Înregistrările făcute în RNNEL
nu înlocuiesc efectele comunicării și
nici nu transferă responsabilitatea unor
revocări intempestive asupra notarului.

Notar public prof. univ. dr. Ioan POPA 

Camera Notarilor Publici Brașov

Rezumat: Studiul de față își propune să analizeze extrem de succint actul juridic unilateral de natură civilă, utilizat extrem de des în activitatea notarială. Avem în vedere acte juridice de o mare importanță, cum ar fi , spre exemplu, testamentul, procura, actul de revocare a procurii, a testamentului, declarațiile (în general), acte cu o mare frecvență în activitatea notarială, dar și oricare alte acte cu o mai mică frecvență, însă care au, în egală măsură, caracter unilateral.

Din această analiză, vor rezulta, credem, nu atât elementele specifice ale actelor juridice civile implicate, cât, mai ales, regimul juridic special al acestora determinat de caracterul lor unilateral și, mai ales, de necesitatea comunicării acestor acte către beneficiarii direcți.

Ne sprijinim în demersul nostru în special pe dis pozițiile cuprinse în cartea a V-a „Despre obligații”, titlul II „Izvoarele obligațiilor”, capitolul II „Actul juridic unilateral”, art. 1.324, 1.325 și 1.326 C. civ.

Cuvinte-cheie: act juridic unilateral, testament, procură, declarație

1. ACTUL JURIDIC UNILATERAL, REGIM JURIDIC

Codul civil, prin art. 1.324, ne dă o definiție a actului juridic unilateral, evident în materie civilă, arătând că „este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voință a autorului său”. Față de această definiție clară și concisă a Codului civil, orice altă definiție doctrinară ar fi de prisos. Așadar, esențială pentru actul juridic unilateral de natură civilă este existența unei singure manifestări de voință exprimate de titularul actului.

În continuare, Codul civil, prin art. 1.325, face următoarea precizare: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale.” Aparent vagă (întrucât nu ne spune expres care dispoziții legale privitoare la contracte se aplică și actelor unilaterale), dispoziția cuprinsă în art. 1.325 C. civ. trebuie coroborată și completată cu dispozițiile cuprinse în Codul civil la art. 11 și urm. (referitoare în special la respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri), art. 18 și urm. (referitoare în special la obiectul publicității și modalitățile de realizare), art. 26 și urm. (referitoare în special la recunoașterea drepturilor și libertăților civile), art. 1.166 și urm. (referitoare în special la noțiunea generală de contract) și art. 1.355 referitoare la clauze privind răspunderea contractuală(1).

Extrem de importante și definitorii pentru regimul juridic al actului unilateral sunt dispozițiile cuprinse în art. 1.326 C. civ., potrivit cărora: „(1) Actul unilateral este supus comunicării atunci când constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului și ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului. (2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, comunicarea se poate face în orice modalitate adecvată, după împrejurări. (3) Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoștință de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile.”

Acest articol detaliază ceea ce în logica normală a lucrurilor ar însemna faptul de a nu putea da naștere printr-un act unilateral la drepturi și obligații în favoarea (sarcina) unei persoane fără ca aceasta să fie avertizată (să cunoască) asupra acestui fapt (acest fapt). Dacă actul juridic unilateral constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului, comunicarea acestui act se impune de la sine, norma juridică fiind extrem de clară într-o atare situație. Mai dificilă devine problema atunci când comunicarea actului unilateral este necesară potrivit naturii actului. Când oare un act juridic civil unilateral care nu constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului este supus totuși comunicării lui potrivit naturii sale? Cu alte cuvinte, când destinatarul actului trebuie să cunoască existența actului unilateral chiar dacă acest act nu are un impact direct asupra drepturilor sale? Este greu de apreciat. Vom încerca în cele ce urmează să motivăm, mai mult sau mai puțin convingător, de ce este necesară comunicarea unor acte juridice unilaterale chiar dacă aceste acte nu au un impact direct asupra drepturilor destinatarului, comunicarea impunându-se totuși din alte considerente.

2. TESTAMENTUL, ACT JURIDIC UNILATERAL

 Vom încerca, extrem de succint, să aplicăm teoria generală a actului juridic unilateral de natură civilă, mai sus expusă, la câteva acte extrem de importante în activitatea notarială și care apar cu o mare frecvență în practica notarilor, în general.

Un prim act pe care dorim să-l analizăm din această perspectivă este testamentul(2). Potrivit definiției sale legale precizate în art. 1.034 C. civ., testamentul este actul unilateral, personal și revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viață. Nu ne propunem să analizăm în prezentul studiu toate caracteristicile testamentului(3), ne limităm la a sublinia caracterul său unilateral.

Principala întrebare care se pune, inevitabil, este aceea de a ști dacă testamentul este supus sau nu comunicării lui către legatari sau către alte persoane vizate de testament, fiind un act unilateral. La o primă analiză, răspunsul la întrebarea propusă ar fi negativ. Într-adevăr, testamentul, în momentul întocmirii lui, în principiu, nu constituie, nu modifică sau nu stinge niciun drept (patrimonial) al beneficiarului, drepturi care se nasc în momentul morții testatorului. La o analiză mai atentă a conținutului unui testament, vom observa că nu toate dispozițiile testamentare își produc efectele în același moment. Dacă, de regulă, dispozițiile testamentare își produc efectele din momentul morții testatorului, prin excepție, există dispoziții testamentare care își produc efectele din chiar momentul întocmirii testamentului sau din momentul comunicării lui.

Asemenea dispoziții care își produc efectele la un alt moment decât cel al deschiderii succesiunii ar putea fi :

− revocarea − totală sau parțială − a unui testament anterior sau a unei dispoziții testamentare anterioare ori retractarea revocării anterioare (art. 1.051 − 1.053 C. civ.). Actul de revocare își produce efectele revocatorii de îndată ce a fost încheiat;

− recunoașterea de către mamă a copilului trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți sau de către tată a copilului din afara căsătoriei (art. 415 − 416 C. civ.);

− desemnarea administratorului bunurilor altuia (desemnarea unei persoane care este împuternicită cu administrarea unuia sau mai multor bunuri, a unei mase patrimoniale sau a unui patrimoniu care nu îi aparține – art. 792 C. civ.).

În primele două cazuri mai sus evocate, efectele testamentului se produc de îndată, din chiar momentul încheierii sale, în timp ce în cea de a treia situație, efectele testamentului se produc în momentul acceptării de către administratorul desemnat a mandatului încredințat (după regulile de la mandat).

Am observat, din cele ce precedă, faptul că un testament (care trebuie să conțină și legate pentru a fi cu adevărat un testament(4)) produce unele efecte din chiar momentul încheierii lui, iar alte efecte, cele mai importante, de altfel, privind legatele, se produc din momentul deschiderii succesiunii.

Persistă totuși întrebarea dacă sunt testamentele supuse comunicării în toate cazurile sau numai în situațiile de excepție mai sus evocate când comunicarea trebuie făcută prin natura lucrurilor. Avem în vedere comunicarea făcută beneficiarului și nu un alt tip de comunicare (făcută oficiului de stare civilă, INFONOT sau administratorului bunurilor altuia). În opinia noastră, testamentul trebuie comunicat beneficiarului său nu atât pentru faptul că dă naștere, modifică sau stinge unele drepturi ale beneficiarului, ci pentru că informarea beneficiarului este necesară potrivit naturii actului. Ne susținem opinia pe argumentele prezentate în continuare.

A) Teoria conform căreia testamentul nu produce niciun efect cât timp testatorul este în viață nu se susține deplin (sau ar avea în vedere doar efectele patrimoniale produse de testament). Am observat din cele prezentate anterior faptul că anumite efecte ale testamentului se produc din chiar momentul încheierii lui. În plus, constatăm că testamentul produce pentru beneficiar un efect extrem de important din momentul adoptării lui: beneficiarul dobândește prin testament vocația abstractă de a moșteni, vocație care, prin acceptarea moștenirii de către legatar după deschiderea succesiunii, se transformă într-o vocație concretă. Dacă în cadrul moștenirii legale vocația abstractă de a moșteni este determinată de raporturile de rudenie existente, în cazul moștenirii testamentare vocația abstractă de a moșteni se creează prin testament. Beneficiarul testamentului, fără a dobândi un drept, dobândește prin testament o calitate − vocația abstractă de a moșteni sau, cu alte cuvinte, calitatea de posibil viitor moștenitor5. Este oare lipsită de importanță aducerea la cunoștința beneficiarului a dobândirii sau pierderii acestei calități?

Remarcăm totodată că, în lumina actualului Cod civil, liberalitățile – donația și testamentul − creează pentru beneficiar obligația (nepatrimonială) de gratitudine (în cazul testamentului ingratitudinea îmbrăcând forma nedemnității succesorale). Ori trebuie să recunoaștem, potrivit ordinii firești a lucrurilor, că nu poți fi recunoscător unei persoane pentru liberalitatea făcută (chiar dacă efectele liberalității se produc mortis causa) dacă nu cunoști nimic despre existența unei asemenea liberalități. Sunt situații în care obligația de gratitudine se manifestă chiar prin întreținerea pe care beneficiarul unui testament o prestează cu titlu gratuit testatorului, ori este echitabil ca beneficiarul testamentului să aibă cunoștință atât despre existența, cât și despre eventuala revocare a acestuia.

B) Analiza instituției nedemnității succesorale pune într-o lumină nouă necesitatea comunicării testamentului către beneficiar sau nu. În lumina noului Cod civil, nedemnitatea succesorală vizează atât moștenirea legală, cât și moștenirea testamentară. În cazul nedemnității de drept (art. 958 C. civ.), este nedemn de a moșteni succesibilul testamentar care îl omoară (sau intenționează să-l omoare) pe cel care lasă moștenirea (testator) sau pe un alt succesibil (legal sau testamentar) care, dacă moștenirea ar fi fost deschisă la data săvârșirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a făptuitorului. Ipoteza legii presupune cunoașterea de către făptuitor a împrejurării că cel pe care dorește să-l omoare (sau chiar l-a omorât) este cel care lasă moștenirea (testator), iar făptuitorul are calitatea de succesibil (testamentar). Dacă făptuitorul nu a cunoscut aceste calități (nici de testator a victimei și nici de legatar a făptuitorului) ar mai putea fi făptuitorul nedemn? Desigur, făptuitorul va fi condamnat pentru faptele sale, dar nu i se va putea aplica și această sancțiune civilă − nedemnitatea – pentru simplul motiv că nu a cunoscut aceste calități – testator, pe de-o parte, și beneficiar al testamentului, pe de altă parte. Comunicarea testamentului către beneficiar are așadar o importanță covârșitoare în antrenarea unei responsabilități de tip „nedemnitatea succesorală” în materia succesiunii testamentare. Spre exemplu, un legatar universal îl omoară pe testator sau pe unicul copil al acestuia, deschizându-și calea unei succesiuni printr-un omor sau înlăturând de la moștenire unicul succesibil care i-ar fi anulat vocația sa la moștenire dobândită prin testamentul universal. Cum ar putea face toate acestea făptuitorul care nu cunoaște faptul că are calitatea de legatar universal? Situația este similară în cazul nedemnității judiciare. Cum ar putea, spre exemplu, succesibilul (legatarul) să-l împiedice pe cel care lasă moștenirea să modifice sau să revoce un testament despre existența căruia nu știe nimic!

c) Am arătat anterior că, potrivit art. 1.325 C. civ., anumite dispoziții privitoare la contracte se aplică și actelor juridice unilaterale. Printre dispozițiile respective au fost identificate și cele referitoare la publicitatea contractului (a actului juridic unilateral), conform art. 18 C. civ. Din acest punct de vedere, constatăm că nu există un sistem de publicitate pentru testamente, iar obligația notarului precizată în art. 1.046 C. civ. de a solicita înscrierea testamentului în Registrul Național Notarial ținut în format electronic nu echivalează cu o asemenea publicitate. Chiar dacă existența (și nu conținutul) testamentului nu este publică, apreciem că aceasta nu poate rămâne nici secretă, mai ales față de beneficiarul testamentului. De aceea, ultima teză a art. 1.325 C. civ. ni se pare neinspirată, întrucât existența unui testament și mai ales revocarea lui nu pot rămâne secrete, mai ales pentru beneficiarul testamentului. Dacă beneficiarul unui testament îi prestează întreținere testatorului, oare el nu ar fi îndreptățit să știe dacă nu cumva testatorul i-a revocat testamentul? Dacă el va afla despre o asemenea revocare doar după decesul testatorului, ar fi inechitabil și, în final, incorect.

d) Succinta noastră pledoarie are un singur scop: admiterea în practica notarială a obligației testatorului inserate în cuprinsul testamentului de a-i aduce la cunoștința beneficiarului conținutul testamentului, dar și de a-i notifica eventuala revocare a lui, ambele obligații fiind perfect compatibile cu testamentul ca act juridic unilateral, dar și cu prevederile legale în vigoare privind comunicarea testamentului sau a revocării lui, ambele fiind acte juridice unilaterale. Desigur, aceasta se va putea realiza mai eficient în cazul testamentului autentic. În privința testamentului olograf, se poate comenta asupra faptului că acest tip de testament asigură secretul dispozițiilor testamentare (chiar și față de beneficiarul testamentului!). Este oare acesta un fapt pozitiv? Are însă o mulțime de dezavantaje, printre care se detașează net fragilitatea testamentului: va putea fi dosit, distrus, alterat de către cel care-l găsește, intenționat, interesat sau nu. Testamentul olograf „scapă” oricăror sisteme de control asupra existenței sau conținutului său, excepțiile fiind destul de rare, și anume descoperirea unui testament olograf cu ocazia unei inventarieri. Oricum, datorită importanței crescânde a testamentului ca act juridic unilateral, recomandarea ar fi : cetățenii, printr-o educație adecvată, să recurgă din ce în ce mai des la forma autentică a testamentului, pentru avantajele utilizării acestei forme (și nu ca urmare a unui interes meschin promovat de un notar).

3. PROCURA, ACT JURIDIC UNILATERAL

Procura este un act juridic unilateral (exprimă doar voința mandantului) și reprezintă o formă simplificată de mandat(6). Exprimând doar voința mandantului, contractul de mandat exprimat prin această formă simplificată – procura − se va considera încheiat doar în momentul în care voința mandantului se întâlnește cu voința mandatarului de acceptare a mandatului. Cu alte cuvinte, contractul de mandat se va considera încheiat la primul act începător de executare încheiat de mandatar, acest act făcând dovada acceptării mandatului încredințat prin procură. Acest mod de formare a contractului de mandat ridică, fără îndoială, problema stabilirii momentului în care se naște contractul de mandat. Dacă atât mandantul, cât și mandatarul se află în același moment la același notar și semnează împreună contractul de mandat, momentul nașterii mandatului coincide cu momentul autentificării contractului. Acestei ipoteze i se aplică art. 2.015 C. civ., data încheierii mandatului fiind certă. Dacă contractul de mandat se încheie sub forma ofertei de mandat (procura), urmată de acceptarea mandatului (moment incert fiind determinat de primul act începător de executare al mandatarului), contractul de mandat se va considera încheiat în momentul întâlnirii ofertei cu acceptarea, în condițiile generale prevăzute de art.1.186 C. civ. Într-o atare situație este mai greu de stabilit momentul încheierii contractului de mandat, acest moment putând fi stabilit cu orice mijloace de probă. Momentul incert al încheierii mandatului poate fi evitat prin comunicarea mandatului (a procurii) către mandatar, în condițiile art. 1.326 alin. (3) C. civ., procura fiind un act juridic unilateral supus comunicării (constituie, modifică drepturi ale destinatarului). Într-o atare situație, contractul de mandat se consideră încheiat în momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoștință de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile.

 Așadar, atât procura, cât și revocarea procurii (stinge un drept al beneficiarului) sunt acte juridice unilaterale supuse comunicării de către mandant. Obligația mandantului în acest sens este de necontestat, sub sancțiunea neproducerii efectelor de către procură sau a revocării procurii. Obligația de comunicare a procurii sau a revocării acesteia nu poate fi preluată de notar prin înregistrarea procurii sau a revocării procurii în Registrul Național Notarial de Evidență a Liberalităților (RNNEL) și notarul nu are nici obligația de verificare a acestui registru electronic înainte de încheierea unui act în baza unei procuri. RNNEL nu este un registru de publicitate pentru informarea terților, așa cum greșit se exprimă legiuitorul prin art. 2.033 C. civ. Accesul la acest registru electronic îl au doar notarii, iar terții numai prin intermediul unui notar ar putea avea acces la informațiile deținute de registru, ceea ce nu este echivalent cu un registru de publicitate. Obligația de comunicare îi revine mandantului, notarul putând stipula această obligație atât în procură, cât și în actul de revocare a procurii7. Soluția este judicioasă și, pe lângă efectele benefice pe care le produce, evită anumite efecte dezastruoase generate de revocări intempestive, tendențioase făcute de către mandanți tocmai pentru a-i pune pe mandatari în situații delicate.

Din păcate, din întreaga reglementare a contractului de mandat (art. 2.009 și urm. C. civ.), nu rezultă în mod expres obligația comunicării de către autorul lor (în speță, mandantul) către beneficiar (mandatarul) atât a procurii, cât și a actului de revocare a acesteia. Interpretarea dispozițiilor speciale referitoare la mandat trebuie obligatoriu coroborată cu dispozițiile generale ale tuturor contractelor și, mai ales, cu cele referitoare la actul juridic unilateral (art. 1.324 – 1.326 C. civ.).

4. ALTE ACTE JURIDICE UNILATERALE SUPUSE COMUNICĂRII

 Din mulțimea de acte juridice unilaterale, vom trece în revistă foarte succint doar câteva acte care sunt supuse comunicării, astfel:

− declarația dată de creditorul unei obligații (de plată) cu privire la faptul că debitorul și-a îndeplinit obligația respectivă trebuie comunicată debitorului;

− declarația de renunțare la un drept (eventual la dreptul de uzufruct) trebuie comunicată nudului proprietar;

− declarația de recunoaștere a filiației trebuie comunicată și beneficiarului, nu numai oficiului de stare civilă competent;

− desemnarea tutorelui de către părinte trebuie comunicată și persoanei desemnate;

− oferta de donație pentru bunuri mobile sau imobile trebuie comunicată donatarului;

− revocarea donației (între soți) sau a promisiunii de donație trebuie comunicată beneficiarului;

− notificarea, punerea în întârziere a creditorului/ debitorului trebuie comunicate persoanelor interesate. Desigur, ar putea fi identificate și alte situații în care actele juridice unilaterale sunt supuse comunicării, enumerarea anterioară fiind doar exemplificativă.

5. CONCLUZII

În scurta noastră incursiune pe tărâmul actelor juridice unilaterale care au o mai mică sau mai mare frecvență în activitatea notarială, am constatat că există o serie de acte juridice unilaterale care sunt, fără echivoc, supuse comunicării (procura, revocarea procurii), în timp ce alte acte (testamentul, revocarea testamentului) devin supuse comunicării prin natura lor. Confidențialitatea este mai mult o obligație a notarului, care nu justifică necomunicarea testamentului de către testator făcută beneficiarului acestuia, iar secretul dispozițiilor testamentare nu poate fi opus beneficiarului, ca de altfel nici revocarea testamentului. Am arătat că de comunicarea testamentului sunt legate mai multe efecte juridice, este adevărat, nepatrimoniale, dar a căror încălcare determină în mod cert efecte patrimoniale. Ne-am referit la crearea vocației (abstracte) de a moșteni, la crearea obligației de gratitudine pentru beneficiar, ingratitudinea (în materie testamentară numindu-se nedemnitate) neputând fi atrasă dacă beneficiarul unui testament nu cunoștea faptul că are această calitate.

Am arătat că, în cazul procurii, mandantul are o mare responsabilitate în producerea efectelor scontate prin procura respectivă ca urmare a comunicării ei către mandatar sau a comunicării revocării acesteia către mandatar, în orice modalitate s-a făcut revocarea. Înregistrările făcute în RNNEL nu înlocuiesc efectele comunicării și nici nu transferă responsabilitatea unor revocări intempestive asupra notarului.

Ar fi bine dacă notarii, în activitatea lor, ar ține seama de prevederile legale evocate în prezentul studiu, prevederi care contribuie la o mai mare acuratețe a obligațiilor asumate de părți, dar și la degrevarea notarului de anumite responsabilități care nu-i aparțin în mod natural.

NOTA REDACȚIEI 

Opinia domnului notar public prof. univ. dr. Ioan Popa este cu atât mai provocatoare cu cât cadrul legal actual limitează posibilitățile explorate în articol de către autor. Apreciind preocupările autorului, îi provocăm pe cititorii interesați de acest subiect să își exprime pe adresa redacției opiniile, argumentele pro sau contra temei abordate de autor.  

---

1 În acest sens, a se vedea M. Nicolae, Codex iuris civilis, Noul Cod civil, ediție critică, Universul Juridic, București, 2012, p. 354.

2 Testamentul a fost analizat sub multiple aspecte de către autori români și străini, în prezentul studiu rezumându-ne la a evoca

doar câteva lucrări doctrinare de referință. În acest sens, a se vedea F. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral, ediția a III-a actualizată și completată, vol. II, Moștenirea testamentară, Universul Juridic, București, 2014, p. 21, D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, C. H. Beck, București, 2014, p. 240, M. D. Bob, Probleme de moșteniri în vechiul și în noul Cod civil, Universul Juridic, București, 2012, p. 119.

3 Am făcut acest lucru anterior, a se vedea I. Popa, Drept civil. Moșteniri și liberalități, Universul Juridic, București, 2013, p. 271.

4 A se vedea în acest sens D. Chirică, op. cit., p. 241, unde autorul susține cu deplin temei faptul că fără legate nu poate exista moștenire testamentară și deci nici testament.

5 Vocația succesorală a fost analizată de F. Deak, a se vedea F. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral, vol. I, Moștenirea legală, Universul Juridic, București, 2013, p. 94.

6 Am analizat cu altă ocazie caracterele procurii și ale contractului de mandat, în general, a se vedea I. Popa, Contracte civile, vol. 2, Notarom, București, 2018, p. 169.

7 Nu poate fi tras la răspundere notarul pentru că nu a verifi cat revocarea unei procuri câtă vreme mandantul nu a comunicat mandatarului revocarea procurii în condițiile art. 1.326 C. civ. Necomunicarea revocării procurii nu produce efecte revocatorii astfel încât neverificarea de către notar a RNNEL nu poate produce niciun efect și, cu atât mai puțin, nu poate constitui latura obiectivă a unei infracțiuni.