, Droit civil. Les successions. Les liberalités, Dalloz, 1997, p. 339.

[35] M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul RSR, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1966, p. 326 – 327; D. Chirică, op. cit. (2017), p. 518.

[36] F. Letellier, op. cit., p. 216 – 217. Autorul afirmă că, în practică, întocmirea unui partaj de ascendent ar trebui să fie întotdeauna însoţită de numirea unui executor testamentar.

[37] Dacă testamentul partaj este întocmit în formă autentică, atunci el va fi devoalat automat în procedura succesorală notarială, astfel încât notarul public va fi obligat să respecte voinţa testatorului şi să elibereze certificatul de moştenitor potrivit dispoziţiilor din actul de partaj, fără ca moştenitorii legali să aibă vreun mijloc de a conveni altfel cu privire la modul de împărţire, stabilind un alt mod de compunere a loturilor.