Rezumat

Prin prezentul studiu ne propunem să analizăm două instituții juridice de referință în dreptul succesoral francez și în cel românesc, ne referim la actul de notorietate și, respectiv, certificatul de moștenitor. Deși aceste instituții aparent ar putea fi considerate ca fiind extrem de asemănătoare – cele două acte jucând același rol în sistemele de drept respective, și anume, reprezentând dovada calității de moștenitor –, în realitate, cele două acte sunt complet diferite atât din perspectiva regimului juridic cât și din aceea a efectelor specifice pe care le produc.

    Din păcate, doctrina românească și legiuitorul român nu au sesizat diferențele existente între cele două acte fundamentale ale dreptului succesoral, le-au considerat echivalente și, ca urmare, au reglementat cu totul defectuos alte instituții juridice aparținând dreptului succesoral, cum ar fi instituția exheredării sau aceea a sezinei, strict legate de primele, așa cum vom încerca să arătăm în cele ce urmează.

    Una din concluziile pe care o putem formula încă de la începutul acestui studiu este aceea referitoare la preluarea deficitară dintr-un alt sistem de drept (în speță cel francez), în sistemul de drept românesc, a unor instituții juridice care funcționează perfect în sistemul lor de drept, dar care funcționează deficitar în sistemul de drept adoptiv unde ar putea produce alte efecte juridice decât cele originare sau chiar efecte contradictorii, incongruente cu celelalte instituții juridice cu care ar fi trebuit să se armonizeze.

    Vom prezenta așadar actul de notorietate în paralel cu „echivalentul” său românesc, certificatul de moștenitor, analizându-le modul de formare, regimul juridic și efectele principale în sistemele de drept în care s-au născut, referindu-ne, pe scurt, și la specificul sistemelor de drept respective pentru a înțelege mai bine de ce „un carburator prelevat de la Renault și instalat pe un motor Dacia s-ar putea să nu funcționeze sau să funcționeze deficitar. Pentru a funcționa perfect este necesară preluarea întregului motor Renault și instalarea lui pe o caroserie Dacia”(ca să folosesc o metaforă automobilistică).

Cuvinte-cheie: act de notorietate, certificat de moștenitor, exheredare, sezină

1. Actul de notorietate

Sediul materiei îl regăsim în Codul civil francez, art. 730 la 730-5, așa cum aceste articole au fost modificate prin Legea nr. 2006-728 din 23 iunie 2006 și respectiv Legea nr. 2007-1787 din 20 decembrie 2007, prin care s-au reformat esențial succesiunile și liberalitățile din dreptul francez. Precizăm totuși că actul de notorietate a depășit spațiul francez, el fiind recunoscut și aplicat cu deplin succes și în Belgia, Germania, Austria, Elveția, Luxemburg[1].

    Codul civil francez stabilește cu valoare de principiu faptul că: „proba calității de moștenitor se face prin orice mijloace”[2] (art. 730 alin. 1 C. civ. fr.). Apoi adaugă:

„Proba calității de moștenitor poate să rezulte dintr-un act de notorietate întocmit de un notar, la cererea unuia sau mai multor succesibili[3] (ayant droit).

    Actul de notorietate trebuie să vizeze actul de deces al persoanei a cărei succesiune este deschisă cu menționarea actelor justificative care au putut fi produse, cum ar fi actele de stare civilă și, eventual, documentele care se referă la existența liberalităților pentru cauză de moarte care ar putea avea incidență asupra devoluțiunii succesorale.

    El conține afirmația, semnată de unul sau mai mulți succesibili autori ai cererii, care au vocație, singuri sau împreună cu alții desemnați de aceștia, să primească în întregime sau parțial succesiunea defunctului.

    Orice persoană ale cărei declarații vor putea deveni utile va putea fi chemată la întocmirea actului.

    Se va face mențiune despre existența actului de notorietate pe marginea actului de deces”(art. 730-1 C. civ. fr.).

    Câteva comentarii ale acestui text sunt necesare. Astfel, observăm că actul de notorietate se eliberează de către notar la cererea unuia sau a mai multor succesibili pe baza afirmațiilor acestora cu privire la drepturile lor succesorale. Notarul nu efectuează niciun fel de cercetări, investigații, administrări de probe etc., ci verifică doar actele de stare civilă ale solicitanților și eventualele testamente. Actul de notorietate are (în principal) două părți: prima parte cuprinde constatările notarului referitoare la elementele precizate în art. 730-1 C. civ. fr., iar a doua parte cuprinde declarațiile solicitanților, afirmațiile semnate pe care aceștia le fac cu privire la calitatea lor de moștenitor și întinderea drepturilor lor succesorale.

    În continuare, Codul civil francez face câteva precizări importante, astfel:

„Afirmația cuprinsă în actul de notorietate nu implică prin ea însăși acceptarea succesiunii”(art. 730-2 C. civ. fr.).

   „Actul de notorietate astfel încheiat face dovada până la proba contrară.

Cel care se prevalează de actul de notorietate este prezumat a avea drepturile ereditare în proporția indicată în act”(art. 730-3 C. civ. fr.).

    Constatăm că actul de notorietate se eliberează solicitanților fără ca notarul să fie obligat să verifice opțiunile succesorale ale succesibililor care au la dispoziție un termen de prescripție de 10 ani de la data deschiderii succesiunii pentru exprimarea opțiunii (conform art. 780 alin. 1 C. civ. fr.). Este astfel posibil ca o persoană să obțină un act de notorietate care-i atestă calitatea de moștenitor, iar înainte de expirarea termenului de 10 ani de la deschiderea succesiunii persoana să renunțe la moștenire. Din aceste motive, actul de notorietate face dovada până la proba contrară (și nu până la înscrierea în fals), cel care se prevalează de act fiind doar prezumat a avea drepturile succesorale cuprinse în acesta.

    Forța probantă a actului de notorietate semnat atât de către notar cât și de succesibili este aceea a actului sub semnătură privată care face dovada celor cuprinse în act până la proba contrară. Întrucât notarul nu a constatat personal vocația succesorală a solicitantului, misiunea sa la eliberarea unui asemenea act neconstând în analiza valorii titlurilor ce-i sunt prezentate, actul de notorietate nu poate face dovada până la înscrierea în fals[4]. Așadar, moștenitorul este prezumat a avea drepturile ereditare în proporția indicată în act.

    Altfel spus, actul de notorietate nu este un act autentic notarial.

    Din cele ce precedă remarcăm faptul că moștenitorul francez este un moștenitor paradoxal dacă-l vedem prin prisma dreptului succesoral român. El este un moștenitor aparent deși nu a acceptat succesiunea, putând chiar renunța la aceasta în termenul de prescripție de 10 ani prevăzut de legislația franceză. Acest statut de succesibil sau moștenitor aparent justifică în dreptul francez atât instituția sezinei (un succesibil care nu a acceptat succesiunea nu poate poseda bunurile succesiunii în nume de proprietar, dar le poate „poseda” în nume de sezinar. La data acceptării succesiunii sezina încetează și începe posesia în nume de proprietar, cum se va arăta în continuare, precum și pierderea prin exheredare doar a emolumentului succesoral, nu și a calității de moștenitor.

• Certificatul de moștenitor

    Sediul materiei îl regăsim atât în Codul civil, art. 1.132- 1.134, cât și în Legea nr. 36/1995, legea notarilor publici și activității notariale, art. 114 (și următoarele).

    Fără să analizăm întreaga problematică a certificatului de moștenitor așa cum acesta este reglementat de Codul civil[5], vom surprinde doar câteva aspecte ale acestui act care contrastează puternic cu actul de notorietate.

    În primul rând, certificatul de moștenitor se încheie de către notar pe baza declarațiilor succesibililor (sau a altor participanți) la care notarul adaugă propriile sale constatări în urma verificărilor pe care le efectuează personal. Aici putem menționa inventarierea bunurilor, audierea martorilor, verificarea actelor de stare civilă sau a altor acte cu impact asupra succesiunii (de exemplu testamente, donații), verificarea activului și pasivului succesoral etc.

     Verificările pe care notarul român le efectuează pentru eliberarea unui certificat de moștenitor sunt mult mai complexe decât ale unui notar francez, notarul român asumându-și întreaga responsabilitate pentru cercetările și constatările sale.

    În al doilea rând, notarul român verifică modul de exercitare de către succesibili a dreptului lor de opțiune succesorală. Termenul de exercitare a acestui drept este de 1 an sub sancțiunea decăderii (art. 1.103 C. civ.). Prin acceptarea moștenirii succesibilul devine succesor, iar renunțătorul se consideră că nu a fost niciodată moștenitor, nici măcar sub condiție rezolutorie.

    În al treilea rând, forța probantă a certificatului de moștenitor, semnat numai de notar, este aceea a unui act autentic (se are în vedere faptul că certificatul de moștenitor face corp comun cu încheierea finală pe care se bazează). Într-adevăr, cele constatate personal de către notar cu propriile simțuri, referitoare la identitatea succesibililor, la consimțământul acestora privind elementele esențiale ale certificatului, la semnăturile lor (exprimate pe încheierea finală ) fac deplină dovadă până la înscrierea în fals.

    Așa fiind, dovada calității de moștenitor se face numai cu certificatul de moștenitor sau cu o hotărâre judecătorească pronunțată în acest sens [art. 1.133 alin. (1) C. civ.].

    Din cele prezentate remarcăm fără mare dificultate că „moștenitorul francez”este doar un „succesibil”din punctul de vedere al dreptului românesc, el neexercitându-și dreptul de opțiune succesorală la data emiterii actului de notorietate, act care nu echivalează cu acceptarea moștenirii. Pe cale de consecință, vocația succesorală a moștenitorului francez este doar abstractă, această vocație devenind concretă numai prin acceptarea moștenirii.

• Problema exheredării sau renunțării la moștenire

În literatura juridică românească, s-a afirmat teoria conform căreia prin dezmoștenire nu se pierde calitatea de moștenitor, ci doar emolumentul succesoral. Această teorie a fost îmbrățișată de cvasitotalitatea autorilor de drept succesoral cu o singură excepție, Mihail Eliescu, așa cum vom arăta în continuare.

    Teoria respectivă a fost susținută de autorii români sub influența vădită a doctrinei franceze, unul dintre cei mai reprezentativi exponenți ai aceste doctrine, Michel Grimaldi, afirmând că „exheredarea este dispoziția prin care testatorul privează moștenitorii săi de drepturile acordate lor de lege în cadrul succesiunii. Aceasta însă nu le retrage lor decât emolumentul și nu titlul de moștenitor. Astfel, ei își conservă anumite prerogative: spre exemplu, cele de a obține o copie a inventarului, de a preda legate către legatari care nu sunt însezinați sau de a lua măsuri conservatorii pentru cazul când testamentul ar putea fi privat de efecte[6].

    În contrapartidă, Mihail Eliescu arată că exheredarea „nu se mulțumește, ca în dreptul cutumiar, să răpească moștenitorilor numai emolumentul succesiunii, concepție astăzi părăsită; dacă testatorul instituie un legatar universal, prin efectul exheredării corelative, moștenitorii sunt lipsiți chiar de titlul lor de erezi”[7] (s.n.-I.P.).

    În legislația și doctrina franceze, teoria existenței moștenitorilor fără emolument ca urmare a exheredării există, este congruentă și funcționează cu deplin succes. Ea se bazează pe o calitate de moștenitor stabilită de notar pur declarativ și fără ca succesibilii să-și fi manifestat opțiunea succesorală. Moștenitorul francez are o vocație abstractă de a moșteni conferită de calitatea de rudă cu defunctul stabilită pe baza actelor de stare civilă, calitate care nu se poate pierde prin dezmoștenire (nici în dreptul românesc rudele defunctului structurate pe cele patru clase de moștenitori, având vocație abstractă de a moșteni, nu-și pierd prin exheredare calitatea de rudă, dar își pierd calitatea de moștenitor). Un asemenea moștenitor poate fi dezmoștenit prin testament, el pierzându-și doar emolumentul, nu și calitatea de moștenitor (de rudă cu defunctul).

    În dreptul românesc un succesibil nu poate fi dezmoștenit, ci numai un moștenitor (art. 1.074 C. civ.). Asta înseamnă că moștenitorul român, prin acceptarea moștenirii, a dobândit vocație concretă la moștenirea lui de cujus, prin dezmoștenire distrugându-se tocmai această vocație concretă. (Un renunțător nu poate fi dezmoștenit întrucât nu poți fi deposedat de ceva ce nu ai dobândit niciodată.) Este evident că în sistemul nostru de drept calitatea de moștenitor nu este sinonimă cu calitatea de rudă cu defunctul. O rudă poate deveni moștenitor numai dacă are capacitate succesorală, are vocație succesorală concretă (adică a acceptat moștenirea), nu este exheredat sau nedemn. Pe de altă parte, poți fi moștenitor fără să fii rudă cu defunctul (este vorba de soțul supraviețuitor, ca moștenitor legal sau legatarii universali sau cu titlu universal ca moștenitori testamentari). În dreptul românesc (concordant cu dreptul roman) dacă titlul de moștenitor se constituie prin testament, tot prin testament acest titlu poate fi retras[8].

    Autorii români au preluat teoria exheredării din dreptul francez fără să țină seama de faptul că în dreptul francez moștenitor este doar un succesibil cu vocație abstractă de a moșteni.

    Aceasta nu înseamnă că în dreptul românesc nu pot exista moștenitori fără emolument. Ar putea fi vorba de rudele nerezervatare ale defunctului care ar putea cere un certificat de moștenitor (sau de calitate de moștenitor) deși întregul emolument al succesiunii (sau doar o parte din acesta) a fost transmis prin legate particulare de către defunct. Acești moștenitori nu-și pierd calitatea de moștenitor și nici vocația concretă de a moșteni întrucât prin legatele particulare ale defunctului nu a fost distrusă  această vocație. Adagiul „instituer c’est exclure” nu este riguros exact.

    Renunțarea la moștenire produce efecte asemănătoare exheredării, renunțarea distrugând cu efecte retroactive vocația concretă a succesibilului (vocația abstractă de a moșteni nu se pierde niciodată întrucât aceasta este echivalentă cu calitatea de rudă cu defunctul sau cu calitatea de soț supraviețuitor; poți să rămâi rudă cu o persoană toată viața deși niciodată nu devii moștenitorul acelei persoane). Așadar, succesibilul care renunță la moștenire este considerat că nu a fost niciodată moștenitor (art. 1.121 C. civ.). În dreptul francez, cel care renunță la moștenire este moștenitor (și nu succesibil)[9], aceasta pentru că, așa cum am văzut anterior, eliberarea unui act de notorietate nu implică exprimarea opțiunii succesorale în niciun fel.

• Problema sezinei

Sezina este o instituție „importată” din dreptul francez și doctrina franceză, importul făcându-se prea puțin inspirat, „importatorul”, illo tempore, neștiind prea exact ce este sezina, este ea oare posesia bunurilor succesiunii sau este altceva[10]. La această confuzie a contribuit, fără îndoială, și analiza superficială făcută la momentul „importului” a actului de notorietate, act care, potrivit dreptului francez, reprezintă dovada calității de moștenitor, nota bene, înainte de exprimarea opțiunii succesorale (în sensul acceptării) așa cum arătam anterior, moștenitorul francez fiind doar succesibil potrivit dreptului românesc. În dreptul francez sezina ar fi o „posesie” a succesibilului, ceea ce nu echivalează cu posesia exercitată în nume de proprietar. Din această perspectivă toți succesibilii francezi care au vocație abstractă de a moșteni (rudele defunctului sau legatarii universali sau cu titlu universal) sunt sezinari.

    Am analizat sezina în dreptul românesc cu altă ocazie[11] constatând că sezina este un titlu care-i conferă succesibilului (și nu moștenitorului) anumite „puteri“[12] ce nu aparţin unui proprietar (succesibilul nu a acceptat moştenirea), nu sunt ale unui locator, comodant etc., dar nu sunt nici ale unei persoane complet străină de moştenire. Am putea chiar observa că o bună parte din „puterile” sezinarului le are chiar executorul testamentar, conform art. 1.080 C. civ. şi care ar putea avea chiar prerogative în plus (aşa se explică de ce vechiul Cod civil acorda sezină şi executorului testamentar).

    Puterile conferite de sezină presupun posibilitatea sezinarului de a încheia acte de conservare, de administrare provizorie sau chiar acte de dispoziţie, fără însă ca asemenea acte să echivaleze cu acceptarea moştenirii. Sezinarul va putea exercita toate acţiunile defunctului, cu excepţia celor cu caracter strict personal, pe care însă le va putea continua.

    Am arătat, de asemenea, că sezina nu are nicio legătură cu posesia patrimoniului succesoral, întrucât un patrimoniu nu poate fi posedat[13] (cum ai putea poseda un pasiv patrimonial?). Pot fi posedate bunuri susceptibile de posesie (bunuri corporale, în principiu). S-a arătat totuşi că sezina „constituie posesiunea de drept a moştenirii”[14], aceasta fiind independentă de posesiunea de fapt a bunurilor succesorale.

    În opinia noastră, posesiunea de drept asupra unor bunuri (nu asupra unui patrimoniu) o are proprietarul care exercită asupra bunurilor aflate în proprietatea sa posesia, folosinţa şi dispoziţia. Sezinarul nu este însă proprietarul bunurilor succesorale întrucât nu a acceptat succesiunea, iar după acceptare încetează de a mai fi sezinar. Așadar, termenii „moștenitor” și „sezinar” sunt antinomici, moștenitorul nefiind niciodată sezinar. Totodată, putem constata că pot exista sezinari care nu au posesia bunurilor succesiunii în timp ce posesia acestor bunuri o pot avea persoane străine de moștenire. Dacă posesia bunurilor succesiunii este exercitată de moștenitor atunci sezina, ca echivalent al posesiei, este exercitată de succesibil.

    S-a arătat chiar că stăpânirea de fapt de care vorbeşte art. 916 C. civ., nu este aceeaşi cu stăpânirea de fapt specifică sezinei, conform art. 1.125 C. civ., prima fiind caracterizată prin corpus şi animus, cea de-a doua fiind lipsită de animus.[15]

    Dacă localizăm sezina pe tărâmul „stăpânirii de fapt” a bunurilor, este greu de presupus că sezinarul nu deţine bunurile pentru sine, ci pentru altul (adică ar avea asupra bunurilor doar o detenţie precară).

    Orice definiţie a sezinei, influenţată de dreptul şi doctrina franceze[16], este nepotrivită, întrucât între sezina „franceză” şi cea reglementată de legiuitorul român sunt deosebiri de esenţă.

    Avantajul pe care îl conferă legea română „moştenitorilor” (am arătat că[17] sezina este atribuită succesibililor şi nu succesorilor, prin acceptarea moştenirii sezina încetând) sezinari constă în faptul că sezinarii pot exercita anumite „puteri”, chiar înainte de a li se verifica de către o autoritate competentă calitatea lor de moştenitori. Nesezinarii nu au şi nu vor avea niciodată sezină.[18] În privinţa exercitării „puterilor” conferite sezinarilor, apreciem că sfera acestora este restrânsă atunci când este vorba de promovarea unor acţiuni în justiţie şi, mai ales, de introducerea în cauză a sezinarilor când autorul lor, reclamant sau pârât, a decedat în cursul procesului. Într-o atare ipoteză, art. 412 alin. (1) din Noul Cod de procedură civilă precizează că judecarea cauzelor se suspendă de drept „prin decesul uneia dintre părţi, până la introducerea în cauză a moştenitorilor (s.n. – I.P.) afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a acestora”. Textul de lege vorbeşte de introducerea în cauză a moştenitorilor (soluţia legiuitorului este raţională întrucât introducerea în cauză a sezinarului, adică a succesibilului care încă nu a acceptat moştenirea nu este oportună, succesibilul putând chiar renunţa la succesiune), calitatea de „sezinar” (care aparţine succesibilului) nefiind suficientă. Este încă o dovadă a utilităţii discutabile a sezinei.  

    Nesezinarii (ca şi sezinarii de altfel) dobândesc posesia bunurilor succesiunii de la data deschiderii succesiunii ca efect al retroactivităţii opţiunii succesorale. Aceleaşi persoane pierd posesia acestor bunuri prin renunţarea la moştenire (tot retroactiv).

    Orice moştenitor, sezinar sau nu, dobândeşte posesia bunurilor succesorale de la data deschiderii succesiunii şi nu de la o dată ulterioară, astfel încât posesia bunurilor cuprinse în masa succesorală să nu fie întreruptă.[19] Am arătat că în opinia unor doctrinari francezi, sezina nu se confundă cu posesia bunurilor, sezinarul putând dobândi în virtutea sezinei eventual folosinţa unor bunuri succesorale.

    Doar exercitarea anumitor „puteri” poate fi făcută anticipat de unii moştenitori (sezinari), în raport cu alţii, aceştia din urmă neputând dobândi retroactiv exerciţiul lor. Din această perspectivă, textul art. 1.127 alin. (1) C. civ. ni se pare total neadecvat. De altfel, după acceptarea moştenirii, sezina încetează chiar în cazul sezinarilor, cu atât mai puţin ar putea fi dobândită de nesezinari, prin eliberarea certificatului de moştenitor. 

    Prin acceptarea moştenirii, atât sezinarii cât şi nesezinarii devin retroactiv proprietari deplini asupra bunurilor succesorale, exercitând asupra acestora toate atributele proprietăţii (posesie, folosinţă, dispoziţie), sezina pierzându-şi orice justificare.

    Acestea fiind constatările, s-ar putea pune întrebarea dacă sezina este cu adevărat o instituţie necesară şi utilă sau interesul asupra sezinei este în scădere.

    Aşa cum arătam anterior, sezina fiind o calitate pe care o au unii moştenitori și care le conferă acestora anumite „puteri” utilitatea ei este direct proporţională cu timpul scurs de la data deschiderii succesiunii până la data acceptării acesteia, când succesibilii devin succesori, proprietari deplini asupra bunurilor succesorale.

    În legislaţia franceză, faţă de un termen de 10 ani pentru exprimarea opţiunii, instituţia sezinei şi-ar putea dovedi utilitatea, deşi unii autori au considerat-o inutilă, desuetă.[20] 

    Potrivit Codului civil român, opţiunea succesorală se exercită în termen de un an de la data deschiderii succesiunii (de regulă), astfel încât sezina nu îşi dovedeşte pe deplin utilitatea. Sunt extrem de rare cazurile în care un succesibil sezinar acţionează prevalându-se de această calitate, iar, după acceptarea succesiunii, succesibilul sezinar devenit moştenitor va acţiona în această calitate.

    Rămâne ca practica să confirme sau să infirme acest punct de vedere.

    Observăm din această scurtă analiză asupra sezinei că aceasta, în dreptul românesc, nu este ce pare a fi. Așadar, în dreptul francez un moștenitor (stabilit ca atare prin actul de notorietate) acceptă moștenirea după 10 ani de la deces, în toată această perioadă el nu va putea exercita toate atributele proprietății asupra bunurilor succesiunii întrucât nu a dobândit, prin acceptarea succesiunii, calitatea de proprietar. Exercitarea totuși a anumitor drepturi asupra bunurilor succesorale a fost denumită sezină, situație în care moștenitorul, deși nu are calitatea de proprietar, se comportă ca atare (este un proprietar aparent). Precizăm încă o dată faptul că, potrivit dreptului francez, toți moștenitorii, legali sau testamentari, care au vocație succesorală universală sau cu titlu universal sunt și sezinari.

    În dreptul românesc unde se face distincție între succesibil și succesor, problemele sezinei se limpezesc în sensul că sezina aparține succesibilului (ca și moștenitorului din dreptul francez), însă după acceptarea succesiunii și eliberarea certificatului de moștenitor sezina încetează, moștenitorul începând (continuând de altfel) posesia în nume de proprietar.

   Continuitatea posesiei și joncțiunea posesiilor[21] nu pot fi justificate altfel. Prin retroactivitatea acceptării succesiunii până în momentul decesului lui de cujus, chiar și sezina așa-zisului moștenitor sezinar se desființează retroactiv, despre dobândirea sezinei după acceptarea succesiunii de către nesezinari nemaiputând fi vorba. Toate acestea sunt posibile datorită termenului relativ scurt (de un an) pentru exprimarea opțiunii succesorale și care ar face inutilă instituția sezinei, ambiguitatea care planează asupra calității de moștenitor fiind de scurtă durată. În lumina celor expuse anterior în privința sezinei, în opinia noastră toate textele cuprinse în Codul civil cu privire la sezină, respectiv art. 1.125-1.129, trebuie reanalizate și reformulate sau chiar eliminate.

5. Actul de notorietate, certificatul de moștenitor și certificatul european de moștenitor

Fără a intra în detalii cu privire la certificatul european de moștenitor[22], ceea ce ne interesează în studiul de față este impactul actului de notorietate sau al certificatului de moștenitor asupra certificatului european de moștenitor.

    O primă problemă pe care dorim s-o discutăm (superficial, fără a intra în detalii) este aceea de a ști dacă o autoritate emitentă (un notar francez sau român) poate elibera pentru același defunct atât un act de notorietate (certificat de moștenitor) național cât și un Certificat European de Moștenitor (CEM)[23]. Răspunsurile la această problemă au fost diverse. Ca o concluzie, s-a cristalizat varianta potrivit căreia este posibilă eliberarea celor două acte pentru același defunct, acte care au o valoare echivalentă. Totuși, dacă (prin absurd) există contradicții între cele două acte, atunci va prevala certificatul național (fiind un act mai complex și care poate conține, printre altele, și opțiunea succesorală). Coexistența celor două acte s-ar justifica prin aceea că efectele lor sunt totuși diferite, însă în cazul certificatului de moștenitor românesc regăsim elemente care nu sunt prezente și în cazul CEM: forma autentică a certificatului de moștenitor, cuprinderea în conținutul certificatului a opțiunilor succesorale ale succesibililor.

    O a doua problemă care s-ar putea ridica ar fi aceea dacă o autoritate emitentă ar putea elibera pentru uz național (nu internațional) fie un act de notorietate (certificat de moștenitor), fie un CEM. Răspunsul a fost, în principiu, afirmativ, deși așa cum arătam anterior, efectele celor două acte sunt diferite. În funcție de efectele urmărite de solicitant se va putea elibera fie un act de notorietate (certificat de moștenitor), fie un CEM.

    A treia problemă care decurge inevitabil în această analiză este problema de a ști dacă la eliberarea unui CEM este obligatorie verificarea de către notar a opțiunilor succesorale ale beneficiarilor sau un CEM se va putea elibera chiar fără verificarea (exprimarea) acestor opțiuni. Problema diferă după cum autoritatea emitentă este o autoritate românească (notarul român nu va putea elibera un certificat de moștenitor sau un CEM, acte care fac, printre altele, dovada calității de moștenitor, fără exprimarea opțiunilor succesorale de către succesibili în condițiile stabilite de Codul civil) sau străină (franceză sau aparținând spațiului european care aplică principiile și procedura actului de notorietate, act care, așa cum arătam anterior, nu presupune obligatoriu exprimarea opțiunii succesorale la data eliberării actului).

    Vom putea avea, așadar, CEM eliberat de o autoritate franceză (spre exemplu) care, eventual, să nu conțină modalitatea prin care s-a făcut acceptarea moștenirii întrucât acceptarea nici nu s-a produs, pentru aceasta existând un termen de 10 ani de la data decesului. De altfel, Regulamentul[24] nr. 650/2012 se referă destul de discret la problema pe care noi o considerăm esențială la stabilirea calității de moștenitor, și anume acceptarea moștenirii.

    Astfel, prin art. 65 cu privire la conținutul cererii pentru obținerea unui CEM, la alin. 3 lit. k, Regulamentul precizează că cererea trebuie să conțină „o indicație care să precizeze dacă vreunul din beneficiari a făcut o declarație privind acceptarea succesiunii sau renunțarea la aceasta”, sau prin art. 68 referitor la conținutul certificatului, la lit. k se prevede că certificatul trebuie să includă „dacă este cazul, informații privind natura acceptării succesiunii sau a renunțării la aceasta de către fiecare beneficiar”. Observăm că menționarea opțiunii succesorale în cerere sau certificat nu este de esența certificatului.

    Din aceste motive nici forța probantă a CEM nu este aceea specifică actelor autentice pentru că CEM nu este un act autentic. Acest certificat introduce doar prezumția relativă cu privire la faptul că persoanele menționate în certificat au calitatea de moștenitor, legatar, executor testamentar, administrator al patrimoniului succesoral, că aceste persoane au statutul menționat în certificat sau că persoanele respective sunt titulare ale drepturilor sau puterilor stipulate în certificat.

    Nota bene: dacă un notar român se va regăsi în fața unui CEM și va trebui să-l aplice, va trebui să observe obligatoriu dacă „moștenitorii” prevăzuți în CEM au acceptat sau nu succesiunea pentru a deveni moștenitori conform legii române (în situațiile în care pentru bunuri aflate pe teritoriul României se impune eliberarea unui certificat românesc de moștenitor, dar în care legea aplicabilă succesiunii este o lege străină, legea emitentului CEM. Potrivit legii, emitentului i se va analiza, printre altele, și termenul de exercitare a opțiunii succesorale și nu potrivit legii române).

    6. Concluzii

În urma acestei scurte analize a principalelor acte care potrivit legii franceze sau legii române reprezintă dovada calității de moștenitor, actul de notorietate și respectiv certificatul de moștenitor, se impun câteva concluzii:

    a) fiecare act trebuie analizat separat, ancorat într-un anume sistem de drept în care actul funcționează și în care produce efecte juridice pe deplin congruente cu efectele juridice produse de celelalte instituții juridice aparținând aceluiași sistem de drept. Preluarea de către un sistem de drept a unor instituții juridice străine și „implementarea” lor în sistemul de drept respectiv nu sunt întotdeauna benefice, elementele străine nu se acomodează perfect cu cele indigene și ar putea da naștere la efecte juridice străine chiar țării de origine.

    b) actul de notorietate conferă calitatea de moștenitor chiar unei persoane care nu a acceptat succesiunea (încă), având la dispoziție un termen pentru exercitarea opțiunii de 10 ani de la deces. Având în vedere acest termen (lung) pentru exercitarea opțiunii, instituția sezinei care conferă anumitor persoane exercitarea cu anticipație a unor drepturi, puteri este pe deplin justificată.

    În contrapartidă, certificatul de moștenitor conferă calitatea de moștenitor doar moștenitorilor acceptanți care au un termen de 1 an (scurt) pentru exercitarea opțiunii succesorale. După eliberarea certificatului de moștenitor, instituția sezinei devine inutilă, moștenitorii exercitând posesia bunurilor succesiunii în nume de proprietari și putând acționa în această calitate.

    c) sezina, care reprezintă mai degrabă un set de „puteri” conferite sezinarului și mai puțin o „posesie” a bunurilor succesiunii, aparține succesibilului (în dreptul românesc) și mai puțin succesorului care, prin acceptarea succesiunii, a devenit proprietarul bunurilor succesorale cu toate prerogativele conferite de această calitate.

    d) moștenitorul francez nu este echivalentul moștenitorului român întrucât primul poate deveni moștenitor fără să accepte succesiunea (la data eliberării actului doveditor), în timp ce al doilea nu poate deveni moștenitor decât prin acceptarea succesiunii. Din acest motiv și instituția exheredării produce efecte diferite, în primul caz nu distruge calitatea de moștenitor, în timp ce în al doilea caz o distruge.

    e) impactul actului de notorietate sau al certificatului de moștenitor asupra CEM este diferit. Din acest motiv, notarul român care va avea de pus în valoare un CEM va trebui să verifice, printre altele, modul în care succesibilii și-au exprimat opțiunea succesorală, iar în cazul neexercitării acesteia să propună succesibililor exercitarea acestei opțiuni, evident ținând cont pentru aceasta de legea aplicabilă succesiunii și nu de legea română.

Bibliografie

Bacaci, A., Comăniță, Gh., 2003, Drept civil. Succesiunile, București, All Beck.

Bergquist, U., Frimston, R., Odersky, F., Damascelli, D., Lagarde, P., Reinhartz, B., 2015, Commentaire du règlement européen sur les successions, Paris, Dalloz.

Deak, F., Popescu, R., 2013, Tratat de drept succesoral, ediția a III-a, București, Universul Juridic. 

Chirică, D., 2014, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, București, C.H. Beck.

Eliescu, M., 1997, Curs de succesiuni, București, Humanitas.

Genoiu, I., 2012, Dreptul la moștenire în Codul civil, București, C.H. Beck.

Gore, M., 2011, „Preuve de la qualité d’héritier”, în Michel Grimaldi (ed.), Droit patrimonial de la famille, ediția a 4-a, Paris, Dalloz.

Gore, M., „Transmission et administration de la succession: saisine”, în Michel Grimaldi (ed.), Droit patrimonial de la famille, ediția a 4-a, Paris, Dalloz.

Levy, I. Ph., Castaldo, A., 2010, Histoire du droit civil, ediția a 2-a, Paris, Dalloz.

Malaurie, Ph., Aynes, L., 2010, Droit civil. Les successions. Les liberalités, ediția a 4-a, Defrénois.

Maury, J., 1998, „Réquisitoire contre la saisine”, în Antonmattei, P.-H. (ed.), Mélanges Christian Mouly, vol. I, Paris, Litec.

Popa, I., „Stăpânirea de fapt asupra moştenirii. Sezina”, în Revista Română de Drept Privat, nr. 4.

Revillard, M., 2014, Droit international privé et européen: pratique notariale, ediția a 9-a, Defrénois.

Ispas, O., 2014, „Reflecţii critice asupra unor aspecte ale sezinei în reglementarea Codului civil în vigoare”, în Dreptul, nr. 11.

Regulamentul UE nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 201/107 din 27.07.2012.

Terré, F., Lequette, Y., Gaudemet, S., 2013, Droit civil, Les successions. Les liberalités, Paris, Dalloz.

Stănciulescu, L., 2012, Curs de drept civil. Succesiuni, București, Hamangiu.

---

[1] Pentru detalii a se vedea M. Revillard, Droit international privé et européen: pratique notariale, Defrénois, 9-e edition, 2014, nr. 968.

[2] Calitatea de moștenitor ar mai putea rezulta potrivit dreptului francez și din actele intitulate „actul de inventariere” sau „certificatul de proprietate sau de ereditate”, cel mai cunoscut act fiind, totuși, actul de notorietate.

[3] Precizăm că în dreptul francez nu se face distincție între „succesibil” și „succesor” (nu există un text similar art. 1.100 alin. 2 C. civ), astfel încât în dreptul francez „succesibil” reprezintă persoana care are vocație (abstractă) la moștenire. Deși „succesibil” conform dreptului românesc, persoana respectivă este numită „succesor” sau „moștenitor” conform dreptului francez.

[4] Pentru detalii în acest sens a se vedea M. Gore, „Preuve de la qualité d’héritier”, în Droit patrimonial de la famille, editat sub direcția lui Michel Grimaldi, Dalloz, quatrieme edition, Paris, 2011, p. 580.

[5] Există în acest sens o bogată literatură de specialitate evocând pentru exemplificare câțiva autori români de referință, F. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral, ediția a III-a, Universul Juridic, București, 2013, D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, C.H. Beck, București, 2014, M. Eliescu, Curs de succesiuni, Humanitas, București, 1997, A. Bacaci, Gh. Comăniță, Drept civil. Succesiunile, All Beck, București, 2003.        

[6] A se vedea M. Grimaldi, „Regles de fond des testaments: contenu du testament”, în Droit patrimonial de la famille, Dalloz, Paris, 2011, p. 915. În același sens, F. Terre, Y. Lequette, S. Gaudemet, Droit civil. Les successions. Les liberalites, 4-e edition, Dalloz, Paris, 2013, p. 366 unde autorii arată faptul că asemenea „moștenitori fără emolument” pot solicita o copie a inventarului succesoral (decizie din 1896), de a lua măsuri conservatorii ale bunurilor succesiunii (decizie din 1932), de a putea obține comunicarea testamentului deținut de notar fără autorizarea prealabilă a justiției sau, Ph. Malaurie, L. Aynès, Droit civil. Les successions. Les libéralités, 4-e edition, Defrénois, 2010, p. 269, unde autorii, citând o Decizie a Curții de casație din 1932 (D.H. 1932.585; S. 1933.I.281) cu o notă de H. Vialleton, precizează că „moștenitorii nerezervatari… pierd emolumentul… dar își conservă titlul atâta timp cât nu au renunțat…”.

[7] A se vedea M. Eliescu, Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, 1997, p. 279.

[8] A se vedea în acest sens I. Ph. Lévy, A. Castaldo, Histoire du droit civil, 2-e edition, Dalloz, Paris, 2010, p. 1278, nr. 909, unde autorii afirmă că exheredarea este „actul prin care testatorul retrage titlul de moștenitor unei persoane care în lipsa acelui testament ar fi fost moștenitorul său ab intestat. Se spune astăzi că el a fost dezmoștenit”. „Exheredarea ca și instituirea de moștenitori să aibă loc prin testament și nu printr-un simplu codicil (exheres esto, exheredes sunto).” Observăm atât că prin exheredare se retrage titlul și nu emolumentul cât și simetria formală a instituirii și exheredării.

[9] În acest sens, art. 804 alin. 2 C. civ. fr. dispune că „pentru a fi opozabilă terților, renunțarea efectuată de către un moștenitor universal sau cu titlu universal trebuie să fie adresată sau depusă la tribunalul în raza căruia s-a deschis succesiunea”.

[10] Potrivit doctrinei franceze, sezina se poate defini ca fiind „aptitudinea recunoscută anumitor moștenitori de a se comporta de plano ca posesori ai eredității, fără a fi necesar de a proceda la o formalitate prealabilă nici de a verifica regularitatea titlurilor lor” (M. Gore, „Transmission et administration de la succession: saisine”, în Michel Grimaldi (coord.), Droit patrimonial de la famille, Dalloz, Paris, 2011, p. 558). Observăm nuanțele din exprimarea distinsei autoare, Marie Gore, și anume faptul că sezinarul „se comportă ca posesor al eredității”, adică nu este un real posesor (este un posesor aparent), ci se comportă doar ca un posesor real. Precizăm încă o dată faptul că moștenitorul francez devine moștenitor chiar fără să fi acceptat moștenirea, de aceea el se comportă ca un posesor real. Atribuirea sezinei anumitor moștenitori este fondată pe aparența ca titlul de succesor să fie acordat anumitor persoane, fără un risc real. Mai rezultă din definiția mai sus citată faptul că sezina se atribuie fără verificarea regularității titlului de moștenitor și fără alte formalități prealabile, cu alte cuvinte, fără a fi necesară acceptarea moștenirii într-una din formele prevăzute de lege.

[11] A se vedea I. Popa, „Stăpânirea de fapt asupra moştenirii. Sezina”, în Revista Română de Drept Privat, nr. 4, 2013, p. 151.

[12] Ibidem, p. 158.

[13] În dreptul francez sezina este văzută ca fiind „echivalentul” posesiei exercitate de succesibilii cu vocaţie la universalitate (toţi succesibilii legali împreună cu legatarii universali sau cu titlu universal). Chiar şi în dreptul românesc, sezina a fost văzută ca un „echivalent” al posesiei şi doar în subsidiar ca fiind acele „puteri” ale sezinarului. În sensul că patrimoniul este incompatibil cu o stăpânire de fapt, a se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ediţia a 2-a, C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 366, în acelaşi sens, D. Chirică, op. cit., p. 506.

[14] L. Stănciulescu, Curs de drept civil. Succesiuni, Hamangiu, București, 2012, p. 202.

[15] I. Genoiu, Dreptul la moştenire, C.H. Beck, București, p. 404.

[16] Sezina, în general, este ataşată ideii de preluare a posesiei unor bunuri succesorale în afara oricărei autorizări. Se arată astfel că „moştenitorul nu are nevoie de a se adresa justiţiei sau seniorului de care depind bunurile, el poate singur să preia posesia acestora” (în acest sens, I. Ph. Levy, A. Castaldo, op. cit., p. 549). Ceva mai complet, „a fi un succesor însezinat este a avea facultatea de a se pune în posesia bunurilor ereditare şi de a exercita acţiunile defunctului fără formalităţi prealabile” (H. Vialletton, La place de la saisine dans le système dévolutif français actuel, Mélanges en l’honneur de Paul Roubier, t. 2, 1961, p. 283). În opinia unui alt autor (W. Dross, La saisine successorale, Defrénois, 2004, p. 475) sezina nu are niciun raport cu proprietatea bunurilor succesorale. Legatarii particulari, spre exemplu, sunt proprietari ai bunurilor legate, dar nu sunt însezinaţi. Apoi, sezina nu coincide cu posesia asupra bunurilor. Sunt moştenitori sezinari care nu au posesia anumitor bunuri sau, invers, posesia ar putea aparţine unor moştenitori fără sezină. „În definitiv, sezina are ca efect pur şi simplu de a-l autoriza pe moştenitor, încă de la deces, fără formalităţi, să îndeplinească acte de posesie de care anumite bunuri ereditare sunt susceptibile, acte de preluare, acte materiale de folosinţă, acte de conservare, de administrare, de percepere a fructelor şi de a exercita acţiunile în justiţie ale defunctului” (F. Terré, Y. Lequette, S. Gaudemet,  op. cit., p. 716).

Observăm că şi doctrina franceză este contradictorie în privinţa sezinei, teoriile care au pornit de la identificarea sezinei cu preluarea în posesie a bunurilor succesorale au basculat prin a nega o asemenea identificare spre a localiza sezina în sfera actelor de conservare, administrare, preluare în folosinţă (nu în posesie) de culegere a fructelor, de exercitare a unor acţiuni ce au aparţinut defunctului.

[17] I. Popa, art. cit., p. 163, în acelaşi sens, O. Ispas, „Reflecţii critice asupra unor aspecte ale sezinei în reglementarea Codului civil în vigoare”, în Dreptul nr. 11, 2014, p. 150.

[18] Din această perspectivă, afirmaţia de genul „afară de moştenitorii rezervatari, care sunt şi sezinari (art. 1.126, NCC), toţi ceilalţi moştenitori legali (colateralii privilegiaţi, ascendenţii ordinari, colateralii ordinari şi statul) dobândesc sezina (s.n.-I.P.) numai după trimiterea lor în posesie” trebuie analizată cu multă rezervă. A se vedea în acest sens, D. Chirică, op. cit., p. 514. Asemenea afirmaţii, deşi se sprijină pe art. 1.127 C. civ., pot fi puse în discuţie împreună cu textul de lege care le susţine. Astfel, dacă moştenitorii sunt „sezinari” şi „nesezinari”, nu mai putem afirma că nesezinarii dobândesc sezina retroactiv, prin eliberarea certificatului de moştenitor. Asta ar însemna că toţi moştenitorii sunt sezinari, numai că unii dobândesc sezina înaintea altora. Ce sens mai are sezina după eliberarea certificatului de moștenitor, când succesibilul devenit succesor prin acceptarea succesiunii exercită asupra bunurilor succesiunii o posesie în nume de proprietar?

Retroactivitatea sezinei nu o putem accepta nici prin raportarea ei, doar la „puterile” sezinarului. Astfel, dacă nesezinarul va promova o acţiune care a aparţinut defunctului, acţiune ce probabil va fi respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active, ce se va întâmpla cu o asemenea acţiune după ce nesezinarul devine retroactiv sezinar! În plus, este binecunoscut faptul că o acțiune în justiție nu se va putea promova, reclamantul având simpla calitate de sezinar, el va trebui să dovedească pentru a avea legitimare procesuală activă calitatea de moștenitor.

[19] Dacă posesia nesezinarilor s-ar dobândi numai după „trimiterea lor în posesie”, posesia acestora s-ar întrerupe şi, ca atare, aceşti moştenitori nu ar mai putea invoca joncţiunea posesiilor [art. 933, alin. (2) C. civ.]. Această chestiune delicată a fost „rezolvată” neconvingător prin retroactivitatea sezinei [art. 1.127 alin. (1) C. civ.], text pe care îl considerăm în integralitatea lui neoportun, întrucât, aşa cum arătam anterior, nesezinarii nu dobândesc niciodată sezina, nici măcar retroactiv. Textul confundă, evident, sezina cu posesia bunurilor.

[20] A se vedea J. Maury, Requisitoire contre la saisine, „Melanges Christian Mouly”, vol. I, Litec, Paris, 1998, p. 335.

[21] În condițiile art. 933 C. civ, prin joncțiunea posesiilor, posesorul actual va uni propria posesie la posesia autorului său. Cu alte cuvinte, moștenitorul, sezinar sau nu, care are posesia bunurilor succesiunii de la data deschiderii acesteia, va uni posesia sa cu aceea a autorului său evitând prin aceasta unul din viciile posesiei, discontinuitatea. Prin urmare, nu ar putea fi acceptată varianta interpunerii sezinei între posesia autorului succesiunii și aceea a moștenitorului său întrucât aceasta ar vicia posesia care ar deveni discontinuă. Ce sens are dobândirea sezinei de către moștenitorii nesezinari prin eliberarea certificatului de moștenitor când, prin acceptarea moștenirii, orice sezină se stinge pentru a fi înlocuită de posesia în nume de proprietar și care retroactivează până în momentul deschiderii succesiunii pentru a face posibilă joncțiunea posesiilor? Aceste considerații ar avea sens numai dacă apreciem că sezina reprezintă stăpânirea de fapt (posesia) asupra bunurilor succesiunii. Dacă vom aprecia că sezina reprezintă altceva decât posesia menționată anterior și fără legătură cu aceasta (dacă localizăm sezina pe tărâmul „puterilor”conferite sezinarului), atunci considerațiile anterioare nu mai au pertinența necesară.

[22] A se vedea în special, U. Bergquist, R. Frimston, F. Odersky, D. Damascelli, P. Lagarde, B. Reinhartz, Commentaire du Règlement Européen sur les Successions, Dalloz, Paris, 2015, I. Olaru, Dreptul european al succesiunilor internaționale, Ghid practic, Notarom, București, 2014.

[23] Pentru detalii în această chestiune a se vedea B. Reinhartz, „Certificat successoral europeen”, în lucrarea colectivă U. Bergquist, R. Frimston, F. Odersky, D. Damascelli, P. Lagarde, B. Reinhartz, op. cit., p. 221.

[24] Regulamentul UE nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 201/107 din 27.07.2012.